O fi bună și plăcinta cu varză, dar sigur nu e pentru mine... Salvarea mea ar putea fi Nety... Ea e moldoveancă, la fel ca Tereza, așa că – cel puțin teoretic – ar trebui să fie fericită să mă scape de ditamai porția…
– Și... a fost bună, puișor, a fost bună?! – avea s-o întrebe Tereza așa mai mult pentru îndeplinirea unei formalități ritualice, altfel nici prin cap trecându-i că o asemenea delicatesă ar fi putut displăcea cuiva, fie el și muntean get-beget.
– Foarte bună – avea să mintă Sonia pentru a n-a (și nicidecum ultima) oară...
Cealaltă nu se lăsa. Cu ritualurile nu era de glumit:
– Și când ai mâncat-o? V-a dat și vouă pauză mai lungă să aveți răgaz să...
– Am avut, am avut suficient timp [să-i fac un semn lui Nety și să scap de blestemata de plăcintă!!]... mi-a prins foarte bine, pe la 4 mi se făcuse o foame de lup... [pe la 4 m-am repezit la niște sticksuri pe care le aveam în rucsac de săptămâna trecută... Au fost așa de bune, plus că, dacă mănânci sticksuri, nu te paște primejdia de a te umple de firimituri, nici ridicolul de a trebui să deschizi o gură mult prea mare ca de sandviș... românesc sau, bunăoară, ca de plăcintă cu varză... moldovenească, nici neșansa de a fi arătat cu degetul drept un mâncăcios, mai ales domnișoară fiind. Sticksurile se mănâncă estetic, pe nevăzute aproape, ca orice chestie inconsistentă, chit că intestinele, ingratele, te pot da de gol prin manifestările lor prea puțin artistice. Cu toate acestea, opțiunile tale sunt cât se poate de ferme: sticksuri și data viitoare, sticksuri mereu!]
Tereza este extaziată... Are cel puțin 5 variante de replică, nu știe pe care să o prefere... De fapt, ca să fie sinceră, le-ar articula pe toate în același timp de ar avea măcar o infimă certitudine că persoana umană a evoluat într-atât încât să... Se decide, totuși, pentru cea mai adecvată circumstanței cu pricina:
– Care va să zică... ți se lungisiră urechile, puișor?! Las’ că-ți mai face neica [Tereza vorbește adesea despre ea ca și cum..., dar pe Sonia nu o mai contrariază: de-acum este de mult de-a casei și-apoi, îmbrăcată în costum de pijama și cu părul strâns, Tereza poate induce pe oricine în eroare, desigur cu condiția să nu articuleze niciun cuvânt, dotată de la natură fiind cu o voce relativ cristalină]... Să-l trimit doar pe nen’tu la piață să mai ieie vreo câțiva curechi să nu ne plânjem... [... așa că Nety, nu trebuie să te mai obosești, dragă, să-ți pui pachet diminețile, cu atâtea provizii... pe aici... Nety, m-auzi? Noi vorbim serios! Nu care cumva să cazi în alte ispite...]
