... arde... arde... nici nu știi pe unde să te mai ascunzi. Până mai ieri tot găseai. O cameră mică. Aproximativ răcoroasă. Colțul de gheață al unei batiste... Prospețimea îmbinării a 2-3 cuvinte... Compresa aceea pusă de gândul liniștitor, nedetronat încă absolut de angoasă... Ploaia cu țurțuri, maestră în a stinge vulcanii pieptului astmatic, împingând febra și delirul în mormane ermetice, aproape inofensive. Nu-i plac „aleile toropite”. Nici ei. Cui îi plac, de fapt?! Dar așa a fost să fie: prima și ultima lor întâlnire... neoficială într-un august... în flăcări. Unde mai pui că era și 13... cândva într-un pierdut an 2014. Și de bună seamă și el și ea trebuiau musai să vină. La „acea întâlnire”. El, masculin și expeditiv, pentru a scăpa odată de „obligație”. Ea, feminină și analitică, obsedată de certitudine ca de minutul imediat următor, pentru a se convinge care era gradul de concordanță între imaginea făurită interior și imaginea... reală. Semiconștientă, angoasată, ea propusese: „Herăstrău”... El se sfiise... Politicos și înțelept, de cel puțin 2 ori și jumătate mai livresc decât ea, o corectase: „Grădina de vară Arthur Verona 13-15, librările Cărturești!”... Ea... cedase...

A tot ezitat: ce să-și pună?! Rochia din vâscoză mulată cu spate mov și fața cu peisaj tropical?! Fusta ecosez cu trenă și voal?! Sau rochia indiană care îi scotea obraznic în evidență bustul?! Blugii indigo și ia de la bunica, asta ca să se simtă cât mai în largul ei?! A optat, în cele din urmă, pentru o combinație aproape banală, ștearsă: o fustă neagră 2 cm deasupra genunchiului și o bluză verde din pânză topită cu mâneci-clopot și model croșetat pe margini. Dormise suficient de mult cât să fie ea: 5 ore. Puțin mai târziu, el avea să exclame: „Păi,... ați dormit... destul de mult! Eu nu am dormit nici măcar o oră!” Sonia îl privise straniu („Oare, de ce n-o fi dormit?! Se gândise la ea?! Își făcuse procese de conștiință?!”). Se apărase: „Da, dar eu nu dormeam de... 3 nopți!” Celălalt nici nu a auzit. Pentru el important era detaliul celor „5 ore dormite”... Deja aștepta consolări... A mâncat un ou fiert... A băut cafeaua cea de toate diminețile... A făcut patul. L-a desfăcut. Apoi a făcut patul. Pe urmă l-a desfăcut... L-a lăsat o vreme așa. Între timp, cuvertura avea să cedeze, să se așeze cât de poate de uniform și de estetic... Iar ea avea să se liniștească doar privind armonia desăvârșită a constituirii întregului... Până la ora 13 mai erau 2 ore... Suficient de mult pentru o femeie – fie ea și foarte pretențioasă – să se aranjeze ca la carte... Imediat însă, timpul o luase razna... Nu a avut alternativă... A trebuit să-i trimită un sms. A tastat s în loc de p, r în loc de t, o în loc de l: „Se soare oa...?!” Delete! Într-un final: „Se poate la... 13,30...?! Nu cred că reușesc să ajung la 13 fix”. El o asigurase că nu este absolut nicio problemă, ceea ce unii exprimă lapidar ca un sloi: „În regulă”... Și-a făcut unghiile. Cu roșu. Le-a șters. Nu se poate. Era o nuanță de-a dreptul stridentă. A încercat verde sidefat... Prea de tot... S-a gândit ce ușor ar fi anulat operația cu un delete virtual... Și-a mânjit degetele. A inspirat la greu acetonă. Și-a văzut privirea roșie într-o oglindă cuminte pe holul vernil. Printre dinți, a scăpat un fel de înjurătură. S-a repezit la sticluța cu ojă albă. Alb mat. Se așază mai greu pe unghii față de cea sidefată, dar era prima lor „întâlnire”... neoficială... Din mesaje înțelesese – oricine ar fi înțeles asta! – cât de nerăbdător era!! Așa că... orice efort nu putea fi decât binevenit, firesc... Și-apoi își va pune sandale albe, geantă albă, o spaimă la fel de albă... La 12, 45 degetele tastează nervos un alt sms: „Îmi pare sincer rău... Dacă nu este cu supărare, se poate să mai decalăm puțin, să zicem la 14,... la... locul stabilit?!” De partea cealaltă, răspunsul sosește. La fel de impersonal. De fals: „Desigur, desigur”... În dreptul ferestrei vrăbiile, extenuate de caniculă, își dispută locurile high cost în coroana măslinului. Se aude o ambulanță. Un câine schelălăie. O pisică traversează un acoperiș. Panicat și isterizat, soarele scobește în perete adâncituri în care te pierzi ca-ntr-o gaură neagră. Simte în capul pieptului un leșin năucitor. Apasă clanța. Se trezește într-un fel de bucătărie. Cine a schimbat faianța?! Miroase a zahăr ars, a flori de sânziană fărâmițată. Înghite o ranitidină. Mestecă o lingură de orez. Crud. Ceasul cuptorului electronic arată niște cifre. Se uită o dată. De 2 ori. De 3...: 13, 50!!!!!!!!!! Alunecă. Tușește. Nu mai are timp să-și facă pleoapele, nici genele așa cum își propusese! De coafură nici vorbă! Iar părul e mai rebel ca niciodată! Nu se așază orice i-ar face! Din oglindă îi răspunde un chip risipit... Un alt sms: „Cel mai probabil, ajung la două și un sfert... Îmi pare rău, a intervenit... ceva”. De data aceasta, răspunsul se lașă așteptat. 5 minute. În acea încordare maximă, 5 minute reprezintă mai multe eternități: „Da, desigur!”.... Își aruncă telefonul în geanta albă. Își dă drumul pe ușă în tortura caniculei. Se sufocă. Își spune că o să fie bine... La poartă, învârte cheia în broască. În sens invers sensului de încuiere... Lacul miroase a mlaștină... Trestia îi înjumătățește respirația... Din priviri, caută un taxi... Nimic... Iese în plină stradă... Într-o doară înțelege că geanta albă nu este deloc albă, ci cât se poate de neagră. De jos, albul sandalelor îi sfidează retina. „Nu... nu-i nimic...” Nici un taximetru... cum nici 16 nu vine este nevoită să o ia pe jos până la Maica Domnului, acolo sigur va găsi un taxi, doar este stație de... Mai sunt 10 minute... În lipsa aerului condiționat, taximetristul merge cu toate geamurile deschise. Curenți saharici îi invadează obrajii. Mâinile îi tremură. Picioarele nu mai există de mult. Mecanic foșnește un evantai gata să fie spulberat în goana mașinii. Nu îndrăznește să se privească în oglindă. Dacă ar constata că nu arată, cel puțin, foarte bine, atunci desigur paralizia s-ar instala complet. Își simte buzele uscate. Rujul s-a împrăștiat anapoda pe suprafața lor. În câteva secunde îl șterge cu mușcături violente. Aproape incontrolabile. Șoferul e cam troglodit. De fapt, are circumstanțe atenuante. Are număr de Ilfov și nu cunoaște ca la carte toate străzile din București. Mai ales pe cele derulându-și existența sub auspicii așa de livrești... „Arthur Verona, .... spuneți?!” „Da... – a fost tentată să răspundă Sonia – este numele unui pictor născut la Brăila într-o familie de origine dalmată...”.... „Număruʼ 13-15?!” – a adăugat repede celălalt... Sonia încuviințează din cap... Înțelege cât de greu vin cuvintele câteodată, de parcă ar trebui să te exprimi într-o limbă pe care nu ai vorbit-o practic nicicând... „Am ajuns! Aici este!” Șoferul pare nedumerit de întârzierea Soniei... „Este mult prea cald...”, găsește ea în cele din urmă un enunț formal, o justificare iluzorie... Închide portofelul. Deschide portiera. Picioarele opun rezistență. Ar vrea să se întoarcă. Să-i facă semn celui de la Leone că, de fapt, nu acolo trebuia să ajungă, că, da, tot din cauza caniculei a făcut niște încurcături... Trotuarul este îmbâcsit de praf... Umărul stâng suportă apăsarea genții albe-negre, mâna dreaptă este sufocată de transpirația încleștării: o sacoșă ticsită cu reviste apărute sub egida Academiei..., un fel de... cadou pentru el. O ia la dreapta. Traversează mucegaiul unui gang... , simte sub tocuri hârtii mototolite, rumeguș și pietre... în sfârșit se găsește în Cărturești... Mirosul tipăriturilor mult prea proaspete îi insuflă sentimente aseptice, înfrigurarea aceea pe care o resimți în preajma secțiilor de chirurgie, când Alea jacta est și, efectiv, trebuie să te resemnezi... Iată și grădina de vară,... pseudorăcorita grădină de vară: 42 de grade!!! Tălpile i se afundă. Uneori, e nevoie de eforturi supraomenești ca să faci pasul următor... Privirea unei chelnerițe cade mai mult sau mai puțin accidental asupra ei... Îi prinde bine acest contact... Înseamnă că încă se vede, se simte, încă... există... Deocamdată, nu-l zărește... Poate că... Musai trebuie să coboare câteva trepte... Poate la terasele de jos... Nimic / Nimeni cunoscut... Mai mult instinctual se îndreaptă către un... spate foarte... alb... Un profil aproximativ... Un domn vorbind la telefon... Cu un pahar de... ceva cu... pai în față... Vorbește mai mult decât relaxat (sau poate că asta este doar impresia iluzorie sub imperiul căldurii?!)..., există acolo total independent..., străinul care nu pare deloc a aștepta pe cineva, poate doar finalul convorbirii, preferabil coincidența acestui final cu ultima picătură a paharului cu pricina. Sonia se apropie... Situația devine stânjenitoare... Celălalt pare a fi pierdut complet noțiunea timpului..., a... motivului adevărat pentru care se găsește aici la peste 40 de grade! A ajuns mai mult decât aproape. De el. Nu i se înfățișează. Optează să-l abordeze prin... intermediul... spătarului scaunului! Așa că... ciocăne de 2 ori în acesta ca-ntr-o ușă. Celălalt, deloc surprins, nu face niciun gest că s-ar hotărî să iasă din starea respectivă, continuă convorbirea telefonică, impasibil, ca și cum... Soniei i se pare a traversa o altă veșnicie... În realitate, după aproximativ 40 de secunde, celălalt o primește. În felul lui, desigur. Fără măcar să se ridice de pe scaun. Rostește un abia perceptibil: „La mulți ani!”... Îi înmânează un mic pachet: Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2012... Premiul special al Uniunii Scriitorilor pe 2012... „Sper că nu aveți deja cartea?!” („Bineînțeles că nu, cum aș putea eu, în calitate de biată muritoare, să am acces așa de rapid la noutăți?!” – a vrut Sonia să-i răspundă)... „... dacă da, atunci aș putea să merg la Cărturești să... o schimb!”.... „Nu, nu am cartea, însă îi cunosc, cel puțin parțial, conținutul! Am citit la... Bibliotecă!”... „... atunci – se găsește el în încurcătură ....” „–... nu, este în regulă – îi împrumută ea „terminologia” –, vă mulțumesc frumos pentru dar!”... Degetele i se alungesc deodată... tremurul lor era apoape evident... „Iată, primiți și din partea mea câteva „mostre” ale muncii noastre la Academie... Să vă las și sacoșa?!”... „... aaa, mulțumesc și eu foarte mult... nu, nu... sunt cu mașina!”