Când a primit invitația la nuntă, Iulia era singură. Deschise plicul și citi. Își aminti că pe mire îl cunoscuse la nunta lor. Era elev pe atunci. Sora lui încă mergea la grădiniță. Încerca să-și imagineze cum arată acum cei doi și părinții lor, pensionari deja.

Seara, telefonul sună insistent. Iulia ridică receptorul.

- Servus, Iulia! Ai primit invitația la nunta lui Cornel?
- Bună seara! Da, am primit-o. Îl aștept pe Eugen să stabilim programul. Mă bucur că avem ocazia să ne întâlnim! De tare mult timp nu ne-am văzut!
- Ne-au invitat și pe noi. Să mergem împreună!
- Foarte bine! Este un tren de seară. Va trebui să schimbăm în Simeria. Oricum, ajungem la timp pentru distracție. Nu mai mergem cu mirii la biserică.
- Așa vom face! Te pup! Pupă-l și pe Eugen!
- Și noi vă pupăm!

Cele două săptămâni care au urmat au fost suficiente pentru pregătiri, informări… Aflaseră că sala în care este organizată masa festivă se află aproape de gară. Ieșind din holul gării, trebuia să meargă spre dreapta până la primul colț, să treacă podul peste Cerna și imediat la stânga se intră în curtea înteprinderii a cărei sală de spectacole servește evenimentului.

Toate au mers aproape după planul pe care Iulia îl făcuse. Au coborât în Simeria. Trenul spre Hunedoara era în stație, au urcat și-au povestit despre alte nunți la care au mai fost împreună în zonă. Timpul a trecut ușor.

Când au coborât, s-au informat cu ce tren pot merge la Alba Iulia. Aveau un tren la ora cinci. Era foarte bine, chiar dacă trebuia să schimbe în Simeria. De acolo, luau un accelerat care mergea spre Cluj. La șapte erau acasă.

Ieșind din gară au examinat puțin locul. Vizavi erau câteva chioșcuri cu răcoritoare, gogoși și dulciuri preambalate.

- Să bem câte un pahar cu sirop!, propune Eugen.
- Că bine zici, aprobă mătușa Leana.
- De câte am venit în Hunedoara, m-am răcorit cu un sirop cu sifon, preparat în fața mea. Mă bucur că n-au renunțat la acest obicei!

Mergeau povestind despre alte rude, fără a fi atenți la persoanele pe lângă care treceau. De pe pod examinară apa care curgea liniștit. Era aproape neagră. De aceea se și numea Cerna, de la ciornâi care, în limba rusă, însemna neagră.

Au coborât câteva trepte într-o curte recent asfaltată. Acolo se afla un grup de persoane. S-au asigurat că au ajuns la nunta rudelor, au fost invitați în sală și sfătuiți să ocupe locurile de la masa din stânga mirilor.

Înainte de a se așeza la masă, i-au felicitat pe miri și nași, pe părinții mirilor și au căutat alte persoane cunoscute. Tocmai când doamnele își așezaseră poșetele pe scaune, îi zăriră pe verii din Simeria. Le făcură semn că au loc lângă ei și Iulia își luă sacoșa cu rochia de seară și pantofii de dans.

Verii din Simeria era mai informați, cunoșteau sala. Petrică îi spuse Iuliei:
- Aici nu e sala de spectacole a Teatrului Național. Nu sunt cabine de schimb pentru artiști. Daca vrei, schimbă-te după cortină! Am eu grijă să nu vină nimeni!

Iulia își luă rochia de seară și pantofii cu toc înalt. Împătură costumul cu care a călătorit și, cu spatele la sală, și-a dat cu ruj pe buze. Apoi s-au așezat la locurile lor.

La timp, pentru că vornicul le făcu semn celor prezenți să se ridice. Urma să dezlege masa. După ce spuse rugăciunea Tatăl nostru, vornicul se adresă tuturor invitaților: „Distracție plăcută!”

Pe mese se aflau gustările: tobă, „măietec” ( un preparat din ficat de porc ), jumări, cașcaval, brânză telemea și salată de boeuf. Toate erau aranjate frumos și decorate ce ardei, castraveți, roșii și măsline. Cei mai mulți oaspeți veniseră din alte localități și unii chiar plecaseră de mult timp de acasă.

Lângă scenă era o orchestră care fusese arvunită cu mult timp înainte de petrecere. Pe lângă orchestră, era invitat să cânte Alexandru Grozuță. El își începu programul cu „Lele de la Orăștie”. De la primele acorduri, sala izbucni în aplauze.

După ce vornicul s-a asigurat că oaspeții și-au potolit foamea, i-a invitat la dans. Orchestra schimbă ritmul. Cânta, conform obiceiului, un tango sau un vals, continua cu ceva în ritm mai rapid, bătută, învârtită, hațegană și, după aproximativ o jumătate de oră, făcea o pauză.

Când urma să servească un nou fel de mâncare, vornicul făcea un semn, orchestra începea „Marșul lui Iancu” și, în ritmul acestui cântec, veneau cei care serveau la masă, în special dintre rudele mirilor, cu platourile sau castroanele cu supă. Vornicul mergea la masa mirilor și îi servea, apoi îi îndruma pe ceilalți cum să organizeze sectoarele astfel încât fiecare invitat să aibă la îndemână mâncare și băutură. În timp ce musafirii se ospătau, soliștii cântau romanțe sau cântece de petrecere.

După un timp, se ieșea pe ringul de dans. Iulia se bucura că are prilejul să danseze. Nu o interesa nici mâncarea, nici băutura. Păhărelul de țuică de la deschiderea mesei și apa minerală îi ajungeau până când se serveau sarmalele. La strigarea cinstei, era de acord să bea un pahar cu bere împreună cu mirii și nașii.

Muzica era potrivită. Cei sosiți din Alba Iulia și verii de la Simeria erau aproape tot timpul la dans. Singura problemă a Iuliei era densitatea prea mare a fumului de țigară. Erau deschise ferestrele de pe o parte a sălii, dar tot era mult fum. Se făceau pauze pentru aerisire, dar aceste pauze erau urmate de câteva minute în compania lui Alexandru Grozuță. Uneori, artistul cânta de joc, iar musafirii îl susțineau cu vocile lor, jucând în același timp.

La o masă stăteau câteva persoane în vârstă, bărbați singuri. La un moment dat, unul dintre ei se ridică și îl abordează pe Eugen:
- Vă rog să nu vă supărați că îndraznesc! De câteva ore vă admir cum dansați, cum jucați. Vă rog să-mi permiteți să dansez cu soția dumneavoastră!
- De acord, spuse Eugen, bucuros că poate să vorească puțin și cu rudele.

După un tango, urmă un dans ceva mai rapid... Apoi o hațegană... Iulia îl căută cu ochii prin sală pe Eugen. Când privirile lor s-au întâlnit, Iulia i-a făcut un semn să se apropie.

- Nu vă supărați, ați dansat mai mult de un dans. Sper că acum îmi permiteți să dansez și eu cu soția mea!
- Aveți dreptate! Nu știu cum a trecut timpul. Doamna dansează ca o păpădie. Vă rog să nu vă supărați!
- Nu mă supăr. Fiți liniștit!
Și de-abia plecă bătrânul... Eugen avea prilejul să își necăjească puțin consoarta. Zise doar:
- Păpădia mea!...
- Ce frumos din partea domnului! Bine că n-a găsit ceva inspirat de rochia mea neagră!

N-au avut ocazia să cerceteze motivele domnului. Vornicul luase microfonul:
- Vă mulțumim că ne-ați onorat cu prezența, v-ați ospătat din bucatele pregătite de gazde, v-ați distrat. Să vă fie de bine! Acum e rândul domniilor voastre să le urați mirilor o căsnicie frumoasă și să participați la dotările materiale de început ale noii familii. Mai întâi nașii, părinții spirituali ai mirilor.