„Nen’tu” sau „Costel-Costel”, cu reduplicare în toată regula, este soțul Terezei... Stă în poziție de drepți în fața acesteia, doar a luptat pe front: știe de-a fir a păr cum e cu superiorii... Tata l-a racolat (sau Costel-Costel l-a racolat pe Tata, nu se poate spune exact-exact, cel mai probabil fiind un coup de foudre bilateral) într-un sfârșit de septembrie, când Sonia avea probleme cu gazda anterioară și trebuia musai să se reorienteze. S-au înțeles de minune. După spusele, în egală măsură, ale fiecăruia dintre ei. Supervolubili, generoși cum le stă bine bunilor samariteni, destul de patetici și, mai ales, dispunând de tot timpul din lume! Era ora prânzului, așa că au mers la un restaurant din apropiere, au comandat felul I, felul II, desert și, parcă, încă… ceva..., apoi, trebuind musai să-și facă siesta, au luat-o la pas cât se poate de domol prin Tineretului, prin parc... Au vorbit despre motoare, despre roșiile ecologice, despre inundații și păsările de curte, au făcut incursiuni în istoria comunei din inima Câmpiei Burnazului, Costel-Costel arătându-se mare amator de „viața la țară”. Tata i-a adresat invitații în lanț, fiind gata să-i îmbarce chiar în ziua cu pricina. Costel-Costel avea însă nevoie de avizul șefului, plus că, după toate probabilitățile, era puțin cam devreme… Tata a lăsat-o mai moale. A descris-o mai apoi pe Sonia. În termeni mai mult decât superlativi (una dintre afecțiunile lui incurabile, motiv de dese polemici între tată și fiică, dar... te mai și resemnezi), valorificând 1-2-3… strategii de (pseudo)marketing, supralicitând tehnica basoreliefului și onomatopeea în calitatea acesteia de expresie mai puțin coruptă de arbitrar. A făcut o pauză: a simțit nevoia de a fi cât se poate de sincer, de obiectiv; a adăugat: cu Sonia ar fi, totuși, o problemă,... problemă... cel puțin din punctul de vedere al unora, altfel, pentru noi...: ... are un hiat [fusese tentat să se limiteze la această „deficiență”, dar...] și un accent... un accent... cam... grav... [atenuase el, totuși, „handicapul”]. Dar Costel-Costel nici nu auzise „adaosul”. Puțin familiarizat cu abstracțiunile, aproape deloc, deprins în schimb la superlativ cu... superlativele, în calitate de purtător cuminte al unui nume retoricizat prin dublare, a considerat mult mai firesc și înțelept să exulte: „De-abia așteptăm să o cunoaștem... La noi se va simți ca acasă... Va fi o mare bucurie nu numai pentru că este o fată așa cum o descrii dumneata, ci și pentru că pe noi nu ne-a binecuvântat Dumnezeu cu copii...!” Era, fără îndoială, una dintre acele povești triste, în care omul trebuia să se resemneze, acceptând să ființeze, primind, în ultimă instanță, condamnarea la viață [„Ce să facem?! Trebuie să trăim!” – exclama, mai mult sau mai puțin livresc, mai mult sau mai puțin tragic, unul dintre personajele lui Cehov] și apropriindu-și relativitatea, mai apoi pieirea, puțin altfel decât „restul”. Costel-Costel – așa de străveziu cum era – se înarmase ani de zile cu un cuțit. La propriu. În mediu domestic. Tereza amenința că se va arunca de la VII. Fusese, se pare, singura modalitate de a-i scoate din cap Obsesia. Și asta, doar după ani de zile. E ușor de imaginat cum va fi arătat „conviețuirea” celor 2 în astfel de circumstanțe, cum se va fi definit „acasă-ul”, cum „familia”. Nimeni, niciodată explicit, nu-i relatase Soniei toate acestea. Povestea / Adevărul se țesuse treptat din cioburi, fragmențele pe care Sonia, detectiv sui-generis, le pusese cap la cap și refăcuse întregul... A fost îngrozită când concluzia s-a impus cu atâta evidență. Ulterior, ea însăși a încercat s-o demonteze punând la îndoială un fragment sau altul din întreg... Ceva le ținea mai mult decât strânse laolaltă. A trebuit să accepte în cele din urmă că ordinea / dezordinea în care ființam nu era, totuși, cea mai bună cu putință. Sau omul este cel care o relativizează, o ciopârțește, o deconstruiește, o pervertește...?! Ce-i lipsise, de fapt, Terezei în afară de capacitatea procreativă? Poate un fel de credință, acea acceptare a „datului” prin asumarea smereniei?! Nici Costel-Costel nu fusese prea... ortodox, nici nu avea cum, căci ei erau de confesiune catolică... Plus că, mai vulnerabili din fire / compoziție chimică, urmașii lui Adam cedează repede – așa cum s-a dovedit diacronic de atâtea ori – ispitei, altfel dezicându-se de tabloul primordial, iar ei au desigur „orgoliul fidelității față de”. În ultimă instanță, dai vina tot pe Dumnezeu, devenit chiar model, unul răstălmăcit în conformitate cu propriile slăbiciuni, cu propriile meschinării: „Ce vrei, și lui Dumnezeu îi place ce este frumos!”. În tinerețe, erau nopți întregi în care întârzia și ea, Tereza îl aștepta cu inima ruptă și obrajii acoperiți de lacrimi... Își făcea desigur mea culpa pentru faptul că „nu fusese în stare” să aducă pe lume copilul pe care celălalt și-l dorise cu disperare. Așa trebuie să fi început totul. Tot dezastrul. Toată agonia. Terezei îi țiuia necontenit urechea stângă. Și de s-ar fi redus totul la acel țiuit! Dar în capul ei se spărgeau toate zgomotele, explodau proiectile, se înfăptuiau execuții ... Poate de acea și plăcinta cu varză avea un gust așa de ciudat..., căci, altfel, Sonia era de-a dreptul înnebunită după varză, numai că, odată pusă în „aluatul acela”, devenea cu totul altceva... Când ești posesoarea unui accent nu tocmai simplu și a unei discontinuități hiatale, deja ai premise suficiente pentru a recepta altfel realitatea înconjurătoare, ca și cum ai vedea-o la microscop, iar nu intermediat prin zeci de straturi suprapuse.
S-au îndreptat spre ieșirea din parc... Se însera, iar Tata nu mai avea desigur nicio șansă să ajungă la Ciclop să-și recupereze Moskwicz-ul, în ultima vreme tot mai bolnav. O să-i spună Mamei, Acasă, că reparația necesită mult mai mult timp decât fusese prevăzut inițial, în consecință toate deplasările spre oraș urmând a se face – că ne convine sau nu – cu mijloace de transport în comun...
– ... și, Marinicăăăă – se trezise Costel-Costel pe ultimul sfert de metru al interacțiunii lor primare – niști curechi si gâsesc, bre, pi la voi? Cum să nu? – se repezise Tata..., avem o grădină imensă cu de toate... – Nu, curechi.. curechi – se angoasase celălalt... [de curechi aveau nevoie VITALÃ, nu de altceva!!] – Cum să nu, cum să nu... reluase Tata...
Fusese o zi, cel puțin, minunată... Și, în mare, se dovedise a fi de bun augur pentru tot sejurul Soniei în apartamentul de 2 camere de la Eroii Revoluției, etajul VII, timp de 3 ani... Acolo, Sonia, încântată, a găsit un alt fotoliu... verde, de bună seamă vreo rudă de-a celuilalt, și 2 oglinzi suficient de mari cât să-i satisfacă apucăturile sezoniere de narcisism. A respirat ușurată. Mai greu a fost – cel puțin, la început – cu linia de tramvai, construită în imediata vecinătate a blocului cu pricina; vara, nu puteai ține prea mult timp fereastra deschisă, desigur din cauza zgomotului. Cineva îi spusese că zgomotul, ca și durerea, poate fi amortizat printr-un simplu exercițiu de autosugestie. Sonia a verificat valoarea de adevăr a afirmației respective pe propriile urechi; pe propria sensibilitate. I-a vândut pontul și Terezei care, se pare, la un moment dat, s-a cam prins...

***

Fără îndoială, are și iarna farmecul ei! Și încă ce farmec! Chiar dacă nu ninge! Mai ales dacă ninge! Cu ghețuș, cu țurțuri, cu nas înfundat cu tot! Iar mersul în șiruri indiene de pe Edgar Quinet în Pitar Moș, la Facultatea de limbi și literaturi străine, unde se desfășoară câteodată cursurile de franceză, engleză și rusă, este de-a dreptul irezistibil! Chiar dacă aluneci, nu ești singur... Lumea se uită curioasă – cu admirație, cu invidie, încruntată, zâmbitoare… – la acel exotic personaj colectiv… cine știe de unde venind, cine știe unde mergând?! Nu cred să existe o mireasmă mai fascinantă în autenticul său decât aceea a gerului de decembrie, când experimentezi apropierea inevitabilă a Crăciunului! [Se simte asta – oricine simte! – din felul inconfundabil în care miros hainele, pielea, privirile acostând în interioare, după magnificul spectacol al interacțiunii cu primordialul!] Poate doar acela al pâinii pe vatră! Așa cum o face Bunica! În grupa 10, seria a II-a suntem de toate, și francofoni /-fili, și rusofoni / -fili, și anglofoni / -fili, cu o reprezentare, totuși, superioară a primei categorii. În astfel de zile, drumul nostru este unul comun, din Edgar Quinet până în Pitar Moș. Acolo ne separăm. Ne întâlnim însă, accidental sau nu, pe hol, în scurtele pauze. Sonia poartă azi o pereche de cizme negre lungi, cu toc destul de înalt și talpă lucioasă ca de sanie. Are capul descoperit. Părul castaniu-închis ondulat îi cade generos pe umeri. Granatul șalului completează perfect chipul îmbujorat. O poșetă minusculă atârnă pe umărul stâng. O mapă maronie, în non-șalanța celeilalte mâini. Pardesiul din lână grena vine ca turnat. Are… 20 de ani doar!!! [S-o fi decis, în cele din urmă, cam ce / cum / cine este?!]. Musai trebuie să meargă în tandem cu cineva pentru a evita o eventuală căzătură. Mircea îi iese primul în întâmpinare. Își introdce mâna stângă în buzunarul hainei și-i oferă brațul: toarta cea mai de încredere, efect garantat 100%. Toată lumea e veselă. Pentru că e zăpadă. Pentru că au anunțat că spre seară va începe să ningă! Din nou! Pentru că vine-vine Crăciunul: pune urechea aici: așa vine, în tropotul neastâmpărat al inimii! Și miroase a portocale. A cetină cântătoare. Și a începuturi. Pe retine defilează pomi împodobiți și ho-ho-iesc Moși Crăciuni joviali, plini de surprize. Focul trosnește în căminuri și vine-vine vacanța!! Și, totuși, și totuși,… ceva se întâmplă. Și… alt-ce-va. Dacă privești dintr-un anume unghi, observi că unitatea grupului nu este tocmai perfectă. Se pare că nu pentru toți vine Crăciunul, nici vacanța, iar gerul… gerul este un inamic redutabil al obrajilor și-așa sensibilizați la maximum! El o smucește. Ea nu opune nicio rezistență. Un corp docil este un corp docil. Parcurg așa câteva zeci de metri. Dacă nu privești cu atenție, atunci, este o singură persoană, una parcă supărată pe ea însăși: merge cu înverșunare și, cu aceeași înverșunare, se poticnește. La o a doua privire, un eu firav emite unde electromagnetice ca un strigăt de ajutor. Þipătul surd se îneacă în proprie emisie, în greutatea celuilalt trup. Înverșunatul nu mai este nici paravan, nici Atlas, nici Sisif, ci doar un om foarte grăbit, grăbit, grăbit să pună punct o dată pentru totdeauna, să desfacă șuruburile timpului stagnat, să o ia în sfârșit pe cărarea lui, cărarea privilegiaților. Ochii acoperitei imploră înțelegere. Își cenzurează orice reacție mai evidentă. Altfel, spectacolul josniciei s-ar dezlănțui nestingerit în tot derizoriul său. Și apoi… și apoi ce ar spune colegii?! Face sforțări uriașe să mimeze firescul. La urma urmei, nu este chiar o tragedie ca un bărbat să fie autoritar cu partenera sa. Această atitudine poate fi chiar semnul unei pasiuni aparte și atunci ea, partenera, ar trebui chiar să se simtă măgulită, până la a se reîndrăgosti de el și a-i jura supunere necondiționată to the end, fie acesta și un sfârșit care nu va (inter)veni niciodată. Numai că și ea – chiar și ea, cea de acum – știe, știe prea bine, la brațul unui bărbat, la brațul „bărbatului tău” trebuie musai să te simți protejată, echilibrată, fericită, or, ea nu simte nimic din toate acestea. Cum ar putea împărtăși o osândită astfel de stări de grație?! Picioarele încep să i se împleticească. Simte cum își pierde echilibrul. O senzație de vertij și lumea… lumea e un pustiu, Pustiul în care îngerii au omis să facă de veghe. Sau Dumnezeu le-o fi interzis sub amenințare crâncenă?! Lumea se răstoarnă. Păsări împotmolite în burta pământului. O mamă rea cu glas schimbat stigmatizându-și fiica. Privilegiatul o privește inchizitorial. Ai zice că nu s-ar da în lături chiar să o lovească. O zgâlțâie: „Hei, trezește-te, ce faci, dormi? Cât să te mai car eu în spate?” Ea, ea, ea este de vină!!! Bineînțeles! Nici n-a spus altceva! Tot timpul ea poartă Vina, Marele Păcat! Nu știe de ce nu este în stare să învețe odată Lecția. „Promit, promit să fiu mai atentă… Te rog, iartă-mă!” Aceste reacții de slăbiciune, care pe orice om dotat cu minimul dram de umanitate l-ar înduioșa, exercită asupra lui R&V un efect contrar, așa că nu găsește de… cuviință decât să-i arunce priviri disprețuitoare, în timp ce-i strânge sadic brațul. O doare… o doare. Nu se plânge. Încearcă un zâmbet forțat. Mimica este o strâmbătură absolută: între timp, fluturele a crescut și a renunțat de mult să mai stea cuminte; se tot zvârcolește încoace și-ncolo; rujul strident ajunge pe pleoape, tușul îngroapă o treime din obraji. O mască, o mască, o mască!! O împinge cât colo. De data aceasta, Cristina cade. La propriu. O siluetă butucănoasă se repede. Blajin. Matern. În chip de paravan. O ajută să se ridice. Îi scutură zăpada. Îi aranjează părul. Ochii împietresc pe fața osânditei. Speriată, scoate un pachet de șervețele. Începe să șteargă… să șteargă... să șteargă… doar-doar va găsi chipul celei cu care este colegă și prietenă de mai bine de 2 ani… Încă unul… Șervețele umede… Straturi-straturi obraznice obturează eul. Cristina plânge. Plânge în hohote. Nu se mai ascunde. De nimeni. Celălalt e deja depaaaaarte. Brațul lui Mircea este tandru și pufos. Aici ai putea aștepta și primi Crăciunul ca la tine Acasă… la infinit și ai înțelege că infinitul acela chiar există… „Și, totuși, Mircea, Mircea, cât de rău îmi pare că nu te pot iubi! Și, crede-mă, crede-mă, tare mult mi-aș fi dorit să… Poate, ‘data viitoare’, într-o ordine în care sentimentele vor putea fi dictate și trăite lucid, prin propria vrere”. Mircea are cap catifelat de ursuleț, degete fine și privire inteligentă. Înțelege perfect gândul ei... Se desprinde pe nesimțite de brațul băiatului. [„Ne vedem în sala de curs!” – îi spune din priviri, și Mircea fiind unul dintre francofoni / -fili] O prinde din urmă pe Nety:
– Bine că ești... Măriuca îmi spunea ieri că nu te simți prea bine și că este posibil să nu vii azi...
– Așa e... nu mi-a fost prea bine, dar, știi, am făcut o baie fierbinte cu săruri, am băut vin fiert cu scorțișoară și azi mi-e deja mult mai bine...
– Mă bucur... mă bucur... Auzi, ca să nu uit, ia, te rog, pachetul ăsta...
– Ce e?... plăcintă cu varză? – o privește complice, abia stăpânindu-și râsul, pe Sonia, care aprobă din cap mai mult decât categoric:
– Ai grijă, de data asta porțiile sunt duble,...
– Mersi mult, Sonia, uite ia și tu, mi-a trimis mama la pachet chec cu vișine… știu că-ți plac vișinele foarte mult...
Fac schimbul și se grăbesc, Sonia la cursul de franceză, cealaltă – la cursul de rusă...


***

– Ai fost colegă cu DanaT?! A murit. A murit în Italia pe un pat de spital când încercau să-i facă un transplant de măduvă...
ZDRANG! Așa se fac, desigur, cunoscute toate știrile. Persoana din spatele ei, un fel de Mască, îi furnizase – cel puțin la prima vedere, cinic – o informație, strict o informație. Iar informațiile se transmit impersonal, sintetic, făcând economie maximă la cuvinte, la sentimente... Din acest unghi, nu fusese cinică, ci cât se poate de normală, de… adecvată… contextual. Percepția eronată de cinism era doar a Soniei, care avea programe ample de extindere a AFECT(IV)ULUI și dincolo de granițele strict personale ale acestuia…
– … a… mu… rit?! Cum… adică… a murit? A murit… pur și simplu… și… gata?!
Masca încheiase însă de mult dialogul…
Nu, nu avea cum să fie adevărat… Desigur, era o confuzie regretabilă, o gafă monstruoasă. Se impunea imperios ca cealaltă să-și ceară scuzele de rigoare, să promită că, altădată, va fi mult mai atentă în vehicularea cuvintelor… Da, desigur, Sonia știa, ca de altfel toți colegii din grupa X, că DanaT plecase în Italia cu un an și jumătate în urmă. Plecase împreună cu părinții, având anumite facilități de lucru. Acolo își continua ea însăși studiile în domeniu filologic și, inteligentă și capabilă cum era, pe lângă facultate, publica și la o revistă… Când a vrut să alerge după Mască, Simona a ținut-o din scurt:
– Sonia, nu te agita, nu are.. nu mai are rost…: colega noastră, DanaT, e deja moartă de 4 luni… uite, părinții ei fac un mic parastas sâmbăta viitoare, te rog să vii și tu… dacă poți…
– … dar bine… nu avea decât 23 de ani…
– … urma să împlinească, vrei să spui – a corectat-o Simona…
– … dar bine.. asta înseamnă că tu știai…
– Da, știam, dar efectiv nu am putut vorbi despre asta…
– Într-un fel și eu, Simona, am știut…

„Aș VREA, Aș VREA, SONIA, DAR TARE MUUULT Aș MAI VREA SÃ MI SE ÎNTÂMPLE CEVA DEOSEBIT” – i se confesase DanaT cândva, în anul II de facultate. Sonia reținuse oarecum mecanic enunțul... Pentru ea, o romantică incurabilă, ‘ceva deosebit’ nu putea fi decât ‘marea iubire’, mai exact IUBIREA... Dar, bine, atunci Andi ce rol juca? El nu era „ceva deosebit”?! [Ce ar fi spus să o fi auzit?!] Totuși, poate că nu așa de... deosebit… Poate tocmai de aceea Sonia avusese în mod constant impresia că, deși cei doi erau de mai mulți ani împreună, DanaT nu putea fi decât virgină... Prostii! Nu are nicio legătură i/Iubirea cu virginitatea, nici virginitatea cu i/Iubirea, în orice caz nu în felul acela în care, naiv, o concepuse Sonia... Atunci, TRECEREA ÎN ETERNITATE, da, asta trebuie să fi fost acel „ceva deosebit” pe care fata blondă cu ochii mari și verzi, cu diademă de prințesă, navigând o vreme prin viață în 2 exemplare, îl simțea așa de aproape: eliberarea de condiția pământească…


‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹››‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹››‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›‹›……………



„Lupusul este o tulburare continuă a sistemului imunitar. Celulele sistemului imunitar atacă propriile țesuturi sanatoase, ducând la inflamație și la leziuni tisulare. Termenul lupus provine din latina medievală, referirea la lup având legătură cu rapiditatea cu care leziunea se extinde dincolo de partea inițial afectată, LA FEL CUM LUPUL ÎȘI MÃNÂNCÃ REPEDE PRADA. Printre simptomele generale se numără: erupția ÎN FLUTURE (vespertillo) de la nivelul feței, obrajii și nasul roșii, aspect inflamat al feței, oboseală permanentă de durată, stare generală de rău, scădere în greutate, febră, dureri articulare la nivelul degetelor, probleme cu rinichii, migrene, depresie, crize convulsive. Deși nu există un tratament exact, există anumite soluții care pot minimiza daunele....” – citise Sonia puțin mai târziu într-un tratat de medicină, dornică să afle misterele lepidopterei ce-i invadase celeilalte fața, intimitatea, viața... Oare, R&V cunoștea toate aceste detalii sau nu avusese timp sau – ce altceva? – să aprofundeze?!