Kenny lucra de 2 ani la hanul lui Jeric din Vilvabuena. Rămas orfan după ce mama sa murise, a stat prin orfelinate până la 14 ani când a fugit la Vilvabuena.

Oraș-port, Kenny vedea Vilvabuena ca poarta lui de ieșire. Voia să plece ca marinar să vadă lumea și să strângă bani să-și facă o familie și o casă, lucrurile care i-au lipsit copil fiind. Inițial se angajase la Jeric că măturător și om de serviciu.

Era mulțumit că avea ce să mănânce și avea unde să doarmă. Ba mai primea și un ban din când în când. S-a interesat să plece într-un voiaj, dar avea nevoie de cursuri de calificare, iar pentru asta avea nevoie de bani. Mai întâi și-a făcut actele de identitate-de la orfelinat fugise într-o seară doar cu o sacoșă de haine, și oricum cei de acolo nu i le-ar fi dat, pentru că actele la orfelinat stăteau la Ofelia, directoarea orfelinatului, o femeie mojică ce era antipatizata de majoritatea angajaților și urâtă de toți copiii orfelinatului.

Apoi s-a tocmit la Jeric să servească la mese, calculându-și că în șase luni de zile își va strânge bani suficienți pentru a începe cursurile. Au trecut doi ani de atunci. Își luase calificarea necesară (după ce fusese păcălit inițial și plătise pentru niște cursuri care nu erau acreditate) și de 3 luni își căuta un voiaj să plece. Dat fiind trecut lui și faptul că nu avea nicio cunoștință care să îl ajute, fusese refuzat sistematic.

Era toamnă, duminică seară în jur de oră 22. Barul de jos se golise, mai erau doar câteva mese, toți dintre cei rămăși fiind cazați în han. Kenny stătea la bar cu Mario, barmanul, așteptând să își încheie încă o zi de lucru.
-Eu vreau să îmi deschid barul meu aici. Dar mai trebuie să strâng bani, spuse Mario. Nu am de ce să plec, bătrână-meu a fost navigator și acuma ce? Stă ca prostu și n-are un șfanț. S-a plimbat, a văzut lumea, dar acum la bătrânețe nu are nimic. Eu vreau să am ceva aici, că Jeric, să trăiesc liniștit în orașul meu.

Kenny și Mario nu prea aveau multe lucruri în comun, așa că discuțiile celor doi gravitau între planurile fiecăruia de viitor, lucruri ce țineau de îngrijirea barului și bârfe despre Jeric sau diverși clienți. Mario îl admira pe Kenny pentru ambiția și îndrăzneală lui, dar îl considera cam lipsit de viziune și cumva în sinea lui spera ca planul sau de a plecă să eșueze; Mario vedea o concurență între ei, deși aveau vârste și stătut diferit. În viață lui Kenny, Mario aproape că nici nu există, el vedea doar faptul că trebuie să plece să navige, să-și facă o casă și o familie, restul lucrurilor fiind pasagere.

-Hai că pleacă și ăia, spuse Mario arătând spre una din mese unde cei de acolo tocmai se ridicaseră să plece spre cameră. Hai, strânge și tu de acolo și anunță-i pe restul că închidem barul.
-Lasă, du-te dacă vrei, mai rămân eu și mai dau, ce pot să mai ceară? Ți le trec pe caiet și le bagi tu mâine în gestiune. Poate mai fac un ban, știi.
"Nesuferitul", gândi Mario, "e în stare să-și rupă și buza pentru câteva coroane". Îl enerva că Kenny era mai muncitor că el, și că, deși amândoi își strângeau bani, nu reușea și el să fie la fel de tenace ca Kenny. "Dă-l dracu, oricum nu prea au ăștia bani, ce să-i lase?"
Îl privi urât pe sub sprâncenele lui groase, fără să-și ascundă dezaprobarea, însă își luă haina pe el și îi spuse:
-Bine, hai, ai grijă pe aici și vezi ce faci. Dacă apare Jeric, spune-i că m-am dus să mă văd cu Manuela, oricum nu mai e mult și se stinge treaba de tot aici. Și plecă fără să-i mai spună nimic.
-Sănătate, adăuga Kenny și se apucă să mai strângă și sa ordoneze prin bar să îi rămână mâine mai puține de făcut.

Luându-i acum locul lui Mario, Kenny privea prin bar căutând să vadă ce mai e pe acolo. Cât era Mario nu intra în bar, așa că acum se simțea într-o poziție superioară față de statutul lui de zi cu zi și era curios la cum se organizează un barman. "Poate o să ajung pe un vas de croazieră într-o zi, să servesc din bar". Văzu caietul cu coperți din piele verde în stânga barului sub un teanc de prosoape pe care Mario le folosea să șteargă pahare. "Dacă o să mai ceară cineva ceva, aici trebuie să notez" și întinse mâna trăgând caietul înspre el. Pe fiecare pagină era notă o dată și diferite socoteli, produse, prețuri și numele cunoscuților care beau la Jeric câteva seri pe săptămână. Apărea și o adresă din Glanga, capitala provinciei, cu un număr de telefon și numele "Cristoph". Nu îl auzise niciodată pe Mario pomenind că ar avea treburi în Glanga, nici nu știa de nici un Cristoph. Ridică capul peste tejghea să vadă ce se mai petrece în bar: cei șase mușterii așezați așezați inital la două mese păreau că s-au împrietenit, și depănau acum povești de prin tinerețile lor; "Cristoph, Cristoph..." Notița cu Glanga îl stârni pe Kenny. Rupse o foaie din caiet și se apucă să copieze adresa și numărul de telefon, pentru a le căuta mai departe.

Ușa se deschise și intrară patru bărbați, toți cu pălării pe cap, scurte din piele și ciocate în picioare. Se așezară chiar la masă de lângă bar, drept în față lui Kenny.

Unul din ei, care era așezat cu spatele la bar, se întoarse spre Kenny și îi făcu semn cu mâna să vină la ei la masă.