poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-11-28 | |
A trecut și noaptea asta. Prea repede, prea greu?! Dacă i-a fost cald? Frig?! Mai degrabă i-a fost teamă. Da, teamă! Câteodată, teama se infiltrează cu totul nejustificat. Mai exact nefiresc. Dar, când trebuie să dormi pe o canapea strânsă cu o plapumă groasă și mare cât toate zilele peste tine [Oh, Bunică, de ce nu te-ai îndurat?! Nu puteai și tu să anticipezi?! Tu... și intuiția ta cu... majusculă!], mai ales când trebuie să te asiguri că nu intră nimeni peste tine să te... verifice [... ia să vedem noi... – molfăieli și scrâșneli, detectivistic – ie tuoate la luocu’ lor sau...?! îhî câhî îhî... parcă...] și, în sfârșit, te încumeți să „furi” cele 4 scaune tapițate de...
sub masa din sufrageria-sanctuar... ca să suplinești cealaltă jumătate a canapelei, pe care dimineața, cât mai la prima oră, musai trebuie să le așezi la loc, exact așa cum erau, niciun milimetru mai la stânga, nici un altul mai în afara mesei..., atunci teama – devenită angoasă în toată regula – este la ea acasă. Cam așa arată un pat așternut de... Victorița! Baba cu un profund cult al Obiectului. Care nu are nicio icoană în casă. Nicio candelă! În schimb, are canapele. Unele care nu se întind. Cum... adică... nu se întind?! Păi uite-așa! Păi... cum așa?! Adică... sunt concepute după un alt tipar..., nu după cel clasic..., pe care îl cunoaște și-l aplică toată lumea?! Păi.. asta chiar nu se poate ști... e nevoie de timp, de îndemânare și de îndelungă-răbdare să poți studia... cazul... Cert este că nu se întind, nu se desfac... Și apoi baba-în-persoană a dormit o viață de (ne)om în același registru: „ne-des-fă-cut”! [Așa e decent, până la urma urmei!] Și azi e septuangenară spre octo... Cum așa?! Păi... tot așa... [Ridicat din umeri] Mai mult, baba s-a așezat, în văzul luminii și al consternării audienței, de mai multe ori să le facă... Ce să le facă?! Păi... proba! Ce... probă?! Proba.. fezabilității, cum ce probă?! [Alt ridicat din umeri] Adică: te chircești... nuuu, nu așa... mult mai convingător... nu trebuie să rămână din tine decât o parte (doar mai trebuie să adaugi și o ditamai plapuma!)... bine, alege stânga, se pare că este mai puțin dezvoltată... te autosugestionezi... eeeiii, nu așa! Asta nu e autosugestie! Hai, deschide-ți interiorul! Cu încredere! Cu forță! Cu motivație! Ia poftim o mână. De vedere slabă [Fă-te că nu vezi, nici la distanță, nici la apropiere) ...
ține... ține și o lipsă. De minte. Cât încape [Da, perfect, ai înțeles, dă, hai dă, dă domne odată în mintea copiilor, hai,... bine...bine... dă în mintea celorlalți]... așa, lasă-te... lasă-te cu un minuscul dram de încredere... Cum pe dreapta...?! Păi hotărâserăm că de-acum ești pe o parte... așa... pe stânga... lasă-te pe stânga... ușor... ușor... canapeaua este mai sensibilă decât delicatețea însăși... Perfect! Nuuuuuu!! Ce faaaci?!! Nu mișca! Odată (trans)pus în această poziție, încremenești, înțelegi tu??!! Încremenești! Mă rog... ai voie la maximum 2 mișcări pe noapte, asta dacă noaptea depășește 8 ore, altfel, una singură... Și ar fi de dorit ca mișcarea să se execute în gând... de cât mai multe ori posibil, dacă nu mereu... O-BIEC-TE-LE SE U-ZEA-ZÃ! Se u-zea-ză, înțelegi dumneata?! Iar cu asta nu-i de glumit! Cu ce ne mai bucurăm privirea?! [Nu aveți niciun simț iestetic! Mie-mi place frumuosu’! Dă mică mi-a plăcut frumuosu’! Șî mereu dân nimic am făcut ceva! Da’, dân câte văz io, tineretu’n ziua dă azi să culcă p-o ureche, ce-i mai trebuie frumuos?!] Cu ce ne mai omorâm timpul ăsta interminabil?! Ce mai lăsăm urmașilor?! Arcuri rupte?! Textile izinite, scămoșate?! Victorița