... Este aproape 15... În dreapta, în stânga, peste tot, oameni cât se poate de normali, împărtășind firesc, aproape intim, impresii, gânduri, afecte... Dincolo, doi mari străini, pe care cineva – nu se știe din ce motive – îi obligase cândva, în trecutul nu prea îndepărtat, să împărtășească sentimentul acela special de „déjà-vu”. Acum, totul părea o glumă neinspirată..., trompe-lʼoeil-ul era suveran... Au 2 ore de „petrecut” împreună, dar ce ar putea face 2 străini într-o asemenea veșnicie? El măcar încă are paharul cu pai în față, ea... Ca prin minune, apare chelnerița care o fixase în urmă cu câteva minute... Aduce meniul... El – în calitate de (înțelege Sonia) client mai vechi al grădinii-local – îi sugerează că un anume tip de „pachețele” ar fi foarte gustoase... 2 porții de hummus arăbesc, 2 pahare cu suc de rodii și gheață..., iată gustarea mai mult decât adecvată pentru o asemenea împrejurare! Vorbesc puțin, aproape... nimic... Și astăzi – când Sonia rememorează „fantastica întâlnire” – singura „chestie” de care își mai amintește propriu-zis este „discuția” despre... calități și defecte, nimic altceva... De fapt, fusese ideea ei: „Spuneți-mi trei calități de ale mele și trei defecte, așa cum ați reușit să mă cunoașteți din interacțiunile sms-iste..., mă rog poate și din cărțile mele!” El cooperase. Cel puțin, se străduise... Vorbise în primă instanță despre o inteligență... seducătoare („Da, chiar credeți asta?!”), mai apoi despre un simț al umorului peste medie și... mai la sfârșit... despre o sensibilitate... „aparte”... Epitetul făcuse trecerea spre categoria cealaltă, a defectelor... „... pentru că – a încercat el să pară delicat – sunteți mult prea sensilbilă”, cu alte cuvinte, sensibilitatea Soniei avea ceva maladiv în ea, ceva bovaric, depășea adică anumite limite, dincolo de care, calitatea se transforma în opusul ei... Nu aprofundase... nici celelalte 2 defecte, pe care el fie le trecuse în mod voit sub tăcere, fie... Chelnerița așază farfuriile pe masă... Foarte firesc, el începe să mănânce... Sonia se eschivează... Mimează verificarea unui mesaj telefonic, apoi dorința de reluare a discuției suspendate cu doar câteva minute înainte... Cele două calități – inteligență și sensibilitate – sunt reafirmate, de data aceasta cu privire la persoana interlocutorului ei... Acesta tresare când Sonia adaugă fără nicio reținere și cuvântul pragmatism... El pare a se simți oarecum jignit de această „calitate”: oare, când a făcut pragmatismul casă bună cu... idealismul (inteligența și sensibilitatea)?! Sonia „dezambiguizează”: „Mi-aș fi dorit și eu să fiu prag-ma-ti-că, dar, din păcate nu prea îmi... iese!” El o privește neîncrezător... Și Sonia l-a privit neîncrezător când curând – la una dintre emisiunile lui culturale – având invitați de soi, a făcut nici mai mult, nici mai puțin, apologia pragmatismului... Să-l fi convins ea... atunci sau Domnul a reacționat în virtutea contextului imediat?! .... El și-a terminat deja porțiile... Sonia nu s-a atins încă de nimic... Doar de sucul de rodii... Ca s-o încurajeze, Domnul se repede la unul dintre pachețelele ei, pe care îl devorează pur și simplu... Sonia mimează că ea și ea unul... În realitate, altcineva îi simte gustul, îl înghite, îl digeră................. „Sunteți si dvs..... căsătorit?!”... Sonia s-a felicitat că nu a pus această întrebare în momentul în care celălalt se ocupa cu mestecatul, mai exact cu înghițitul. Foarte probabil ar fi fost nevoită să-l poarte pe conștiință tot restul zilelor ei!!!! „.... îîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîmmmmmmmmmmmmmmda!” – răspunse sugrumat celălalt... „Dar nici dvs. nu purtați verighetă!” – deveni Sonia impertinent de indiscretă.... Celălalt inspiră somat: „Când o port, când nu...” Răspunsul ăsta a intrigat-o teribil pe Sonia... Interlocutorul ei era un bărbat, mai exact un om profund religios față de care ea avea toată admirația! În acest context, să tratezi cu atâta superficialitate... semnul sacru al căsătoriei, era de neconceput..... desigur din perspectiva sensibilității exagerate a Soniei! „Noi nu suntem căsătoriți religios – adăugă Sonia –, așa a fost să fie, au fost alte... priorități, examene, doctorate, copil și... ne-am trezit căsătoriți doar la... primărie.... Desigur, am melancolia rochiei albe și câteodată sunt tristă că nu am îmbrăcat așa ceva, dar... bărbatul meu este un om darnic, așa că aproape în fiecare zi îmi pot permite să cumpăr câte o rochie care să substituie – în felul ei – „acea rochie”... „Nu mâncați chiar nimic?!” Sonia face o sforțare uriașă să poată răspunde: „Când este cald, de regulă, nu pot mânca...”... Restul timpului la masa din Arthur Verona a fost unul perfect ciopârțit... El a butonat la nesfârșit mesaje, cerându-și desigur scuze pentru acest comportament..., Sonia a citit de zeci de ori mecanic cuprinsul Adevărului ca parabolă... Sfârșitul s-a instituit la fel de anost..., ba încă umilitor pentru orice femeie... El s-a ridicat înaintea ei de la masă... nu pentru a o ajuta pe ea să se ridice, ci... pur și simplu pentru că – în sfârșit – sosise momentul plecării... a luat-o... înainte. Ea și-a înăbușit țipătul... Sandalele deveniseră mult prea nesigure, de-abia dacă își mai ținea echilibrul... El în stânga, ea în dreapta... „Îmi pare rău... îmi pare foarte rău... sunt cu mașina și....” („Stai liniștit, Domnule, că nu trebuie să mă iei pe mine în mașina dumitale! În primul rând că EU nu aș concepe și nici accepta așa ceva...”)... „Nicio problemă!” – îi reîmprumutase ea terminologia... S-au sărutat (sau s-au pupat, cred că este mai potrivit) formal pe obraji și amândoi s-au închinat în gând că, în sfârșit, scăpaseră!!! El a urcat în mașina lui, care va fi fost aceea... Sonia nu a privit înapoi... A luat un taxi... unul cu aer condiționat și cu Lambada... La Florărie și-a cumpărat cel mai somptuos buchet de flori, de la Domino, o rochie scumpă... și... a fost liberă!!


***

Mai târziu, a văzut prin sticlă, o verighetă foarte strălucitoare și foarte lată acoperind inelarul stâng... Desigur era una dintre acele zile în care Domnul o punea / purta... Nu i-a mai văzut-o mai apoi luni în șir, până de curând când din același loc... o anume strălucire arunca provocări telespectatorului, asta în pofida încercărilor Domnului de a-și ascunde inelarul... Numai că verigheta aceea se schimbase al naibii de rău: era aproape invizibilă, de o discreție cel puțin suspectă și parcă nu mai era nici așa de galbenă... Cu certitudine, era o alta... Dar Domnul părea fericit, chiar foarte fericit... Sonia a fost puțin întristată, puțin dezamăgită și l-a binecuvântat într-un binemeritat trecut... Cândva, i-ar fi spus: „Domnule, credeți-mă pe cuvânt dacă nu aș fi femeie, cât de curând v-aș provoca! La duel! Domnule, chiar și așa.... Domnule, înțelegeți dvs.??!!”