Prin parbriz toate lucrurile par construite haotic, păstrând însă forma, dar pline de o
forță dementă, înnebunitoare – în mașină e liniște, numai eu, cu brelocul meu Donald Duck
atârnând de oglindă, legănându-se întruna, e răcoare, deși, ca să-mi permit comfortul ăsta a
trebuit să pornesc aerul condiționat la maxim, dar totul se oprește în parbriz, dincolo de el
numai strada monotonă, imaginea nucilor dansând în adierea ușoară de vară, umbrele lor
profilându-se pe șanțuri, umplându-le cu demența lor statică, cu vuietul lor invizibil, o
întreagă mățăraie de umbre încovoiate, contorsionate inundând șanțurile, dând pe dinafară, în
stradă, curgând pe sub roțile mașinii înspre apusul rozaliu-cenușiu de vară.
Tot ce era dincolo de mașina mea era un lung culoar kafkian cu pereți din nuci și
podeaua imens de lungă, care nu era nimic altceava decât șoseaua veche dinspre Pitești spre
București cu asfaltul înnegrindu-se în semiîntunericul acelei seri de la mijlocul lunii iulie,
atmosfera perfectă unui subit exercitiu de imaginație, același exercițiu involuntar pe care îl
făceam în serile în care tata nimerea în grădină cu vreun vecin și cu tataie și se aplecau peste
gardul din lemn depănându-și amintirile din armată, iar eu ascultam pitit în mărul din josul
grădinii, fără să cârâi măcar, pentru că nu voiam ca tata să mă vadă și să mă pună să adun
merele căzute pentru porci, înțepeneam acolo sus, pe creangă și mă concentram, așa cum
văzusem într-un film de Kurosawa, asupra lor ca să aud conversația. Și, după mai bine de
jumătate de oră în care mă tot scremeam să-i aud, după ce mă înverzeam la față și simțeam că-
mi bubuie capul de durere, coboram din măr și urcam printre rândurile de viță-de-vie până
aproape de cotețurile găinilor, de unde mergeam de-a bușilea printre răzoarele de ceapă și mă
ascundeam bine după piersicii de la marginea grădinii, unde rămâneam țeapăn atâta timp cât
tata, tataie și cu nea Titi vorbeau despre cum se făcea că nimeriseră ei pe la Sibiu, prin
pădurile de pe acolo și cum au mâncat ei prima oară carne de mistreț, cum văzuse tata un
ditamai lupu’ care s-a așezat în fața lui și au stat o vreme și s-au uitat unul la altul, tata
extraordinar de înfricoșat și lupul foarte încrezător, iar după vreo două ceasuri venise
locotenentul să-l caute pentru că lipsise de la exerciții și l-a văzut cum vorbea el cu lupul și
cum sălbăticiunea a plecat după ce a auzit focul de armă. Astfel își câștigase el porecla de
„sălbaticul”.
