Era undeva pe la jumătatea muntelui. Avea să meargă de-a lungul până la intrarea în Valea Seacă. Acolo va coborî până în vale, și undeva la marginea văii va campa la noapte. Era puțin obosit și rana de la genunchi îl deranja. Nu mai simțea durere, doar o usturime surdă. Îi era teamă să nu se infecteze. Liniștea din pădure îi dădea o siguranță.
Oare ce reacție au avut când au văzut că a fugit? Oare când și-au dat seama? La 8:00 era apelul de dimineață, deci mai târziu sigur nu. Nu era trecut de ora 4:00 când sărise și ultimul gard. Poate nu era nici 3:30. Adrenalina din corp l-a făcut să nu mai simtă nimic, nici durere nici oboseală, a alergat încontinuu până s-a luminat.
A alergat la baza muntelui o perioada, apoi l-a urcat în zig-zag până pe la jumate. Era mai ușor de urcat așa, și mai greu de luat urma. Acum mergea iar în linie dreaptă.
"Mi-e foame" își dădu seama. "Tâlhărie? Mi-a trebuit tâlhărie..."
Nu-l interesa ce o să facă acum. A fost prins și încarcerat o zi și o noapte. Thomas fusese ucis. De John nu știa nimic. Fusese închis în altă cameră. "Ãsta o să spună tot", nu avea deloc încredere în John. Era perfid și alunecos, o să facă orice ca să-și scape pielea.
Poate a încercat și el să fugă și l-au ucis și pe el. "Ce bine ar fi", zâmbi el amarnic. John era cel care venise cu ideea jafului. Hanul din mica stațiune montană Hurskovla era mereu plin de oaspeți. Aflată la o intersecție de drumuri, Hurskovla, era mereu plină de turiști și târgoveți. John, care lucrase la o unitate de prelucrare a lemnului din zonă cunoștea bine locul și oamenii. De 3 luni însă, plecase din stațiune și plănuia un atac la han.
"Mamă, voi știți câți bani are Hagi, proprietarul hanului? Are mereu hanul plin, și vin oameni grei, oameni cu bani. Face și negoț cu ei. Îl știu bine pe jupân, am fost la el în casă la masă, Toma, frate tu știi, tacâmuri aurite, mâncăruri alese. Nevasta-sa numai cu perle și aur se poartă. Are mulți, mulți bani și știu și unde-i ține."
"Lua-l-ar dracu' să-l ia", scuipă Michael cu năduf. Se ridică și continuă să meargă de-a lungul muntelui. Un lucru îl speria, dar nu avea curaj să se gândească la el, și de fiecare dată când îi venea în minte îl ucidea neacordându-i atenție. Când coborâse jos în pivniță cu Thomas, un tunel lung ce trecea dincolo de han, mergând spre locul unde-i explicase John că este aurul, o mână de femeie bătrână l-a prins strâns de încheietură. Speriat a întors capul în stânga, unde, ca o naculă, a văzut o bătrână cu ochii roșii și chipul palid. În momentul ăla parcă totul din jur s-a disipat, erau doar ei doi acolo, bătrâna ținându-l exagerat de strâns de încheietură. Din ochii roșii ai bătrânei iese o flacără ce arde rece care ia semi-forma unei femei tinere, și prinde a vorbi: "Scoate-mă... scoate-mă de aici.." și flacăra se făcut un ghem roșu ce-l lovi puternic în piept și dispăru!
Abia atunci parcă, Michael prinse din nou viață, și își dădu seama unde este și ce face; abia atunci începu să i se facă frică, inima începu să îi bată puternic și respirația să-i sacadeze. Se uită înspre Thomas, apoi se uită din nou în stânga sa, dar în locul bătrânei erau acum doar niște haine. "Ce pul...", speriat și confuz, încercă să își revină în fire.
Genunchiul îl durea mai tare, probabil de la oboseală și de la faptul că-l forțase, așa că acum avea un toiag în mâna dreaptă de care se folosea la mers. Aproape ajunsese la Valea Seacă.

* * *

Maria schimbă posturile de televiziune plictisită. I-a promis că ieri trece și că pleacă amândoi într-un loc frumos. Era glumeț el așa, și nici nu părea prea serios. Nici nu știa ce-l atrage la el. Avea el ceva. Lăsă telecomanda din mâna și luă telefonul. 3 apeluri de la Amelie.
"Daa, ce facii?", "Da, păi fată, am fost cu ei mei, că a trebuit să facă tata un control și apoi am mers să-i luăm tratamentul, știi tu". "Nuu viin", aici gândul îi fugi la Michael, "nu vin că nu am așa chef de ieșit și diseară stau cu ei mei la masă, știi tata nu se simte așa bine, dar poate mâine, nu știu", dacă nu dă nenorocitul ăla vreun semn, "mulțumesc mult, Amelie, și ție, te pup".
Aruncă telefonul pe pat lângă ea și se întoarse pe spate cu fața la tavan. Privea albul tavanului încercând să-și imagineze că e bolta cerească și începea, mintal, să picteze norii, soarele, apoi cumva tabloul se schimbă și vedea munți, vedea leagăne, era pe un covoraș la umbra unui copac, doi îndrăgostiți într-o barcă pe un lac, un stol de lebede, chipul lui Michael, o doamne?! Chipul lui Michael? E îndrăgostită? Deja?! "Ei, și ce?", chipul lui Michael, o pasăre pe o crenguță din ramura copacului sub care sta ea, cânta ca dintr-un fluier, întreruptă fiind de vocea lui Michael: "Dulceață, am terminat legănul. Vrei să te dai acum, sau după ce mergem cu barca să vedem lebedele?"
Era foarte curat la ea în cameră, dat fiind că își făcuse ordine cu gândul la plecare. Ghiozdanul stătea cuminte, rezemat de perete, așteptând de două zile. "Mergem doar câteva zile, e un loc frumos aici aproape", i-a promis Michael. Pe noptieră stătea "Blestemul de la han". Nu o băgase în ghiozdan fiindcă mai citise din ea. Privi atent cotorul cărții încercând să își amintească de unde o are? Ciudat nu își amintea de unde o are. Acum privind mai atentă observă că nu are niciun autor trecut pe coperta.
"Martini, vreau un Martini".