[„Marinică (Uimitor!! și la catalog tot... Marinică, la fel ca în alintul celor de acasă! Puțin stranii aceste „prelungiri”... diminutivale! Puțin...), fii rezonabil, uite, deja mă calci pe un vârf de deget, în curând și pe nervi! Marinică, ce ai spune tu dacă am lua o distanță ca la carte și ne-am angaja de ambele părți să o respectăm?!”]
Sonia țipă, țipă, țipăăă în gând cât poate de tare! Dislocă mai multe suprafețe compacte. Șterge și adaugă litere. Mută decoruri. Scene. Acte. Abrogă momentul de față. Instituie atemporalul. Posibilitatea sustragerii. Se iscălește impersonal. Respiră impersonal. Există impersonal. Doar-doar... Numai că unii,... unii fie au urechile înfundate, fie sunt în stare de transă, fie mimează o surzenie aparte... [„Marinică, măi Marinică tu ai, cumva, probleme cu timpanele?!”]... Dar Marinică nu a auzit țipătul, cum să se prindă de sms-ul unei priviri feminine, nu tocmai languroase?! Pentru el, ce a început trebuie musai să continue, să continue,... să continue..., și dacă se poate și dacă nu se poate,... undeva până la... nesfârșit... „Ma-ri-ni-căăăăăăăăă!” – se enervează ea în gând, pe silabe și cu ecou. Ca din greșeală, își scapă cotul stâng în abdomenul robust. „De data asta, chiar că...” El o privește zâmbind prostește. Galeș până la disoluție. De bună seamă, vrea să îl provoace! Fata asta începe să-i placă din ce în ce mai mult... „Nică!” – îi scurtează ea numele într-o tentativă de a-i potoli avântul... până la conjuncție: „Că!!! Asta e chiar nerușinare!” Ochii celuilalt se fac și mai albaștri. Disponibilitățile, infinite. Mâinile calde-calde scot aburi din coapse. Ca dintr-un fier de călcat. Și miroase cel puțin ciudat. A trupuri mult-prea-lipite. Încinse. Iar ei nu-i plac cuvintele compuse. Niciodată nu i-au plăcut. [Optează, uneori / mai mereu?, pentru hiat. Alege de bună voie, chiar dacă și „spărtura asta” e adesea greu de ținut în frâu] Prea multă înghesuială. Literele mai că se asfixiază. „Vă rog, puneți e-ul mai la dreapta..., nu,.. nuu..., puțin mai înclinat spre exterior, îîîîî....așa... perfect, perfect... Acum concentrați-vă: comutăm centrul. Unu, doi, trei șiiii... Aproximativ bine!” Aerul dă năvală. Levănțică 100%. Sau... ce preferați? Obrajii se colorează firesc. Inimile se așază la loc. Unde?! În sternul din vis sau din... realitate?! Boxele sparg vidul. Luminile extenuează retina. Degete se înghesuie......
« Oh! Karol! I Am But a Fool
Darling I Love You
Though You Treat Me Cruel
You Hurt Me And You Make Me Cry
But If You Leave Me
I Will Surely Diediediediedieeeeee… »……..

[„Da, da asta s-o crezi tu : « die » pe naiba! Nu se moare așa de ușor! Bărbații ăștia!! Eiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii ! Dar asta ce mai e ?”]. O clipă își pierde echilibrul. Băiatul se lasă cu toată greutatea peste respirația ei. Niciodată podeaua nu a fost așa de aproape! Pistolul în inima tâmplei! „Până aici ți-a fost!” Înghite-înghite-înghite… Mai multe mormane. Spații anacronice. Incompatibilități structurale majore. Secunde ireconciliabile. Are. Da, chiar are. Indigestie. Greață și palpitații. Dedublare cu diplopie. Grad I. Halucinații... cu... majuscule fosforescente?! Aproape sigur, o patologie de cabinet psihiatric... Heeeei, hai să nu exagerăm: o anxietate minoră spre medie... Bate-bate. În / La ce poți bate?! În / La niște porți. În / La niște uși... Iar, când niciuna dintre acestea nu-ți este la îndemână, cu minimul exercițiu de imaginație le poți accesa: www.tueslibre./vive./toimême... Évrika! – îi ții hangul lui Arhimede... Degetele subțiri și prelungi tastează. Destituie. Restituie. Instituie. Rezolvă. In(di)gestii. Greață și palpitații. Dedublare. Și restul... Se scutură și… fugeee… fugeeeeee… El îi prinde o margine. De rochie. Cu doar un buric de deget și o vocală semideschisă. Căpcăunul o ține captivă. Cu privirea. Și crește-crește-creșteeeee... →→→→→→→→→→→→..... Invadează spațiul Soniei. Ea devine. Un accesoriu. Nu, să nu-și facă iluzii! Absolut deloc! De data aceasta, este vorba despre un accesoriu puțin atipic, conceptul / referentul neacoperind ca la carte definiția lexicografică (sau aceasta din urmă va trebui să fie puțin scuturată, aclimatizată... realității extralingvistice?!). Întrebați-l pe Marinică; el, cu-de-la-sine-putere, a intervenit în lexicoane, a șters epitetele „secundar”, „anex” și „incidental”; l-a păstrat însă cu sfințenie pe... „complementar”. Știe el ce știe! De acest „accesoriu” feminin, Marinică-cel-fără-de-frică nu se poate debarasa în ruptul capului…...... Altfel cum se explică....

