…Am tresărit brusc, pe la ora unu, invadată de-o senzație acută de teamă și cu impresia că eram privită de aproape. Camera era scăldată într-o lumină difuză, albăstruie.
Ațipisem cu capul rezemat de canapea, cu picioarele desfăcute și cu paharul gol în mână. Pe măsuță, lumânările abia mai pâlpâiau în suporturile lor de mahon, topite și scurse în dâre groase de ceară pe tăblia acoperită cu firimituri și resturi de fursecuri. Una din farfurii era căzută pe covor cu fundul în sus.
M-am urnit cu greu și-am suflat în lumânări, apoi mi-am rotit privirea prin cameră, încă prizonieră a senzației cu care mă trezisem, deși acum se estompase și deveneam conștientă numai de presiunea tot mai puternică din vezică. Cu capul de-o tonă m-am uitat la ecranul televizorului, cu filmul rămas pe meniu, m-am ridicat și m-am dus la baie. Mă luase un pic cu frig. Pantofii cu toc îmi alunecaseră pe undeva din picioare, iar sânii mi se bălăbăneau, reci și grei, ca niște pungi pline cu apă, în vreme ce mă legănam prin hol. M-am așezat pe bâjbâite pe veceu, renunțând să mai aprind lumina. „De ce naiba e atât de frig?”
Apartamentul era cufundat într-o liniște adâncă.
Nu se mai auzea nici ploaia, iar muzica se oprise.
Tot blocul era învăluit în liniște și tăcere. Deși simțeam totuși că îmi ardea pielea, frigul mi se părea tot mai pătrunzător. Se furișa peste gresie, se strecura în jurul gleznelor, urca spre pulpe.
Zgribulită, mi-am ridicat rochia peste sâni și i-am acoperit, încercând să nu mișc foarte mult capul. Îl simțeam umflat, de două ori mai mare ca de obicei și, în același timp părea să plutească la câțiva centimetri mai sus de corp, mare și tumefiat, ca un balon monstruos. Am închis ochii. „Isuse...” Gura îmi era uscată, lipicioasă, cu resturi de biscuiți pe la colțurile buzelor. Le-am lins absentă în timp ce vezica mi se golea. Eram beată. Foarte beată. Prin cap nu-mi trecea nici un gând.
Rămăsesem suspendată în siajul unui extaz amărui și buimac, lipsit de complexitate, care mă absolvea de orice preocupare imediată, îmi lăsa liber corpul să ia orice hotărâre ar fi dorit, să mă expună oricărei situații ar fi găsit de cuviință. În sfârșit senzația de frig începea să dispară. Lumina albastră din sufragerie pătrundea pe hol, întinsă pe covorașul din fața băii și detalia modelul cu romburi, presărându-l cu umbre și contururi stranii.
De la etajul de deasupra s-a auzit deodată o bufnitură slabă, apoi, surd și ireal, zgomotul apei trase la veceu. M-am trezit că pufnesc în râs. Era momentul perfect ca să mai beau ceva.
„Hai fată.”
Am lăsat picioarele să mă ridice și să mă ducă înapoi în sufragerie – săracele mâini uitaseră să mai tragă apa, una din ele mă scărpina moale și absentă pe coaste, iar cealaltă atârna aiurea – și să mă poarte până la măsuța plină cu farfurii și resturi de chipsuri. Una din sticle încă mai avea ceva pe fund, dar nu voiam vin. În schimb mi-am umplut un pahar mare cu lichior de mentă și, cu el în mână, am dat draperia de la geamuri deoparte și am deschis ușa balconului. Noapte. Afară. Simțeam nevoia de aer curat. În cameră plutea un iz înecăcios de ceară, de ars.