este, de altfel, posesoarea unei colecții impresionante de obiecte de când lumea și pământul, conservate ca la carte mai dihai decât într-un muzeu. Nu tu urmă de praf, nu tu urmă de culoare ștearsă, nu tu urmă de trecere a vreunui timp! Ea însăși se ferește să zăbovească prea mult pe un scaun. Sau pe un colț de canapea... Da’ ce,... în picioare nu se poate sta?! Uite-așa cu piciorul ei în paranteză cu tot! Un model demn de urmat! Numai că iele ie cam airiene șî dăstul dă iguiste, cască uochii așa ca pisica-n călindar, parcă le-ar vuorbi pă limbi străine! [Și Sonia care credea că Victorița era paralelă cu conceptul... Necunoscute căile, deci...] Da’ nu ie nimica, să-nvață iele cu vremea! [le trece Victorița la persoana a III-a, îndepărtându-și-le instinctual din sanctuarul intim] Că nimeni nu să născu învățat! Hai că ie fete dă treabă... Rău cu rău, da’ mai rău fără dă rău... Și se consola.
Cel mai rău este însă când baba iese intempestiv, după miezul nopții, cuprinsă fiind de foame năprasnică. Atunci dă iama-n frigider. Și scoate. Multe. O cratiță. O oală. Vreo 2-3 pachete. Le cară pe rând... șontâc-șontâc!! Zăbovește zeci de minute la bucătărie... Se aude mai apoi un căscat prelung-prelung... șontâc-șontâc, baba uită de orice etichetă și-și pierde subit simțul estetic, pocnește ușa de-ți sar toate acoperișurile. Se pierde într-un sforăit gros cât o uitare. În prima noapte-experiment, Sonia s-a speriat îngrozitor. Nu înțelegea ce se întâmplă. A văzut o umbră găunoasă. Una foarte insistentă. Care nu renunța cu una cu două. Atunci nu găsise încă soluția canapelei-scaun..., deci nu din cauza asta se temuse... Pur și simplu, se afla în fața... necunoscutului, a unuia cu legi greu decodabile, greu inteligibile. Căci, după toate aparențele, nevoile babei capsomane depășeau orice nevoi firești... Mai apoi, lucrurile s-au complicat: situațiile absurde generează soluții ingenioase, dar și gradul de risc aferent... De fapt, Ana, cealaltă exilată, într-un dormitor cu caloriferul defect [Lasă, iești tânără, ai sângilu’ fierbinte, te bagi în plapomă șî te-ncălzești... nu te mai smiuorcăi atâta...! Și Ana se conformase: nu se mai smiorcăise!], fusese cu ideea: „Sonia, știi ce-aș face în locul tău?” Cealaltă o privise cu neîncredere... „Aș lua scaunele și le-aș pune în... completarea canapelei... Sonia, nu te vede nimeni... Măcar încearcă...” – insistase Ana văzând că neîncederea persista pe fața tovarășei sale într-ale înduratului... După o săptămână de ezitări și de nopți chinuite, pierdute mai ales să-și recupereze învelitoarea de pe covor și sufocându-se mai apoi într-un exces de zel de a încăpea și ea și plapuma în limitele acelei suprafețe înguste, Sonia săvârșise actul... cu jumătăți de gesturi până reconstituise o canapea sui-generis, cu spătare și de o parte și de alta... Dar scaunele erau tare drăguțe, pufoase și solide... nici prin gând nu le trecuse să se răzvrătească vreo clipă... De-ar fi fost doar scaunele! Fata adormise cu tahicardie. Visase toată noaptea o babă contrariată punându-și mâinile-n cap, multe ceasuri la căpătâi... să se dea de ceasul morții: „Păi, ce făcuși bambina?! Așa ne fuse vorba? [Care... „vorbă”? – o întrebase Sonia în gând] Eiii, să știi că așa ceva nu mi s-a mai întâmplat!!!” Se făcuse gaură-n cer și baba se dădea cu fundul de pământ... sufrageria aluneca-aluneca... mai apoi se prinsese de un nor... Plutea! Era liberăăăăă!! Ușa sufrageriei are un geam transparent... Asta poate fi de bine, dar și de... mai puțin bine! La o adică, prin ușa străvezie, poți identifica în timp util eventuale siluete, te poți repezi la scaune să le vâri sub masă... Pe