Câteodată, cuvintele devin insuportabile. Până la greață. Până la spleen. Întinzi mâna după ele. Să le prinzi. Să le închizi undeva. Să nu le eliberezi decât atunci când vei avea certitudinea că și-au venit – slavă Domnului! – în fire. Îți pierzi degetele în întuneric. Și abilitatea aceea de homo loquens. Le transformi în vorbe. Faci uz de ele doar în caz de forță majoră. Să ceri paharul cu apă vital. Să spui că nu, nu tu ești vinovatul. Să arunci jumătate din omenire pe culmile disperării. Și nu eziți s-o faci pe silabe, chiar pe litere, îngroșate în tonuri de do major, într-un decor à l’envers smuls fără scupule de sub penelul cel mai la îndemână. Altfel, bâjbâi într-o beznă a gesturilor primare. Parcă ai uitat și cum se încheie un fermoar. Cum se lasă semideschisă o ușă. Cum își aranjează o ea părul. Cum devine un el autoritar. Te pricepi în schimb de minune să tragi bolovanul la gura grotei. (Instinctul a fost dascăl redutabil!) Știi perfect cum se mânuiește un arc cu săgeată (tot instinctul!). Un harpon (ibid.). Cum se cheamă, în miez de noapte, cu trei pocnituri și șapte riduri, ploile, lupul alb, dansul ielelor... Buricele degetelor s-au tot rotunjit. Au devenit mai apoi pătrate. Pătrățoase. Și tari ca niște furunculi. O mandibulă este ptozată. Cealaltă aduce-n prim-plan zâmbetul tâmp, preistoric. Îți ștergi nasul adesea cu dosul palmei. Și nu te sfiești să scuipi... Un fel de psihiatru își dăduse cu părerea: decompensare afectivă cu frustrare maximă în fața instrumentului tipic uman de comunicare. Tot el făcuse adaosuri încurajatoare: trece, trece... Aproape de la sine. E o criză existențială absolut necesară pentru a merge mai departe... Și, domnule doctor, dacă boala progresează? – vrusese un apropiat să întrebe. Celălalt se închisese într-u turn de fildeș.
Câteodată, dragostea devine insuportabilă... Până la greață. Până la spleen. Te sufocă. Îți ia totul. Fără pic de rușine. Îți mănâncă timpul și energia pe care – nu-i așa? – musai trebuie să le direcționezi către cu totul alte obiective. E accesoriul acela de care oricând te poți dispensa, ba chiar o faci cu toată dezinvoltura, convinsă fiind că-ți limitează mișcările, îți mai scoate un rid în basorelief, nu dă prea bine cu acajuul respirației tale cochete, de persoană hiperindependentă, hiperaristocrată. Insistențele îți fac rău. Repeți o dată. De două... Te repezi: „Domnule, dumneata chiar nu înțelegi că nu am timp de așa ceva?” Replica II: „Domnule, nu mă simt prea bine, știți cu migrenele-astea, probleme hormonale mai grave decât...”. Ultima replică: „Domnule, dar persoana dumitale nu-mi spune nimic, dar ab-so-lut ni-mic! [Cară-te! Pe silabe sau nu!]”. Alteori, dragostea este o necesitate mai mult decât vitală. Așa că faci din ea prioritatea numărul 1. Te lași în urmă pe tine însăți... Înțelegi cât de moartă ai fost până atunci, cât de stupidă, cât de neinspirată... Trăiești pasiuni, agonizezi în obsesii. El nu te vrea. Nu te vrea și pace. Sau nu te vrea așa... de ochii lumii, de gura ei pe care doar pământul a reușit s-o astupe. Altfel, fii sigură, are și dumnealui nopți consacrate obsesiei comune în care... și în care și în care... Alteori, rolurile se schimbă... Nopțile cu scenarii sunt ale tale [„Habar nu ai cât de mult te doresc, te iubesc, te ador, te... și te... cu disperare, cu deznădejde, cât de mult mi-aș dori să fiu în brațele tale, să... și să... și, desigur, să..., dar...”] zilele cu realiile ale lui [„De ce oare ezită?! Chiar nu mă iubește deloc? Chiar deloc?! Să fie doar scrupulozitate tipic feminină?! Sau vreo strategie?!”]