Ploaia încetase și, cu toate că pe cer încă se plimbau câțiva nori amenințători, groși și negri, stelele sclipeau printre ei. Se mișcau parcă ușor, gravitând în jurul lunii care se ridica din stânga mea, rotundă și albă, o sferă perfectă. Mirosea puternic a ploaie și a asfalt umed. Răcoarea reconfortantă a nopții m-a învăluit din cap până-n picioare. Am respirat adânc aerul curat, cu gura deschisă, asta în vreme ce o mașină cu farurile aprinse trecea fâșâind pe șoseaua udă, îndreptându-se către bariera de la marginea orașului.
Stăteam pur și simplu acolo, în rochia șifonată și cu paharul în mână, încrustată într-un moment desăvârșit, interminabil, în care timpul părea să curgă pe lângă mine, să mă evite ca pe-un obstacol – despărțit de prezența mea ca de-o piatră care desface apele unui pârâu fără a-l împiedica să curgă în continuare, satisfăcută și amorțită, o stare pe care-o cunoșteam bine și în mijlocul căreia mă pierdusem întotdeauna cu voluptate. De data asta însă aveam totodată sentimentul că ceva de acolo e greșit, în neregulă, că exista în jurul meu ceva anormal, nelalocul lui. Ce era oare? Am rotit ochii. Chiar și aerul căpătase o consistență ciudată, se strecura în plămâni asemenea unui fluid fin și parfumat.
Ca exercițiu și poate ca să regăsesc ce lipsea din acea clipă, am încercat să mă gândesc la un lucru familiar. Mi-a apărut înainte chipul necomplicat al lui Bobby Ti – dar era de parcă nu mi se înfățișase în minte, că nu mi-l imaginam, ci îl vedeam pur și simplu în fața ochilor, ce-i drept, distorsionat și neclar, ca și cum l-aș fi studiat printr-o lupă pe care o țineam depărtată la câțiva centimetri de ochi. Tremura bizar și neliniștitor. Nu era ce-mi trebuia. Ok.
Pe stradă trecu o altă mașină, fâșâind pe asfaltul plin de bălți, însă zgomotele făcute de roți încetară brusc, dintr-o dată, ca și cum pământul se crăpase și le înghițise cu mașină cu tot. Trebuia să încerc altceva. Foarte beată.
Buzele mele au atins lichidul mentolat din pahar, iar gândurile mi-au fugit către Lidia, colega de birou.
Înaltă, blondă, tânără, frumoasă, cu sânii mari și coapse pline și lungi. Tot ce voiai. În brațele cui gemea acum, desupra cui se apleca ca să o ia în gură? Avocatul băncii, gestionarul de la firmă cu care o văzusem discutând de câteva ori în timpul pauzei de masă? Ori poate vreun tinerel vânjos și tatuat, agățat în club, tocmai o întorcea cu spatele și se pregătea să-i ungă anusul cu cremă? Tâmpenii. Și aceste gânduri erau la fel de distorsionate și ridicole ca imaginea de mai devreme, ba chiar ușor deprimante, așa că le-am lăsat să dispară cu totul. Ceva se întâmplase însă cu stelele – ori poate felul în care cădea lumina lunii să fi avut vreo legătură? Nu reușeam să-mi dau seama. Ce naiba se petrecea? Și de ce se făcea iarăși frig?
„Cineva dă târcoale”, m-am gândit aiurea, fără sens.
Am golit paharul.
Stăteam în balcon, înconjurată de tot felul de vechituri – unele rămase de la foștii proprietari, de peste zece ani în urmă și acoperite de prostiile adunate de mine – scaune rupte de plastic, ghivece, cutii de carton, încălțăminte și bidoane, în timp ce norii grei care acopereau stelele, se zdrențuiau mereu, destrămați și zbătându-se parcă în agonie între pământ și lună. Abia atunci, în acea clipă, am văzut. Clar, fără nicio putință de îndoială. „Ce dumnezeu?” În depărtare, spre dreapta și înainte, acolo unde de obicei străluceau luminile care mărgineau drumul național și firma verzuie a unei benzinării, se înălțau acum niște coline rotunde, înghesuite, cu crestele detaliate spectral de strălucirea mereu mai puternică a lunii, acoperite de copaci deșirați, cu crengile răsucite în aer. Păreau în mod ciudat și departe și înfiorător de aproape, însă luminile becurilor care se vedeau în acea zonă de obicei dispăruseră cu totul.