de altă parte, același geam poate deveni inamicul tău, când, de cealaltă parte, cineva se holbează și vrea cu orice chip să identifice o mișcare nelalocul ei, chiar și atunci când aceasta nu există... În tot supliciul care a durat aproape un an (ulterior, Ana plecând, dormitorul s-a eliberat și Sonia a ocupat locul celeilalte, din fericire caloriferul cu pricina revenindu-și ca prin minune, asta dacă nu cumva băboiul însuși va fi intermediat... „minunea” respectivă), Sonia nu fusese prinsă decât o singură dată în flagrant delict. În dimineața aceea de duminică în plină iarnă, când Sonia omisese că, acolo, în granițele acelui apartament, duminica nu exista în realitate, că era doar o altă zi a săptămânii... și, chiar dacă încercai să te autoiluzionezi că lucrurile ar sta măcar puțin altfel, în acest sens încumetându-te, de pildă, să faci o plăcintă cu mere și scorțișoară, ca să schimbi aerul aseptic cu unul de... acasă, nu puteai decât să dai greș, înțelegând în final că unele lucruri / unii oameni nu se schimbă niciodată. La fel ca în visul-coșmar, baba făcuse ochii mari cât cepele; își reprimase însă pornirea de a se da cu fundul de pământ, amintindu-și subit că era ziua „marii întâlniri”, iar ea nu putea rata toate detaliile acelea aproape vitale (pentru o plictisită de moarte și indiscretă la culme ca ea) din pricina unor scaune suplinind ingrat o jumătate lipsă de canapea. „Și la ce oră pleci?!” – o iscodise pe Sonia. Aaaaaa, de-abia la 12??!! Adică, ce?! O să stea pe capul ei încă 3 ore? Și-apoi era bolnav de nerăbdătoare să afle... să afle cu lux de amănunte tot ce avea să se întâmple: ce flori îi va aduce, dacă îi va săruta mâna sau o va săruta doar pe obraz, dacă îi va oferi brațul, unde o va invita... Avea bani îndeajuns să o ducă într-un loc de Doamne-ajută sau o s-o plimbe așa aiurea pe străzi interminabile și acum, pe gerul ăsta, nu ar fi fost o idee tocmai bună, gerul e el sănătos, dar cu măsură... Și mai ales, da, mai ales... cum aveau să se despartă seara..? Dacă avea s-o invite și data viitoare...?! Și avea să vină cu automobilul personal sau așa ca un...?! ‒ Bine, dar nu mă duc să mă... căsătoresc cu el... – aproape se disculpase Sonia... E o simplă întâlnire, nimic mai mult... Plus că nu am nici dispoziția cea mai spectaculoasă pentru un rendez-vous... ‒ ... hai, hai... nu mai face mofturi – i-o retezase băboiul... așa ziceți toate, când d-abia așteptați să vă sărutați, să vă... ‒ ... să ne ce...?! – sărise „obraznică” și Sonia, omițând complet că fusese „absolvită” de păcatul canapelei... înnădite cu de la sine putere... ‒ Hai nu te supăra... – adăugase formal Victorița și se repezise la ușa ce da în balcon... O lovise de perete cu toată forța în timp ce decretase „aerisirea generală”, la ‒15 grade! Fugiți care pe unde puteți! De pildă, la baie ar fi o soluție! Poate și la bucătărie! Poate înlăuntrul vostru, probabil ați fi cel mai în siguranță! Ana străbate temerară holul. Ea este deja imună la ravagiile minusgradelor... „Te-aș chema la mine” – se înduioșase Sonia de mai multe ori... Tot ea conștientizase fantomaticul acelui ... ‛la mineʼ. Care... ‛la mineʼ?! Aici, nici mâna, nici privirea, nici..., nici... nu mai sunt... ‛la tineʼ... Toate sunt amanetate... în schimbul..., chiar în schimbul a ce?! „Stai liniștită, Sonia! N-o să dureze o veșnicie iarna! De fapt, chiar m-am obișnuit... știi, țevile sunt calde...!” Și o împinsese în dormitorul blestemat să se convingă ea însăși cât de calde erau țevile, cât de uman respira ea în încăperea respectivă... Și, da, iarna avea să se ducă naibii odată și-odată, mai mult săptămâna viitoare avea să crească temperatura