Bineînțeles că m-au prins când s-au hotărât să intre înapoi în curte, dar n-au zis nimic,
au râs ștrengărește și au blborosit ceva după ce au trecut de piersici, dar nu mi-a păsat,
probabil i-aș fi putut auzi dacă voiam, dar eu visam deja la lupul ăla mare, la mistreț, la casele
de piatră ale Sibiului, nu-mi mai păsa că trece timpul, că nu-l mai pot întoarce înapoi, în
vremea aia alergam imediat afară din curte și mă duceam sub nucul bătrân al Albotencei, cum
striga lumea o băbuță care stătea puțin mai la vale de noi, pentru că avea toată fața albă, iar
restul corpului era de-un crem deschis, unde ne strângeam vreo douăzeci de zgâtii și o tuleam
pe gârlă unde ne jucam cu apa, o puneam în ce forme voiam noi, îi comandam să o ia la
stânga sau la dreapta sau să urce în deal, până la ciobani, pentru că ne era milă de bietele oi
jegoase, pline de noroi și nisip, însetate după o zi întreagă de urcat și coborât piscurile
dealului. Și apa urca, se încovoia pe după prunii din poteca Corbeștilor și nimerea direct pe
pășuni, unde oile începeau să bea de zor și se tăvăleau prin șuvoiul de apă și se curățau, după
care behăiau la ciobanii înfășurați în aroma dulce de vin roșu din anul care trecuse, în
putoarea cepei și a brânzei de oaie și aceștia veneau cu ciomegele și alungau apa înapoi în
vale, ca să nu înece oile, și șuvoiul de apă cobora iarăși printre nuci, înapoi în gârlă, unde noi
râdeam cu poftă de bieții ciobani beți care mai că uitaseră să meargă și-ncepuseră să zboare
din buruiană în buruiană, încât îi confundam cu parașutele care aterizau din înaltul cerului, din
avioane care treceau printre nori ca peștele prin apă, fără să scoată nici cel mai mic zgomot și
pierzându-se în înaltul dealurilor, de parcă erau numai un vis de-o secundă pe care îl uitam la
fel de repede. Numai parașutiștii rămâneau plutind pe panorama bleu a cerului, cu bucățile lor
colorate de material, și cu ciobanii care rămâneau agățați prin măracini și veneau noaptea
ielele să-i descurce, iar nerozii surzeau și amuțeau holbându-se la ele, la frumusețea lor.
Numai unul mai prostovan confundase o astfel de zână a nopții cu nevastă-sa și l-a auzit
lumea într-o noapte „ Hai, fă, Mărie că mă apucară de-a binelea durerile de șale! Hai dracu
odată, nu te mai bâțâi atâta că zici c-ai omorât o damigeană toată ziua! Hai, fă, hai!”.
Bineînțeles că nu l-am cunoscut, se-ntâmplase cu mult înainte să mă fi născut eu, când abia se
apucase tata de fumat, adică cam pe vremea în care la București se strânseseră gloate enorme
de cetățeni ca să răstoarne puterea. În timpul acela tataie era electrician și lucra „pe teren”,
numai întâmplarea a făcut ca acel teren să fie Piața Universității, unde trebuia să repare și să
verifice corpurile de iluminat stradal. În seara aia habar nu avea că aveau să se strângă în jurul
lui și al colegilor lui mii de oameni furioși și răzbunători care doreau să distrugă sistemul. În
învălmășeala aia, tataie a căzut de la patru metri fix cu spatele de asfalt. Au urmat drumuri
prin spitale, bani cheltuiti, dar rezultatul a fost unul satisfăcător: s-a putut întoarce la viața lui
normală, dar nu mai putea sta drept, ci numai intr-o parte. Adesea îmi povestea cum mulți
oameni nevinovați au suferit enorm în zilele acelea, cum mulți au murit pentru ca eu să mă
pot zbengui liber, îmi arăta, urmărind cu degetul pe cămașa sa cenușie, pentru a mă face să
înțeleg, cum i s-au rupt coastele, cum o bucată de os i s-a înfipt în plămânul drept și alta în
ficat, cum coloana vertebrală începuse să se deșire și simțea o căldura puternică urcându-i pe
spinare până în creștet, ca un Kundalini veninos și turbat. Fără să știe în fața lui se contura un
alt tataie, mai tânăr, cu haine de electrician, cu tâmplele însângerate și corpul tremurând, cu
membrele și pieptul legate cu niște sfori insesizabile, de parcă era manevrat de un păpușar
ascuns, lucru care m-a dus cu gândul la o ilustrație dintr-un volum de Shakespeare, „Othello”,
în care era reprezentat Iago în ipostaza unui păpușar, în timp ce Othello și ceilalți erau păpuși.