. Într-o serie de cazuri, „dragostea asta” [„pacostea asta”!], sfârșește prin a-ți deveni aproape indiferentă. Ea poate fi. La fel de bine, poate să nu fie. Oi fi dezamăgit? Poate doar obosit?! Puțin sau mult din fiecare?! Alegi să trăiești cu metabolismul dat la minimum într-o hibernare drăcească. De fapt, iubești. Iubești o pisică, torsul ei irezistibil ce-ți stimulează amorțeala. Chipul tău într-un tablou perfect static, pe care ajungi să-l preschimbi în icoană. O ploaie interminabilă adâncindu-ți culcușul și limitându-ți drastic interacțiunile cu exteriorul. Același psihiatru își arată grabnic rictusul: nuuuu..., nuuuu, nu este depresie, ci o banală criză existențială, desigur imperios necesară pentru a merge mai departe... De altfel ar trebui să exultați, stimată doamnă, în mai mult de 60 % dintre cazuri, în urma traversării unei experiențe de acest gen, pacienții sunt recompensați cu acea conștiință de sine supradimensionată și, în acest context, cu o luciditate pe măsură... Mai exact, de pildă, post-eveniment [post-traumă!], niciunul dintre experimentatori nu va mai putea lua drept literal enunțul: Nu tot ce zboară se mănâncă..., nici..., nici... Și dacă, din nefericire, între timp, o iei pe arătură? – se lansase în figuri de stil cu impact în cotidian același apropiat... A fost nevoie de mai multe zile în șir să bată la poarta uriașă din fildeș. Când, în sfârșit, li s-a deschis (cel mai probabil, fusese afectat... mecanismul, în urma loviturilor necontrolate), un fel de bărbat sărea într-un picior și urla cât îl ținea gura ceva despre păsări, mâncare și zbor... Nu știi dacă a pățit-o înainte sau după ce a putut conștientiza deloc exclusa relație dintre muțenie și pacostea cu pricina... Desigur, până una-alta, mai există și alte variante...

***

Ies de pe Edgar Quinet. O iau pe Elisabeta. Aglomerație. Praf. Amestecat cu apă. În dreptul unei florării. O țigancă tânără cheamă ploaia. Cu un surâs afrodisiac și un furtun galben-verzui. Are ochi de șarpe și fața smeadă. Buze cărnoase, gesturi estivale. Șorț înflorat și cercei din plastic roșu, lungi până la umeri. Mijloc de mai. 35 de grade. La umbră. Anomalii. Firesc. O altă explozie de trandafiri. De soare în plin creștet. Arde. Îți pui mâna. În lipsă de altceva. Pârjolul are, într-un fel, gust incitant. Merg. Unul lângă celălalt. Nu se țin de mână. Nici altfel. De-abia dacă se ating. Trotuarul este îngust. Mulțimile intimidante. Ea are 2 degete rănite. La piciorul stâng. Vechile metehne ale femeii, sclavă incorigibilă a încălțămintei elegante și ingrate! Calcă eroic. Nu-și permite derogări de la etichetă. Un firicel de sânge riscă să o dea de gol. Dar oamenii sunt mult prea puțin atenți la detalii. Căldura acoperă. Ignoră și ea. Mai sunt câteva zeci de metri. Pantofi lăcuiți din piele. Bugatti. Taioare Lo Spaccio. Lichidări. Vitrine zgâindu-se în intimitatea trecătorului. Miros de ziar proaspăt. Litere încercuite de foc. Fata de la pagina... Cum poți deveni vedetă peste noapte! Și alte porcării! Tresare! Îi simte brațul. De după umeri. Era cât pe-aci s-o ia pe roșu! Niciunul nu spune nimic. Își simt respirațiile precipitate. Inimile... inimile.. cum or fi arătând?! Un copil prea blond scapă înghețata din cornet. Dă să plângă. Un grup de bicicliști trec în mare zarvă. Doi bătrâni merg agale...