la ‒10 grade! Așa că... să nu găsim nod în papură doar pentru că nu avem ce face sau doar pentru că am fost educate acasă mult prea.. „simandicoase”... Este soare. Soare cu dinți. Și-a pus blugii în carouri mulați în partea de sus și evazați jos. Puloverul mov pal din mohair croșetat cu care făcuse furori la o sală de lectură. O eșarfă din mătase, aceeași nuanță. Pelerina grena cu trenă și șal atașat. Mănuși cu puf mirosind a Bvlgari. Ana se oferise să-i împrumute sutienul ei de firmă. Pe Sonia o amuzase teribil „detaliul”: „Dar ce e-n capul fetei ăsteia?! Ce treabă ar putea avea... sutienul?! Mai ales pe gerul ăsta?!”. Se limitase la a-i spune: „Nu, mulțumesc!” „Poate... data viitoare...” – adăugase imediat, aproape mecanic... Cealaltă o luase în serios. O privise complice. Tare simpatică Ana asta! Deși cam naivă pentru gusturile unora! A ieșit pe portiță. Cu capul descoperit și inima la galop. Baba se pierduse undeva prin vecini. Cineva o salută. Vecina cu amandinele și coafura cu calotă. Îi zâmbește. Are picioarele reci-reci. O inconștiență atipică. Nu s-a mai întâlnit niciodată cu cineva... „intermediat”. Cu cineva despre care habar nu are cum arată, cât de subțire / groasă îi este vocea, cât de corect vorbește gramatical, cât de flegmatic sau coleric este... Dar a fost o provocare. Pe care a acceptat-o. De dragul experimentării, în ultimă instanță, de dragul cunoașterii. Sau poate că s-a încrezut în accidental, în accidentele... destinului. Cert este că nu a stat prea mult pe gânduri. Și, totuși, știe câte ceva despre „acest el”. Are... 34 de ani (iar ea... doar 23... neîmpliniți), este absolvent de Istorie și student în ultimul an la Drept. (Nu e deloc exclus ca detaliul ultim să fi cântărit ceva în decizia ei, și ea cândva aspirantă la o carieră de jurist, în visul copilăresc de a epura spațiul public și, mai ales, intim, de fețele schimonosite ale avocaților diavolului). Și mai e încă ceva... Este... Săgetător! Unul de decembrie. Unul destul de hotărât; îi spusese... intermediat: ne vedem duminică, la ora 12, 30 în fața Facultății de Arhitectură. Fără niciun fel de nuanță. Ea, care întârzie de regulă la orice fel de rendez-vous-uri, de data aceasta și-a impus să fie punctuală. A ajuns doar cu un minut și 37 de secunde după ora stabilită... oarecum de comun acord. A ajuns. A trecut pe lângă el. O dată. Ba nu. De 2 ori. Ar fi făcut-o și a treia oară de nu s-ar fi trezit acostată de chipul unui eschimos bărbos cu ochii albaștri-albaștri și tâmplele destul de cărunte. O voce mai mult subțire îi zgâriase respirația în dreptul hiatului accentual. ‒ Sonia!(?) – o chemase el mai mult autoritar decât interogativ. ‒ Ovidiu????????!!!!!!! – își amintise ea subit că știa și cum îl cheamă. El o sărutase zgomotos pe ambii obraji. Fără nicio reținere. De parcă s-ar fi cunoscut de nu știu când. Și-a simțit buzele inerte pe obrajii celuilalt. La final a încercat să mimeze un gest similar gestului interlocutorului, dar nu i-a ieșit decât un tremur bâlbâit, pe care oricine l-ar fi asimilat timidității. I-a pus în față un buchet de garoafe („Florile săracului, flori care se duc la mort, flori de...” – s-a pomenit Sonia cu o voce venită de undeva din preajma ei...) ca pe un mare trofeu! Ea a îngăimat un „Mulțumesc” fără semn de exclamare și a adăugat formal un „Nu trebuia!!!”, mai mult decât categoric. El nu a dezarmat. Contrar aparențelor, fără îndoială că era o fată sfioasă, poate mult prea sfioasă. De aceea nu putea decât să o cuprindă de după umeri și să-i deschidă drum în zăpezi spre... Cișmigiu, profitând de alunecuș pentru a o ține cât mai lipită de el (Na, poftim, Victorița, bucură-te! Nu