Mă gândesc acum la ființa meschină, la entitatea abjectă care-l controla pe bunicul,
încerc să-i deslușesc natura, dar mă împiedic întruna de imposibil, de o aură pe care o simt
peste tot, chiar și aici, pe stradă, o aură care nu mă lasă să mă lovesc de stâlpii metalici de pe
marginea șoselei sau de puzderia de nuci, o energie care nu mă lasă să fac infarct, acum, la
volan, care lasă păsările să zboare în felul lor, pe noi în felul nostru, care lasă semnul de la
intrarea în sat în picioare, deși parul din lemn, în vârful căruia e agățată o pancartă metalică pe
care scrie cu vopsea roșie „Văleni-Podgoria”, e cotropit de furnici, de mucegai și larve. Am
făcut stânga și am intrat în sat. Am deschis un geam și am oprit aerul condiționat. O seară de
iulie 2012 care mă lingea pe față cu limba sa călâie și poroasă. O vedeam dând din coadă,
împrăștiind lumina slabă a lunii printre tomberoanele de la intrarea în sat, peste zarzării în
plină glorie, peste casele părăsite într-o existență crepusculară. În aer mirosea a fum și a fân
uscat, întregul miros era înfășurat în mugetul vacilor împrăștiate de ambele părți ale drumului.
În fața mea crengile pomilor se aplecau peste drum sub greutatea, atât de savuroasă, a
fructelor. O seară de iulie ca un câine pierdut, un câine pentru care ai dat totul ca să-l găsești.
Mult în fața mea, la sprânceana dealului orizontul dădea din stele ca dintr-o coadă.
Imaginea bunicului mă bântuie cu un aer sonor – îi aud vocea prin carne, din ce în ce
mai tare, o voce fantomatică, ca acea imagine-păpușă. Acea imagine ale carei coaste ieșeau,
rupte, prin piept, a cărei coloană vertebrală fusese înghițită de mușchiul trapez, din care mai
rămăsese pielea în care atârna carnea ca-ntr-un sac. Sub influența aceleiași aure sinistre,
omniprezente, își lepăda uniforma de electrician, se îmbrăca în halatul de spital și se văita
îngrozitor, apoi imaginea se disipa, se pierdea în fața propriilor mei ochi pentru a se reîntrupa
în tataie, îmbrăcat în cămașa lui cenușie. În tot acest timp, cât tataie îmi istorisea legendele
adevărate dinainte de nașterea mea, părinții mei spuneau bun venit sau consolau o familie care
se mutase lângă noi. Nu-mi prea păsa ce făceau, dacă discutau sau se certau, dacă-i consolau
pe străini sau îi dojeneau, dar, auzindu-i, tataie s-a ridicat de lângă mine și s-a dus țintă la ei.
În urma acelei discuții misterioase nu rămăsese mai nimic, numai un ecou colorat patrulând pe
o bucată de cer, un ecou a unei voci pe care nu o cunoșteam rugâdu-se la ceea ce, aveam să
aflu mai tărziu de la mama, a creeat lumea și animalele și care era tatăl tuturor și la care ne
vom întoarce după ce vom simți o liniște mare și vom adormi fericiți. Vocea avea ceva din
aerul protocolar al unei secretare, ruga ei părea o formalitate care trebuie îndeplinită zilnic,
însoțită de un plâns la comandă „Luminează-ne, Doamne, mintea și sufletul, că prea ne-am
înrăit, Doamne! Fă-ne, Doamne să ne înțelegem, Doamne, că nu mai știm să fim buni, nu mai
știm să iertăm, Dumnezeule! Cu ce-am greșit, Doamne, cu ce, Spune-mi Tu, că eu nu mai pot,
eu nu mai pot!”. Dumnezeu nu s-a arătat, în schimb acel ecou colorat, amețitor de colorat
rămânea suspendat de acel petic de cer. În clipa aceea am simțit același lucru pe care-l
simțisem când îmi povestea tataie despre ceea ce se numea revoluție, despre durerea omului,
pe care eu nu o cunoscusem. Mă întrebam dacă nu cumva Dumnezeu nu s-a arătat nici atunci.