– ... și... cum stai cu Blaga? – rupe el brusc tăcerea aparentă. Timpul se hotărăște să treacă...
– Aaaa... tu la asta te gândeai... la lucrările de licență? – nu găsește ea o replică mai banală.
– Și la asta – fu el cât se poate de sincer.
– Aproape că aș putea să mă laud: stau bine, destul de bine... Lucrarea este, de fapt, elaborată... Aș mai face o ultimă revizie, totuși, înainte de a o redacta la calculator...
– Felicitări! Cu certitudine stai foarte bine, mai ales prin comparație cu alții...
– ... cu atât mai mult cu cât – dezvoltă ea lipsită de modestie encomionul propriu –, pe toată perioada facultății, m-am pregătit pentru o eventuală teză... nu de literatură, ci de... limbă...
– ... nu știam detaliul ăsta..
– ... nici nu aveai cum... doar cei de Acasă știu... Cum însă, cândva, am putut renunța la... Medicină pentru... Litere, oricine își poate imagina cât de lejer am efectuat transferul pe același teritoriu... de la semantica structurală la...
– ... și cum spuneai că se numește lucrarea – o întrerupse el mai mult nervos decât curios.
– Simplu: Motivul tăcerii în lirica blagiană, cu subtitlul Raportul ‘creație – receptare’ în poezia modernă – răspunse ea ca la carte.
– Super... superinteresant!!
– [aaaa... „făcuse” un derivat, de fapt un compus dintre acelea nesuferite, pedante și artificiale, cu prefixoide, ... iar ea... ea nu avea o părere prea bună despre astfel de „creatori”... Dar... dar – să fim sinceri – nu o surprindea prea mult că unul dintre autori era el însuși! Plus că era lăudabil, totuși, că dumnealui optase pentru interesant... Ce / cum ar fi fost, de pildă, să spună, supertare sau mai știu eu cum?!] ... de fapt, punctul de plecare, imboldul numărul 1 nu a venit dinspre literatura română propriu-zisă, ci dinspre orele de... teorie literară...
– Cum așa?
– Știi..., când am început în octombrie anul trecut cursul ăsta, am fost de-a dreptul extaziată... Tare simpatic și profesorul!! Mărunțel, cu mustață și chelie! Și o voce... de bariton... Dar ce mai stil! Remarcabil, cuceritor de-a dreptul! Îți amintești desigur toată acea divagație... pe deplin cu grație... despre Babel, despre motivat și arbitrar... De aici și până la muțenia copilului Blaga rămăsese mai puțin de un pas...
– Supertare! – nu reuși el să-și mai reprime firescul.
– ... se aprindeau luminițe... luminițe – ignoră ea naturalismul crud al celuilalt –, deja se acumulaseră o mulțime de idei, îmi înnebunisem Părinții Acasă..., aruncam LRC-ul, aruncam LFC-ul... ca o amantă ingrată... Îți închipui, când tratezi o astfel de temă a unui poet-filosof, nu ai cum să ignori sistemul său filosofic..., unul de toată frumusețea... Pentru mine a fost o provocare, una redutabilă...
– Știu că hrana ta este pasiunea, aș zice pasiunea cu majusculă, mereu te-am admirat...
– [Aaaaa, ea spusese....... amantă, el continuase cu.... pasiune!!! E cald, e atâââât de caaaaald! Îmbujorarea, precis, nu poate avea o altă sursă..., așa că îl privește în ochi] Să nu exagerăm,... totuși! Să spunem că îmi place să pătrund în esența lucrurilor, să găsesc acea coerență ce se sustrage unei prime priviri... să rezolv, mai exact, să abolesc paradoxuri...