Cei mai mulți oaspeți și, în special rudele, erau numai ochi și urechi. Nașii le-au oferit mirilor o sumă mare de bani, cadouri cu care să-și înceapă viața de familie. Socrii au promis mobilă, bunicile le-au oferit plapume, perne, covoare, cuverturi țesute de mâinile lor.

După rudele apropiate, urmează ca vornicul, însoțit de miri și nași să treacă pe la fiecare invitat, să primească un cadou, de obicei un plic cu o sumă de bani, să ciocnească un pahar cu băutură. Acest ceremonial durează în funcție de numărul de persoane prezente, unii aduc și plicuri din partea unor invitați care nu s-au putut prezenta personal. Cei care au dat plicul pot să iasă în curte, să povestească, dar cei mai mulți fumează.

După ce plicurile cu bani au fost adunate într-o găleată nouă, familiile mirilor iau obiectele, vornicul, mirii și nașii merg să numere banii. Până când revin în sală, orchestra cântă, cine dorește poate să danseze.

- Acum putem să dansăm liniștiți! Am plătit amenda, ne-au ușurat de bani.
După un timp, vornicul revine în sală și anunță câți lei s-au adunat.
- Vă mulțumim tuturor! Vă rugăm să luați loc! Se servesc sarmalele.

Iulia îl întreabă pe Eugen cât e ora.

- E aproape patru. Mai putem sta o jumătate de ora.
- Bine. Eu merg să mă schimb.

Mătușa o însoțește după perdea și Iulia își înlociuește rochia de seară cu costumul cu care a călătorit. Se întorc la locurile lor.

Între timp, bărbatul cu care a dansat Iulia se apropie de masa lor. Se vede că e derutat.

- Domnule, aș vrea, dacă nu vă supărați, să-mi permiteți încă un dans cu doamna...
- Și n-o găsiți...
- Nu.
- E lângă dumneavoastră.

Iulia râde. Domnul nu mai recunoștea Păpădia. Doamna nu mai avea rochie neagră. Acum avea bluza albă și costum în carouri.

După un vals, cei din Alba Iulia se pregătesc de plecare.

- Numai învârtita asta...
- Da, ultima.

Mătușa aștepta la ușă. După joc, Iulia și Eugen își iau lucrurile, își iau rămas bun de la comeseni și se îndreaptă spre ușă.

Afară îi așteptau mirii și socrii. Își iau rămas bun de la ei. Mireasa e încruntată. Oare de ce? Privea un grup de oameni abțiguiți care își ascundeau câte o sticla de bere sub haină. „N-au băut destul?” părea să spună privirea ei.
Drumul până la gară a fost scurt. Au mers repede. Trenul era la prima linie. Eugen a mers la casa de bilete, iar ceilalți au urcat. În câteva minute, trenul a pornit.

- N-am mai văzut până acum o mireasă ca asta!
- Parcă era un milițian. Numai puțin și ne controla în bagaje!
- Și? Ce găsea? Pachetele cu prăjiturile pe care ni le-a dat și câte o sticlă de bere...
- Și rochia ta de păpădie. Pardon! Și pantofii tăi cu toc cui.
- Lasă glumele! Te superi că a spus că dansez ca o păpădie?
- Mă amuză.
- Atunci, e bine!

În Simeria, la case de bilete nu erau călători. Albaiulienii au luat repede tichete la accelerat.
Erau obosiți și nu mai aveau chef de vorbă.

La Alba Iulia în gară erau câteva taxiuri. Au luat doar unul. După ce au coborât mătușa și unchiul, Eugen și Iulia au mers pe jos. Locuiau în apropiere. Așa cum au estimat, la ora șapte erau deja acasă.

Eugen a mai tachinat-o pe Iulia, adresându-i-se cu „Păpădia mea”, dar a renunțat nu după mult timp.