Aveam să aflu după un timp mai multe despre noua familie, despre tatăl celor doi
copii care murise la revoluție, despre mama lor, Eleonora, căreia i se închideau ochii fără să
vrea și când îi deschidea vorbea despre cum s-a întâlnut cu Fecioara Maria, cum i-a spus Ea
că totul va fi bine, că Dumnezeu ne-a lăsat timpul să ne vindece, dar nu se întâmpla nimic
niciodată, despre mătușa copiilor, sora mamei lor, care rămăsese cu toate pe cap și la două zile
după acea ciudată discuție între ea și părinții mei încercase să se sinucidă cu un pumn de
pastile, despre cei doi copii, doi băieți, Marius și Alexandru, care nu știau ce se întâmpla, dar
pe care-i bufnea plânsul dintr-o dată când ieșeau la joacă, care nu se strâmbau când plângeau,
ci se jucau în continuare, râzând și chicotind cu lacrimile curgându-le șuvoaie pe ochi. De la
ei aflasem de fapt că „ noi venim de la București, mama a vândut apartamentul în care stăteam
înainte să se îmbolnăvească- „ca să fim noi bine” zicea ea- și ne-am cumpărat împreună cu
mătușa casa de lângă tine”. Erau copii de treabă, ei ne-au învățat cum să ne jucăm cu apa, cum
să-i poruncim.
Mama și tata îi ajutau cu tot ce puteau, mai ales mama, careia îi venea să plângă când
o vedea pe Irina, mătușa copiilor căutând bidoane în tomberoanele din sat ca să le dea unei
asociații pentru protecția mediului, făcându-și astfel banii de pâine. De câte ori eram lângă ea
și o vedeam, mama își freca buzele și își ștergea ochii și-mi zâmbea cum îi zâmbeam eu
cățelului meu când se uita la mine , cu ochii lui mari, atunci când coboram supârat pe scârile
din fața casei pentru că mama îmi greșise mărimea la teneșii pe care mi cumăparase. Nu am
putut să o înțeleg aproape niciodată pe mama, nici măcar atunci când stăteam cu ea zile întregi
pentru că tata pleca și el „pe teren”, ca bunicul. Stăteam toată ziua lângă ea, dacă ea se ducea
să dea mâncare la animale atunci mergeam si eu dupa ea și priveam mirat cum se duce în
mijlocul curții și toate păsările vin la ea, dar fără să o necăjească, cum făceau cu mine, cum se
așezau câinii, cuminți, pe patru labe și își așteptau mâncarea. După toate astea mama venea la
mine, se așeza pe vine, îmi punea mâna pe după cap și îmi zicea hipnotic „puiu’ mamei”.
Altădată se apuca de spălat vasele sau rufele și eu stăteam și priveam în copaie sau în lighean
cum apa se urcă pe pielea mamei, cum îi intră prin răni, prin zgârieturi, prin tăieturi și i le
vindecă, altădată o vedeam cum coboară pe umerii și în palmele ei toate rândunicile și
gugustucii, toate gărgărițele și vrăbiile și cum le arunca grăunțele dintr-un buzunar cusut de ea
în fața fustei, în care păstra boabe de grâu și de porumb. De câte ori mama era bolnavă afară
începea să plouă și tata cu bunicul se pregăteau de furtună. Dacă mama se așeza pe scaunul
din pridvor și începea să respire greu, tata ieșea afară, băga păsările în cotețe, închidea porcii,
aduna rufele de pe culme, punea pari în garduri și în porți ca să nu le rupă vântul, pentru că
știa că furtunile acestea sunt puternice. Și în timp ce tata se ocupa de curte și de casă, tataie se
urca în pod și privea de-acolo la vârfurile dealurilor sau mai departe, după norii negri și
înspăimântători care știa că trebuie să apară, iar eu rămâneam cu mama, îi tot puneam dosul
palmei la frunte și la gât, o tot strângeam de mâini, pentru că-mi imaginam c-o dor și
încercam să-ntârzi furtuna.
Într-o zi mama a căzut de-a dreptul pe scaunul din pridvor, a căzut atât de tare încăt
scaunul a crăpat, iar tata s-a grăbit într-un suflet afară din casă și bunicul numaidecât a ieșit pe
fereastră și s-a urcat în pod să zărească vreun nor, dar nu se întâmpla nimic, iar mama încă
zăcea pe scaun, dar nu se întâmpla nimic. Începuseră numai să înflorescă florile din grădinița
din față, începuseră numai să cânte cocoșii, începuse numai să crească penele pe puii de
găină, începuseră numai câinii să latre și să urle și să se veselească, dând din cozi și gâfâind,
începuseră numai să chiuie babele satului, de care tata și tataie râdeau ca de „vrăjitoarele lui
pește”, începusem și eu să tremur de bucurie și nici nu trebuia să știu de ce și tataie să joace
sârba în mijlocul curții și tata numai ce și-a dat seama că e iarăși tată și a dus-o pe mama la
spital, cu Dacia lui nea Costică, care l-a felicitat și l-a sfătuit ce și cum să facă tot drumul.
Tataie s-a așezat lângă mine, pe banca de la poartă și privea cu mine după urmele de praf
lăsate în urmă de mașină. A început să dea din cap și mi-a șoptit ceva privind către cer „Ce-ți
e și cu țărâna asta, Doamne?! Ai să fi frate, mă, ghimizdroc!” și m-a ridicat în cârcă și a îceput
să danseze cu mine în mijlocul drumului și au venit și vecinii, și tanti Irina, către care tataie se
îndreptă încetișor „ Uită, fata tatii! Trece ea și viața! Trece ea și viața, fata tatii!” și a apucat-o
de braț și a început să o învârtă, pe mine ținându-mă cu o mână de spate ca să nu cad.
Și, întradevăr, urma să fiu frate, nu știam ce înseamnă asta, dar eu urmam să fiu frate,
eu și numai eu urma să am ceva care să mă facă frate, fără să știu că, de fapt, acest lucru avea
să mă eclipseze o bună bucată de vreme în ochii părinților. Și atunci, în vremea aceea, m-am
apucat să citesc numai fiindca nu eram prea băgat în seamă, am început cu cărțile tatei din
mobila din sufragerie, pe urmă am început să împrumut cărți de la biblioteca școlii din sat, iar
apoi l-am convins pe tata să-mi cumpere câte o carte pe săptămână. Îi citeam pe nerăsuflate pe
Topârceanu, pe Coșbuc, pe Kipling, pe Salinger, pe Melville, pe Caragiale sau cărțile pentru
copii ale Anei Blandiana, nu mai ieșeam așa des pe stradă, iar, până la vârsta de treisprezece
ani, când sora mea a vrut să vadă ce sunt creaturile acelea sălbatice acre aleargă libere pe
drum, care se joacă „De-a v-ați ascunselea” sau „Rațele și vânătorii”, care strigă după mamele
lor, care joacă fotbal, care vor să fie actrițe și actori, iar eu a trebuit să ies cu ea, să o învăț să
se joace, să poruncească apei, să vorbească cu animalele, să deosebească oile de ciobani, însă
mereu ceva mă trăgea înapoi, înapoi spre casă, înapoi spre mama și spre tata, înapoi spre
tataie, pentru că , dacă eu plecam, avea să se întâmple ceva, ceva ce nu se putea separa de
entitatea abjectă care-mi manipula bunicul, care nu se putea separa nici de Tatăl nostru care
nu voia să primescă ecoul acela colorat.
Și s-a întâmplat. Când am ajuns acasă, seara, după ce sora mea căscase de o sută de ori
și după ce copiii de pe drum se culcaseră lângă puii de vulpe din vizuina de pe deal, sau lângă
puii de pisică din podurile caselor, pentru că voiau să doarmă la căldură, iar părinții lor îi
uitaseră hipnotizați de liniștea satului, tata coborâse din sertarul gol al șifonierului din camera
lui tataie o cârpă neagră, dreptunghiulară, pe care a agățat-o pe peretele din fața casei, mama
pregătise o căldare cu apă curată și săpun și a intrat în camera lui tataie însoțită de Alboteanca
și de tanti Irina, care nu se putea abșine din plâns. Luăsese după ea trei bureți curați și
costumul de ginere al bunicului. Din camera lui ieșea un miros de ceară arsă și de tămâie. În
curte schelelăiau câinii, codcodăceau găinile, grohăiau porcii, se uscaseră prunele, piersicile,
merele și zarzărele în pomi, iar în mine se zbătea un nod fix în capul pieptului, care dădea să
iasă afară pe gură, dar pe care-l înghițeam în continuu și care mă durea îngrozitor. Mi-era
teamă că, dacă l-aș fi lăsat să iasă aș fi început să urlu, m-ar fi bufnit plânsul și aș începe să-l
uit mai repede.
Seara venise să-l vadă și să-i aprindă lumânări întreg satul. Poarta era deschisă, iar în
pragul sălii din fața casei stătea tata, cu nea Titi și cu nea Costică și vorbeau despre ceva ce eu
nu puteam încă înțelege: vorbeau despre suflet, despre puterea acestuia, despre Dumnezeu și
despre diavol, despre viața lui tataie, despre bunica pe care eu nu o cunoscusem, dar pe tata și-
o amintea semănând extraordinar de bine cu tanti Irina, la fel de blondă și de candidă, la fel de
evlavioasă și de iubitoare și la fel de puternică. A doua zi eram în biserică, iar înainte de asta
nu îmi mai amintesc nimic, decât niște bocete îngrozitoare care făceau să se învârtă în jurul
meu și camera, și satul, și lumea, dar eu nu voiam să plâng, și singur, în camera părinților mei,
am adormit numărând luminile lumânărilor care intrau în camera bunicului.
În biserică nu a îndrăznit nimeni să plângă, pentru că așa a vrut tataie, dar când au
aruncat peste el aceeași țărână care se ridica la ceruri în urma mașinii cu care tata o ducea la
spital pe mama să o nască pe sora mea, am bufnit în lacrimi. Cutia aia de lemn pe care o
coborâseră în groapa aia îngustă era un mare recipient din lemn plin cu cer, plin cu lumină –
îmi aduc aminte că citisem ceva despre riduri, dar nu eram lămurit ce sunt, iar tataie mi-a
arătat cum fața lui era brăzdată de șanțuri adânci prin care curgeau umbre, sudoare și vise.
Tataie mi-a spus că le-a făcut stând mult prea mult în lumina soarelui, iar atunci mi-am zis
„Câtă lumină a înghițit bătrânul acesta! Atât de multă încât o să dea curând pe afară”- care
avea să se piardă.
Ajuns acasă, am oprit mașina în fața porții, am deschis portiera și am ieșit afară din
mașină respirând același aer pe care l-a respirat și tataie, și bunica, pe care încă îl respiră și
mama, și tata, și soră-mea și toți oamenii pe care îi cunoșteam. După atâta timp aproape
secase gârla, pământul era tare, rigid și mirosea puternic a ars. În fața casei erau adunate trei
butoaie pline cu apă, de unde larvele de țânțari săreau gata transformate în mama țânțar și tata
țânțar, care se pierdeau în lumina palidă dintre becul de afară și întunericul acvatic al nopții.
De pe ușa din față au ieșit mama și soră-mea, levitând pe deasupra scărilor și trecând prin
poartă ca printr-un nor de fum negru, nor prin care am trecut și eu odată, când terminasem
liceul și venisem acasă, unde tata începuse să baricadeze gardul dinspre grădină și cotețele
păsărilor, iar Ionela, soră-mea, o îngrijea pe mama, care stătea pe scaun, îmbujorată, cu ochii
închiși.
Murise, se pare, cu două zile înainte să vin eu, Eleonora, după ce vorbise în somn cu
Iisus care îi spunea că o să nască un mântuitor, dar ea L-a refuzat pe motiv că are deja prea
mulți copii, că nu mai are bărbat, că o să-i fie greu, mai ales Irinei. Probabil Dumnezeu i-a
spus că o va ajuta, să aibă credință, fiindcă se făcuse deodată liniște, dar ea a țipat „Nu!”, a
țipat lăcrimând și agitându-se de durere, pentru că știa că Dumnezeu e prea ocupat cu africanii
care mor din cauza malariei, cu bietele familii distruse de teroriști, cu morții pe două picioare
din Israel ca să se poată ocupa și de victimele revoluției, care încă bântuie pe această lume în
căutarea liniștii.