Am răsuflat adânc, am înghițit în sec, apoi am pus paharul gol pe balustrada balconului și am rămas nemișcată, cu ochii închiși, lăsând aerul cu iz de ploaie să-mi răcorească fața. După o bucată bună de vreme în care am stat neclintită, o pală tăioasă de vânt m-a silit să redeschid pleoapele.
(ta- tam, ta-tam, ta-tam, ta-tam)
În aer începuse să plutească o ceață ușoară, vag luminoasă.
Norii de pe cer se evaporaseră subit și lăsaseră stelele să strălucească nemișcate deasupra dealurilor împădurite care erau acum și mai aproape. „De ce naiba a trebuit oare să adun atâtea lucruri?” mi-am zis, cu gândul la vechiturile din balcon. „Nici nu mai știu ce e pe aici, trebuie să mă hotărăsc într-o zi să fac curățenie. Da, curățenie, dar curățenie serioasă, cât mai curând. Poate chiar mâine, ori cel mai târziu săptămâna viitoare. Nu am nevoie de toate porcăriile astea…” Sub mine s-a auzit un clinchet, apoi zgomot de sticlă spartă.
Fără să-mi dau seama, trecusem un picior peste balustrada balconului și, cu genunchiul, împinsesem paharul așezat acolo mai devreme, azvârlindu-l în parcarea din spatele blocului. Căzuse și se sfărâmase printre mașini. Mi-a venit să râd pentru că nu-mi aminteam dacă era plin sau nu. Chiar în acel moment, în fața mea s-a mișcat ceva și mi s-a părut că văd câteva stele schimbându-și repede locul, coborând din dreapta lunii ca să îngroașe numărul celor care sclipeau deasupra colinelor.
Vedeam destul de bine copacii acum. Arătau a fi stejari. Creșteau de la poalele dealurilor până sus în vârf, iar ceața izvora din acea direcție, mereu mai consistentă și luminoasă, adunată sub balcon, prinzându-mi talpa piciorului trecut peste balustradă într-o strânsoare pufoasă, rece, ușor alunecoasă. Cu o privire atentă, am măsurat distanța dintre balcon și marginea șoselei de dincolo de parcare. „Nu cred că ți-ar trebui mai mult de trei pași ca să ajungi acolo”, mi-am zis și-am privit apoi luna și stelele ca și cum aș fi vrut să mă asigur că dădeau destulă lumină încât să nu-mi înșele aprecierile. „Iar de vechituri poți să te ocupi mai târziu, săptămâna viitoare, poate peste două săptămâni, ori trei, nu e nicio grabă. Asta este important.” Mâna mi s-a lungit după pahar, dar s-a oprit în aer, îndată ce mi-am adus aminte că paharul căzuse și se spărsese în parcare. „Nicio grabă.”
Umflat și gol, capul îmi plutea în sus și-n jos, ca un balon agățat cu un fir de ață. Am trecut încet și celălalt picior peste balustradă, m-am dezechilibrat, pe urmă am privit golul de sub mine și-am rămas rezemată cu fundul de balcon, uitându-mă la ceața care dansa în jurul picioarelor. „Absolut nicio grabă.” Stelele sclipeau desupra dealurilor, alături de luna strălucitoare. M-am aplecat, am făcut exact trei pași, niciunul în plus, niciunul în minus, peste parcare și peste șosea, cu ceața pliată moale în jurul meu și, imediat după aceea, am simțit fire lungi de iarbă cum îmi atingeau pulpele goale.