R&V are privirea intensă-intensă. Și-a pierdut ghiulul. Și butonii fermecați. Așa dezgolit, fără fițe, fără sateliți,... îîîî... pardon,... satelite, Sonia ar putea să-l iubească la nesfârșit... Încă nu abdică:
– ... un demers pueril de altfel, demn de o adolescentă incurabilă ca mine...
– Soniaaaaa – o strigase el imediat – mi-a cam fost dor de tine!
– ... mor de curiozitate, tu ce faci...? – se ascunse ea în curiozități. Adică, da, știu, mi-ai zis cândva ceva despre literatura interbelică... tu fiind marele fidel, spre deosebire de mine...
– Petrescu, Camil Petrescu, inovații în tehnica romanescă – se precipită domnul deposedat peste noapte de accesoriile așa de personalizatoare.
– De acord, Camil Petrescu, o altă feblețe de a mea – își coloră ea familiar, aproape involuntar, limbajul... R&V se entuziasmează. Renunță la vorbe! Cine a spus că ele ar garanta maxima eficiență mai ales în anumite situații?! O trage autoritar spre el. Că de vină era canicula, poate teoria literară, „feblețele” interbelice și mai puțin inter..., vreun spiriduș lăuntric, cert este că adolescenta incurabilă, mult prea volubilă pentru o după-amiază pârjolitoare, n-a fost în stare să opună minima rezistență. Cerul se rotea deasupra Cișmigiului. Nu-și aduce aminte, nu și-a adus vreodată... când a trecut pe lângă Izvorul lui Eminescu, a lăsat în urmă Foișorul Fanfarei, s-a trezit în desfrâul sacru al miresmei de trandafiri... Simte însă și azi trupul cald-cald care îi zumica sânii, privirea devoratoare, gura pe măsură. Și mai știe sigur că o străină intrase în ea. Una certată cu „bunele maniere”, cu „simțul măsurii”, cu... și cu... În prealabil, cineva îi furase luciditatea, făsă să o pună măcar în gardă. Habar nu avea că se uitase vreodată la ceas, că ar fi împărtășit vreun sentiment al trecerii. Se simțea albastră și pasăre, capabilă să inunde lumină întregii galaxii, universului tot. Mai știe că și-a vizualizat inima mai pregnant și muult mai adevărat decât o făcuse atunci când o apucase un fel de criză a „sentimentului la microscop” și când depusese suficiente eforturi să intre în transă. Iar acum... acum... totul venise de la sine!! Cuvintele complicelui se desprindeau ca petale din lăuntru-i. Se aclimatizau perfect în epiderma feminină interiorizată la maximum. Nu a putut decât să-l strige abstract de poetic pe nume. În vertijul acela benign copacii își sunau frunzele într-o deviere spre eternitate. Au văzut merele de aur! Și pasărea măiastră! Și vreo câțiva îngeri!! Să fi fost arhangheli..., serafimi..., heruvimi... Nu se poate spune... Aveau toți o privire tâmpă și-și încurcau meticulos degetele, toată făptura, în delirul instrumentelor cu coarde... Mai apoi și-a căutat mâinile. Nu le-a găsit. Și-a căutat ochii... Numele... Toate se mutaseră pe nepusă masă în celălalt... Când s-a trezit – căci trezirea se pare este absolut inevitabilă, absolut necesară – cineva aproape o mustra: „Sonia... Sonia, de ce ești așa de încăpățânată? Noi doi... noi doi... am putea... am putea fi...” Cine putea fi?! Ar fi zis că îi cunoaște și nu îi cunoaște timbrul vocal... Nuuuu, nuuu, nu putea fi el... Nu el, nu el... cel de acum... Un ghiul uriaș i-a intrat direct în iris... a luat-o la fugă... și a fugit, a tooooot fugit... La metrou, la Universitate, un pârlit de ceas indica 21, 37... Ce-o să spună maica... îîîî pardon... îîî... Tereza?! Dar Costel-Costel?!