„O s-o-ngroape mâine. Biata de ea! A murit greu, s-a chinuit!” a spus mama
amestecând cu lingura în supa de pui, punându-i Ionelei aripa de pui în farfurie, pentru că ea
nu mănâncă aripi de pui, nici de curcan sau rață, nici măcar aripi de om nu e în stare să
mănânce, în timp ce tata e capabil să-și înece adânc visele în nevoi, în ce trebuie neapărat să
facă. Aș fi vrut să spun că bunicul a murit tot din cauza revoluției, că amintirea ei l-a ucis, i-a
măcinat oasele într-o cădere continuă, dar mi-am amintit că tataie nu credea asta. El credea că
nu revoluția e de vină, nu Ceaușescu, nu Iliescu sau Roman sau Cozma cu mineriadele lui(
„Dă-i dracului!”), nu haosul e de vină, ci oamenii care trăiesc în trecut, printre umbre, care nu
se pot despărți de umbre. „Bieții oameni trecători!” spunea el. „Dacă oameni nu și-ar aminti
dezastrul, ci numai ar învăța din el, am trăi veșnic, mă, tataie,mă! Să știi asta!”.
Pe la ora 10 m-am dus și eu la tanti eleonora să-i aprind o lumânare. Am trecut pragul
casei din chirpici și am intrat într-una din cele două camere, în cea încare zăcea mama lui
Marius și Alexandru, și atunci am trecut prin ușă ca printr-un imens nor de fum negru. După
asta nimic, numai părintele, o groapă, slujba, bocetele, veșnica noastră nemurire.
Bineînțeles că m-am culcat devreme, după ce am băgat mașina în curte și am sporovăit
cu mama, cu tata și cu nea costică (care venise să-l vadă pe absolventul de la litere și diploma
lui pe care scria „ANDREESCU MIHAI, ABSOLVENT AL UNIVERSITÃȚII...”) despre
prostiile mele din copilărie, despre cum semănam eu cu tata, despre cum mă rușinam eu la fel
de repede ca mama, despre copiii de care a început să ducă lipsă satul, care, din cauza asta, își
pierde toate pajiștile și culturile, pentru că nu mai are cine să comande apei să urce dealul,
după oi...
Dimineața m-am trezit devreme și am ieșit pe bancă, la poartă, unde, alături de mine
stătea umbra unui bătrân care își ținea bastonul cu ambele mâini și privea vizavi de banca pe
care stăteam, la răsăritul înălțându-se de după dealuri. Îmi imaginez cum, în mintea lui se mai
deschidea o pereche de ochi care privea cerul, în timp ce el stătea înțepenit cu privirea pe
răsăritul ca un vis himeric, cu ridurile curgându-i pe față, cu cămașa lui de-un alb gălbui,
precum părul, cu bastonul proptit de genunchii picioarelor schiloade, ale căror oase erau
învelite numai de niște pantaloni vechi de stofă neagră. Nu-i puteam vedea picioarele, cum
nu-i puteam vedea nici inima, nici amintirile, nici ura sau fericirea, cum nu-i puteam distinge
palmele scheletice de lemnul uscat al bastonului. Stătea cu picioarele înfipte undeva in
pământul peste care nu mai plouase de patru luni, lăsându-le să prindă viață și să se mănânce
unul pe altul asemenea unor vulturi hamesiți, zburând cu aripile lor bazaltice prin pământul
mirosind a catran, căruia, câțiva metri mai în colo, copiii îi dădeau foc cu micuțele cutii de
chibrituri pe care le găsiseră aruncate în șanțuri. Bătrânul privea cu ochii mari și negri
răsăritul difuz, lăsând orbitele să se dilate în timp ce ochii-i tremurau asemenea unor flăcări de
lumânare. În timp ce pământul ardea mocnit si trosnind.