Colinele se înșirau în față, la vreo sută de metri depărtare, mult mai impozante și întunecate față de cum mi se înfățișaseră de la balcon, copacii răsuciți cu ramurile către cer, ca și cum ar fi crescut încercând să nu se atingă unul pe altul, înfășurați în conuri palide de lumină. Dar cel mai ciudat lucru era că totul părea să conveargă într-un singur punct de la poalele lor - cerul cu stelele, pajiștea pe care ajunsesem, lumina și ceața, absolut totul ducea într-o singură direcție, fără ocolișuri, fără cotituri, într-un loc aflat acolo, la baza primilor copaci. Și dacă ar fi fost în continuare nori pe cer, eram sigură că și ei ar fi urmat același drum.
Jos, la picioarele mele, s-a auzit brusc un foșnet, apoi s-a făcut liniște, complet liniște, o liniște lipicioasă și tremurătoare ca o gelatină călduță.
M-am lăsat pe vine și-am pipăit pământul brăzdat de rădăcinile ierburilor.
Era tare, un pic umed și strălucea slab, ca luminat pe dedesubt.
Spre deosebire de alte dăți, nu simțeam nimic, nici teamă, nici emoție, doar o dorință nelămurită de a mă lăsa dominată de ce era în jurul meu, de a mă lăsa purtată către punctul acela de la baza colinelor. Iarba se lipea de mine fără nici un zgomot, iar ceața curgea ca o ploaie fină peste tot împrejur – picurii ajunși pe pământ transformați imediat în mici vietăți alungite, fosforescente, care și ele începeau să se lipească de mine, să mi se târască pe pulpe și peste labele picioarelor, fulgerând de colo-colo, în minusculi bulgări de luminițe semitransparente. Nu-mi provocau nicio teamă, știam cumva că nu-mi voiau răul, dimpotrivă.
Într-un târziu m-am ridicat, mi-am trecut palmele peste rochie, am inspirat aerul fără nici un miros, apoi am făcut un pas, pentru ca în secunda următoare, să răsucesc capul pradă unui impuls de necontrolat și să privesc înapoi.
Blocul meu era departe-departe, alb și subțire, cu ferestrele ca niște împunsături ruginite de bold, înălțat pe fondul negru al cerului dintre spărturile transparente, gigantice, ale paharului pe care-l scăpasem mai devreme de pe balcon. De fiecare dată când clipeam se ducea și mai departe, și mai departe, așa că am întors fără regret capul și am făcut câțiva pași prin iarbă, cu ochii la copacii de pe dealuri.
Pe măsură ce mergeam, pajiștea părea că se trezește la viață. Iarba prindea să foșnească, bătută de vânt, gângăniile să fojgăie, ba undeva, foarte aproape, se auzea ceva ce semăna perfect cu susurul unui izvor sau al unui pârâu, timp în care cerul se deschidea la culoare, ca și cum s-ar fi crăpat de ziuă.
După numai câteva minute am ajuns într-adevăr la un pârâiaș – curgea limpede printre ierburi și tufișuri, iar peste el fusese înjghebat un soi de podeț miniatural, inutil, pentru că tot ce trebuia să faci era să-l pășești ca să mergi mai departe. Am călcat totuși peste scândurile lui îmbinate ciudat, în vreme ce-mi ridicam poalele rochiei cu o mână ca să nu se ude și mi-am continuat drumul, conștientă dintr-o dată că distanța dintre mine și copaci se micșora atunci când pășeam cu piciorul drept și se mărea atunci când întindeam piciorul stâng – pentru ca, imediat, totul să se inverseze și să mi se pară că mă învârt în cerc.
Câteva minute mai târziu, începând să mă simt obosită – rochia îmi stânjenea mișcările, mă strângea de șolduri și mergeam cu coapsele lipite – m-am îndreptat către un bolovan mare, ce-și înălța creștetul lângă o tufă de păducel și m-am rezemat de el, cu privirea ațintită la stejarii de la poalele dealurilor.
Simțeam în corp o nevoie aproape iresponsabilă de a o rupe la fugă prin iarbă, de a alerga fără să mă uit în jur, însă m-am abținut și am rămas acolo câteva clipe, căutând să-mi dau mai bine seama ce era în jurul meu. Piatra de care mă sprijinisem pulsa călduță și umedă, dar asta nu mă deranja în nici un fel.
Mai încolo, spre dreapta, se aflau alte câteva pietroaie, mult mai mici, înconjurate de tufe și iarbă, apoi se vedeau numai tufișuri și flori de câmp, presărate pe-un teren ceva mai golaș, pentru ca apoi iarba să se zărească iarăși înaltă, unduitoare, acoperind totul, până în preajma pădurii.
Picioarele mi s-au mișcat atunci singure. Și-au ales drumul, au ocolit bolovanii și, după ce au urcat o mică ridicătură împresurată de trifoi și flori, s-au cufundat din nou prin iarbă, până la genunchi, împrăștiind gângăniile sclipitoare în evantaie prelungi de luminițe intermitente.
Vântul îmi șuiera pe la urechi, cerul se deschisese la culoare și căpătase o nuanță galben-albăstruie, plăcută, însă puțin împovărătoare. Ce era locul ăsta? De când mă știam nu văzusem ceva asemănător – sunetele erau altele, culorile erau altele, felul în care mă mișcam era altul. Ori doar starea mea de spirit era diferită? Mi-am privit picioarele. De la genunchi în jos dispăreau în iarbă. Abia când am aplecat capul, mi-am dat seama că de când mă desprinsesem de bolovan, inima începuse să-mi bată de să spargă pieptul, iar brațele îmi dârdâiau incontrolabil, pradă unor fiori pe care nu-i puteam stăpâni.
Mi-am înfășurat mâinile în jurul trupului și m-am străduit să le opresc tremurul, dar degeaba.
Devenisem prizoniera unor emoții intense cărora nu reușeam să le aflu motivul și faptul că nu le puteam controla, îmi făcea inima să se zbuciume și mai puternic, agitată ca un animal în capcană. Mi-am fixat repede privirea asupra copacilor și-am căutat să mă gândesc la altceva, să măsor din ochi distanța care mă despărțea în clipa aceea de ei. Cum mersesem o bună bucată de drum și erau destul de aproape, le distingeam perfect trunchiurile drepte, cu scoarța cafenie, ramurile crescute-n sus, fără să se atingă unele pe altele, micile tufe de măceș și păducel crescute printre tulpini, covorul uscat de frunze de pe jos. Am făcut încă un pas și m-am oprit în mijlocul unui pâlc de flori galbene. Ceva alunecos mi-a lins obrazul. Ceva asemănător unei șuvițe de ceață, șuviță care apoi mi-a pătruns prin păr și a curs pe ceafă, de-a lungul șirei spinării.
Pâcla a părut să se umfle de jur-împrejur, precum talazurile unei mări, apoi s-a liniștit și a coborât la nivelul pământului, acoperind totul cu o strălucire palidă, alb-cenușie acum, în lumina revărsată din cerul tot mai senin.
Lângă trunchiul unui stejar bătrân, plin de scorburi, așezat pe-o buturugă și preocupat parcă să privească ceva ce i se afla în poală, stătea un om îmbrăcat în alb.
Distanța era încă destul de mare ca să-mi dau seama dacă era un tânăr, ori un bătrân, însă îi distingeam bine hainele, cu o claritate crudă, supărătoare, ca și cum acestea singure ar fi avut o greutate și o semnificație mult mai importantă – cel puțin în acel moment – decât tot ce era în jur, cu detalii ce sileau privirea să se oprescă irezistibil asupra lor și să ignore orice altceva.