toți sunt specii pervertite de interior! Chit că ți se lipesc nările de frig..., chit că...). Este aproape înghețată. Și de data asta a făcut concesii cu nemiluita eleganței și, implicit, feminității. Și rabdă, rabdă, cum de nu? „baba” la frumusețe... El o simte. O oprește și o strânge năprasnic în brațe de eschimos... Ea ar vrea să-l împingă, să-i spună că-i ia aerul, că ar prefera să meargă singură și câte și mai câte, dar e așa de bine... la căldură! ‒ Și, ... dintre toate colegele tale, nu ți-ai putut găsi pe nimeni..., chiar pe nimeni?! – se trezește Sonia întrebând – ea care avea nota zece, pe axa negativă, la același capitol... ‒ Ba da, ba da..., dar nu a mers – este el sincer... Colegele din anul IV se uită la mine ca la ... ‒ (... ca la un eschimos... – își reprimă ea elanul) ‒ .... ca la un tată! Am ieșit,... am ieșit chiar... luna trecută cu o colegă... Era micuță de statură (o privește încântat pe cea din dreapta lui) și... a venit la întâlnire și cu... cockerul ei... ‒ Cum așa? – mimează Sonia interesul. În realitate, unica ei obsesie de moment (dar care, evident, poate deveni o ditamai calamitatea) este cum de nu s-a gândit înainte de a..., cum de s-a înjosit să iasă cu unul care, la o adică, îi poate fi... tată?! Mă rog, tată la.. 11 ani, mai rar, dar nu imposibil... Peste 10 ani, o să pară chiar un fel de bunic, iar ea va fi nepoata neajutorată, pe care trecătorii o vor arăta, nestingheriți, cu degetul... ‒ ... nu avea cu cine să-l lase... și, oricum, trebuia scos la plimbare... ‒ Am și o pălărioară în geantă – schimbă Sonia brusc subiectul grav al conversației... Dar, ca să fiu sinceră, nu prea îmi place să umblu cu capul acoperit. El îi face semne încurajatoare. Îi ține și poșeta... numai să se acopere... de nu s-ar alege cu vreo sinuzită („Am deja sinuzită!” – i-a replicat ea în gând) sau, Doamne-ferește, cu altceva mai grav... Uite-l, uite-l,... deja își face un obicei nesuferit din a o sorbi din ochi... Sonia are obrajii îmbujorați, cca 96 de bătăi pe minut, o dorință aprigă s-o ia la goană. Simte o mână înhățând-o. Amână... ‒ Îți vine foarte bine – o soarbe el din nou... ‒ Mulțumesc – se (re)formalizează ea... Și, totuși, se simte destul de bine în acest tandem. Îl percepe puternic și protector, deși mult prea posesiv pentru gusturile ei de pasăre zburătoare. Puțin mai târziu avea să afle că dumnealui lucrase și în... mină. Spirit aventurier 100%, după afirmațiile personale. Dar trebuie că era ceva mai mult – intuise Sonia. Ulterior, împărtășind „detaliul” unei rude, Sonia fusese sfătuită: „Lasă-l, soro, nu te încurca cu din aștia! Când ți-e lumea mai dragă, pleacă și te lasă!”. Sonia renunțase la a-i dezvălui celuilalt că separarea se produsese destul de repede de la momentul primei întâlniri, în niciun caz însă din cauza „apucăturilor miniere” ale juristului în devenire. ‒ Îți place... Emanuelle?! – o lovise cu leuca bărbosul. ‒ ....îîîîî... melodia celor de la Blue Systems? – încercase să se apere virgina Sonia. ‒ ... și melodia – nu vrusese el s-o contrazică... ‒ și... ce ... altceva?! ‒ Cum... ce altceva? – răsunase tandru vocea lui în peisaj hiperhibernal... Filmul... mă refeream... în primul rând la film! ‒ Nu aș putea zice da sau nu – s-a hotărât Sonia să dialogheze, desigur în stilul ei. ‒ ... te ascult... – se oferise celălalt măcar preț de o eternitate. Ea scurtase dialogul. Redusese eroticul / pornografia la ideea de estetizare a amorului prin cea de-a 7-a artă (știa că dacă l-ar fi contrazis în vreun fel, și-ar fi tăiat craca de sub propriile picioare). El a fost fascinat de felul în care ea teoretiza, de fapt dezbrăca de carnal, de