« Darling There Will Never Be
Another
'Cause I Love You So
Don't Ever Leave Me
Say You'll Never Go
I Will Always Want You For My Sweet Hearthearthearttttttt...... »

[„... și, Marinică, mai știi când mă rugai stând într-un sfert de genunchi să te ajut să nu rămâi corijent la franceză... și la botanică,... mai ales la matematică?! Aproape că îmi vorbeai cu « Dvs. »! Iar eu te-am ajutat. Aproape de fiecare dată. I-am ajutat și pe alții, ce-i drept... Dar timpul a trecut – că asta știe, se pare, să facă el cel mai bine – și, în loc să instituie distanțele, văd că a decretat „marea apropiere”... Nu, te rog, nu mi-o lua în nume de mai puțin bun / bine... Păi ce, Mămarinică, ce știi tu?! Că eu sunt – pardon, am fost – olimpică nu pe județ,... pe țară, că eu am cochetat 2 ani cu Medicina și am învățat nu glumă, că am fost șefă de promoție și-ntr-ale bacalaureatului,... că una,... Violeta, făcea pe ea noaptea (le spunea maică-sa alor mei) de inimă-rea, că nu putea să țină pasul cu mine,..., că eu nu am pierdut vremea, nu am tăiat nici măcar o singură frunză la câini, nici la alte lighioane,... că mă pregătesc pentru Litere,... că o sa intru printre primii 5, dacă nu chiar prima, căăăăă.... și căăăă... și căăăă..... Păi se poate Mămarinicămăăăăă?!!] – Și, dacă vrei să știi, asta e prima mea „escapadă” într-o... discotecă, în puterea nopții!!”. De fapt, ultima replică a fost unica rostită de Sonia cu voce tare...
– „Este prima, nu și ultima!!” – devenise el autoritar... „Te rog mult să-mi accepți invitația pentru sâmbăta viitoare! De fapt, dacă mă gândesc bine, nici nu-mi trece prin cap să accept un refuz!” O privește direct în față, mai mult decât sigur pe masculinitatea lui blond-albastră [„Vezi că abuzezi de verbul a accepta! De a refuza nu ai auzit dumneata?!”]...
– „Nu știu – vine și replica în realitatea imediată a Soniei – mă mai gândesc... Programul meu este foarte încărcat și... nu sunt ifose pe capul meu când spun asta... În septembrie încep examenele la facultate și nu vreau s-o dau în bară” – și-a adecvat ea plastic limbajul la interlocutor...
– „Dacă vrei, pot să vin să te iau și de acasă..., pentru mine nu ar fi deloc o problemă, nu se face gaură-n cer...” [„Da, Mămarinicămăă, știu, mă, că tu ai cu 4 luni, 3 săptămâni și 5 zile (la ore nu mă bag!) mai mult decât mine, că ai făcut deja 18 ani și că ai tăi s-au grăbit să te pricopsească luându-ți o Dacie verde, dar... mie, știi, Mămarinicăă, tot roșul îmi place..., iar despre gusturi... toată lumea cunoaște... ce se spune. Mămarinicăămăă: DE GUSTIBUS NON EST DISPUTANDUM! ZDRANGngngngngngnîgînîgînîgîîîîîî..., Mămarinicămăăă!!]
– „Ești drăguț... Rămâne de văzut...”