Omul își tot mișca mâinile în poală, în sus și-n jos, înainte și înapoi. Pe urmă, ca și cum ar fi realizat că-l privesc, s-a oprit din ce făcea și și-a îndreptat spatele. Fața îi era acum orientată către mine, dar nu-i vedeam ca lumea trăsăturile. De fapt, un straniu joc de lumină și umbră crea impresia că, așa cum stătea pe fondul copacilor, nu avea deloc chip, ci doar o gaură nebuloasă prin care treceau uneori sclipiri vagi – însă îmi dădeam bine seama că are părul lung, negru, crescut până-n dreptul umerilor. Putea fi tânăr deci.
În schimb, hainele i se deslușeau limpede - albe, largi, cu modele roșii pe guler și pe mâneci, cu flori și frunze țesute migălos la poale și pe piept. Eram convinsă că mai văzusem pe undeva haine ca acelea, dar pe unde? M-am străduit să-mi amintesc însă memoria îmi era acoperită de un nor greu și nu izbuteam să procesez nimic altceva decât ceea ce se afla în fața mea, iar ceea ce-mi trecea prin minte era prea vag și intermitent ca să reușesc să țes de acolo un fir logic de care să mă agăț. Omul mă privea în continuare. Nu știam dacă să mă mișc, ori să rămân acolo. Inima îmi bătea puternic. Gâzele țârâiau la picioare, lipite de gambe, iar ceața se târa spre pădure. În cele din urmă, m-am hotărât și m-am urnit din loc, cu dinții încleștați și brațele încordate.
Omul a întârziat o clipă în aceeași poziție, apoi am avut impresia că-mi aud rostit numele, lung și ireal în atmosfera aceea călduță „Paa…tri…ciii…aaa”, iar el s-a ridicat de pe buturugă, subțire ca un fir de lumină, silueta sa contrastând puternic cu masivele trunchiuri ale stejarilor.
Chipul i se luminase un pic, însă tot nu-i puteam deosebi trăsăturile – numai părul îi plutea molatic desupra umerilor, pudrat de ceața luminoasă, bătut de-o adiere de dincolo de lume. „E târziu, foarte târziu,” am auzit un glas șoptit în ureche și dintr-o dată m-am simțit extrem de obosită, epuizată chiar – brațele mi-au căzut pe lângă corp, iar picioarele au refuzat să se mai miște, ca și cum ar fi atins o graniță dincolo de care nu mai era posibil să pășească.
Am încercat să le urnesc împotriva voinței lor și nu am reușit să le clintesc nici măcar cu un centimetru.
Înțepenisem pur și simplu în locul acela, în iarba înaltă, în rochia mea strâmtă, cu brațele moi și cu gâzele dansând în jur, foarte aproape de marginea pădurii, copleșită brusc de-un regret amar care nu mă mai lăsa nici măcar să respir. De ce nu mă mai puteam mișca?
Voiam să ajung în preajma copacilor, lângă omul acela îmbrăcat în alb către care curgea tot ceea ce mă înconjura. Voiam să ajung să-l văd, să-l privesc doar pentru câteva clipe și importanța acestui amănunt, inexplicabil de altfel, mă copleșea cu atât mai mult cu cât știam că nu avea să se întâmple așa ceva în acel moment. „E târziu, foarte târziu astăzi”, continua să șoptească vocea – și, ca și cum ar fi vrut să confirme ceea ce auzeam, omul a ridicat o mână și a făcut un semn, nu știu dacă de salut ori de avertizare – mai degrabă ceva ce semăna cu îndemnul de a aștepta – apoi și-a dus cealaltă mână la brâu, în dreptul chimirului, și-a tras de acolo un obiect lung, care sclipea între volutele ceții luminoase. A făcut iarăși același semn, a dus obiectul în dreptul feței și a suflat în el de câteva ori, cu pletele ridicate ca niște șerpi în jurul capului.