organic și punea în rețete livrești, fără niciun fel de posibilă consecință „gravă” în realitatea imediată. Vrăjit, eschimosul își permitea să răstălmăcească puțin demersul Soniei, care tastase (pentru a câta oară?) Ctrl S și iat-o din nou sigură pe ea însăși, înotând dezinvolt în cartezianismul genetic. Au trecut pe podul cu brațe de copaci încolăciți. Ziua se făcuse mică. Intrase într-o fereastră. Cineva îi deschisese și se credea alesul ei. Dar înserarea punea la adăpost ticuri și incertitudini. În ascunzătoare, Sonia pășea regal. El era la fel de protector și de posesiv, numai pe jumătate primejdios. ‒ Am și eu un câine acasă – se copilărise intempestiv bărbosul cu ochi albaștri-albaștri... ‒ Da?! Ce rasă?! – se reinstalase comod în „normalitate” Sonia. ‒ Terrier... Bull Terrier... știi...? câinele ăla poreclit „câinele doică”... ‒ Da, da.. îmi amintesc, am citit cândva..., altfel nu sunt deloc o iubitoare împătimită de câini... Prefer... pisicile... ‒ ... e foarte simpatic... – a ignorat el „nepatimile” ei... Fii atentă, ce comportament caraghios și pueril are! Când vede pe cineva că mănâncă și nu-i dă și lui, se manifestă aproape teatral... Sare în 2 labe, chelălăie, face roată în jurul tău, își ciulește urechile... Ca să-i fac în ciudă, eu încep să... plescăi, atunci agitația lui atinge apogeul... Săracul câine – se gândise malițios Sonia – cu un astfel de stăpân..., nu-i de mirare că ajungi să faci în fel și chip... Dar el o prinsese de mână autoritar. De nu știu unde scosese un aparat foto. Îl așezase pe un trunchi de copac și o pusese în gardă: ‒ Într-un minut se declanșează! A întors-o cu fața spre el, a lipit-o de stern, i-a înăbușit respirația într-un sărut prometeic. Pour lʼéternité. Ea a amețit puțin, s-a plâns fără voce de zăpada asta cotropitoare care-ți intră tam-nisam sub piele și-n loc să te înghețe te arde mai dihai decât o torță. El i-a făcut și mai mult loc. Ea simțea cum spațiul i se îngustase și cum cineva îi sabota intimitatea. Cerul se umpluse de pescăruși înspăimântător de argintii. Riscai să-ți pierzi controlul... Pe canapeaua non-extensibilă a venit și el. O mână nevăzută le făcuse loc amândurora. I-a sărutat sânii. Și i-a rupt o pătrime din buze. Trebuia doar să o poarte cu sine. Cineva spunea că trebuie musai să îi echilibreze partea lucidă și partea irațională. Lua din prima și arunca într-un fel de Recycle Bin. Afirma răspicat că sunt situații în care raționalul te duce la râpă. Atunci se cuvine imperios să faci loc celeilalte dimensiuni. O căldură puțin familiară îi ardea interiorul. Șarpele îi încolăcise coapsele. Vorbea în grai omenesc. Își săpase văgăuna / gaura de balaur în pântecele ei, acolo în partea de sus, unde își avea sălașul Anima. Atunci, lipsită de orice apărare, ea i-a dat lui voie să-i piardă virginitatea la care atât de mult ținuse. S-au lovit cu creștetele de 2, chiar de 3 ori de un fel de cer, au cutremurat împrejurimile, s-au descoperit pe ei în toate copilăriile ancestrale, mai apoi s-au potolit. Dimineața, învelitoarea groasă din lână, lungă cât toate zilele, proiectată de Bunica însăși, zăcea la picioarele canapelei non-extensibile. De el nici urmă... Doar o babă se înduioșase de spectacolul nocturn (DAR CE ȘTIA BABA-ASTA DESPRE STAREA DE GRAȚIE ȘI DESPRE ODISEELE CELESTE, DESPRE CUM ESTE SÃ PUI MÂNA PE MIRACOL, SÃ ADORMI MAI APOI CU CAPUL PE EL??!!) și făcuse, în sfârșit, suprema concesie: „Bambina, treacă dă la mine, dă azi încuolo să pui scaunilii să-ți țiie plapoma, că văz că duormi cu ia șâruoi pă jos...” Sonia a încuviințat liniștită... Îl auzea pe el cum vorbea despre 2 perechi de bocanci cum își apropiau vârfurile