– „Sonia – se trezi el aproape țipându-i numele și smucind-o irezistibil de mână – ai văzut, aici vine lume bună, nu ai de ce să te temi sau să...” [„Da, așa e..., Mămarinicămăăă... Păi... vine fata popii, nepoata dascălului, vara veterinarului, vin cele 3 fiice de împăr..., a, pardon, de director, o veni și a primarului și Dumnezeu știe ce alte fețe luminate...?!]
– Nu, nu e asta... – minți Sonia cu ingenuitate maximă... Þi-am spus deja... În realitate, eu sunt doar ÎN TRECERE pe aici, a fost o curiozitate... ce-i drept, am mers și de gura Surorii mele, în sfârșit, eu sunt doar ÎN TRECERE... pe aici” [„Lasă-mă, naibii, odată-n pace, te ții scai de mine, chiar nu pricepi că nu e cazul să....?!]
– ... atunci??!! – deveni el nerăbdător... Sonia purta în acea noapte... accidentală o fustă pe care Sora o calificase drept demodată – nici lungă, nici scurtă, te faci de râs cu ea!! – una cu buline albe infime pe un fond de triplu voal negru... O fustă predestinată a nu avea zile prea multe... Într-o zi mai puțin bună, programul mașinii de spălat o luase razna. Razna de tot. Spre disperarea Mamei, care știa că, printre haine, se afla și fusta cu pricina... Rufele nu au avut de ales: stupefiate și resemnate, s-au supus consecutiv și aproape la nesfârșit unicelor 2 operații pe care mașina mai era în stare să le execute: stors / uscat / stors / uscat... până când Tata – enervat – smulsese cablul cu priză cu tot... Fusta care lua foc acum pe coapsele Soniei de bună seamă că-și anticipa destinul, unul cu mult mai concret, mai palpabil decât ceea ce se derula aici cu încetinitorul, în tărâmul cețos al prezentului iluzoriu..
– ... mmmmm... o să-ți scriu un mic... răvaș – se pomeni Sonia articulând un conținut cu totul și cu totul neașteptat, în primul rând pentru ea însăși. Nu, nu face ochii așa de mari... Nu e nimic neobișnuit, nicio mare scofală [„... ba bine că nu.. ar fi bomba mileniului!!”]... O să-ți spun acolo ce am hotărât... Știi, mie, adesea, îmi este mai greu să mă exprim... la fața locului, mult mai ușor o fac în / prin scris... Așa sunt eu.. mai...
– .... mai timidă – se repezi din nou cel cu prenume diminutivat... inclusiv „la catalog”....
[„Euuuu, timidăăăă!!?? Ei, află că ești primul care mi-o spune! Asta-i bună!! Eu pot fi oricum, pot fi ciudată, pot fi complexă, pot fi plină de „chestii inedite”, pot fi așa... când... și altfel... atunci când..., dar... timidăăăă??!!”]
– ... mmmda, nu este exclus... o să mai lucrez la capitolul ăsta... [Cine știe?! Chiar oi fi... ti-mi-dă, dar... nu-mi place / mi-e teamă să... recunosc?! Atunci aș avea de lucrat și la capitolul: „onestitatea FAÞà DE PROPRIA PERSOANÔ. Fără îndoială că aceasta constituie sau trebuie să constituie o calitate fundamentală pe care un om cu majusculă și-o asumă / trebuie să și-o asume ca atare]


Nimeni nu poate spune cât și dacă Marinică a așteptat acel răvaș... Din acea noapte nu s-au revăzut decât – cu totul și cu totul accidental – când Sonia era deja anul III la Litere... El i-a cedat locul în autobuzul care ducea direct Acasăăăăă... I-a spus ceremonios: „Ești cea mai curajoasă fată pe care am cunoscut-o vreodată! Cinste ție!” [„Și..., Marinică-Marinică, ia spune tu, cu timiditatea-aia cum rămâne?!”] Dar nici Marinică nu bătuse pasul pe loc.. Purta o verighetă aurie lată de care era mândru nevoie mare... Mai ales că aștepta și „primul copil”... „Noaptea aceea” se pierduse de mult... sau e(ra) doar un fel de a spune?! În viteza automobilului, amintirile rămâneau franjuri-franjuri în stâlpii de telegraf... Pe portative electrice se așezau feminin de estetic șiruri de vrăbii certărețe... Glasul lor se strecura tiptil dincolo, în paginile de jurnal... Totuși, Amintirile sunt „condamnate” să fieeeee....