și purtau un dialog de mai mare frumusețea, în veci nedescifrat de altcineva decât de cei 2 posesori ai încălțărilor respective... În zilele următoare nu s-au mai văzut. Deloc. Dar el era un romantic și jumătate. Nicio noutate pentru ea, cel puțin la fel de romantică. Iar cu romantismul ăsta – pe care Victorița îl numea în mod constant... reumatism... și poate că avea dreptate... involuntar, căci CE ESTE ROMANTISMUL, ÎN ULTIMÃ INSTANȚÃ, DACÃ NU O PATOLOGIE... AUTOIMUNÃ INFLAMATORIE?) – nu este deloc de glumit! El i-a scris împătimit. Epistole în toată regula. O numea „leoaica mea tânără și frumoasă”, sintagmă care – în ciuda tuturor stărilor de grație experimentate – i-a provocat Soniei o stare soră cu lipotimia, nu pentru că i-ar fi plăcut, ci dimpotrivă. Dar a acceptat sintagma de dragul lui Nichita, care, mult mai inspirat, scrisese despre o leoaică tânără (fără îndoială, extrem de frumoasă), dar pe care nu o chema Sonia, ci... altcumva, într-un fel abstract și intangibil... novicelui. Apoi domnul eschimos, pe care aceeași Sonia – într-un alint specific (de femeie deloc siropoasă, căci romantismul este cu totul altceva!!) – l-a numit nici mai mult, nici mai puțin, decât... -OVICI (prescurtarea de la un nume de familie terminat în acest sufix și care, întâmplător, avea primele litere comune cu cele ale prenumelui eschimosului), a comis unele... „imprudențe”... În loc să lase epistolele la Poștă, într-un exces de zel, a sunat la ușa... Victoriței, înmânându-i acesteia răvașele de suflet... Acestea se petreceau foarte probabil în ziua în care, prinsă în substanța unui curs de istoria limbii, Sonia studia etimologia cuvântului vărgură, fără îndoială continuator al latinescului virgula, diminutiv de la virgo, virginis / virginem... Seara, Victorița fusese extrem de misterioasă. Spusese ceva despre o vizită. Despre o căciulă rusească. Despre sperietura pe care o trăsese când pe vizor identificase un fel de bărbat cu fața îngropată pe jumătate sub acest acoperământ slav. Când, în sfârșit, se decisese să deschidă, asumându-și toate riscurile, cineva o salutase și îi încredințase relația lui de suflet, pe care Victorița, în stilul specific, o călcase în picioare așa cum altădată strivise sufletul unei grădini întregi, invocând „lipsa... hreanului”! Arăta îngrozitor cel cu biletul de amor... Un om tânăr cu o căciulă așa de... Și se comporta extrem de ciudat... Un țărănoi!! Ea una nu s-ar înjosi în veci să accepte prietenia, în ultimă instanță, iubirea unei astfel de creaturi... Înfipsese toate pumnalele. Sonia își rezemase neputința de peretele perpendicular pe rană din bucătărie. Își reprimase plânsul. Orice alt comentariu. Dar acum era convinsă că totul se sfârșise, aproape înainte de a începe cu adevărat... Nu avea cum să fie altfel. A mai urmat, totuși, o ultimă întâlnire... El n-a știut nimic, nici măcar nu a bănuit consecințele nevinovatului său gest de a înmâna scrisoarea „la destinatar”. A venit cu un buchet identic. De garoafe. În plus, cu acea căciulă monstruoasă care îl pierduse în ochii unei victorițe diabolice și, implicit, ai unei sonii încă mult prea naive... Era, într-adevăr (!?), un țărănoi, un țopârlan, o făcuse de râs în fața unei analfabete, îi înjosise feminitatea, delicatețea și eleganța, demne de cele mai înalte fețe aristocrate... Nu a spus un cuvânt... El tot nu bănuia nimic... Își abandonase mâna inertă în strângerea puternică și tandră a eschimosului... La cinemateca Eforie rula în seara aceea Miloṧ Forman, Larry Flint..., pe ritmurile unei muzici subliminale horror... Dar el tot nu bănuia nimic... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate