... și Sonia-Sonia, cum să dai „totul”?! Ce, (mai) ești... copil?! Fii rezonabilă! E de înțeles cum un roller coaster îți poate prinde capul în(tre) nori, dar apoi, mai apoi, musai trebuie să revii cu picioarele pe pământ! Uite, vara se apropie, cu ea bacalaureatul, examenul la facultate, cine știe ce iubire năprasnică te va cere, o să te îndrăgostești și atunci va trebui să trăiești... pur și simplu!! (??) Și să dai..., da, cam cât va trebui să dai când... vei fi... cerută?
Viața este un colaj. Este foarte posibil ca interacțiunile dintr-un act să nu se repete și în următorul... (deși un clișeu spune că „istoria se repetă”, este – cu un termen prețios – CI-CLI-CÃ, mai ales atunci când agenții / experimentatorii unor acte / stări nu au știut să învețe din propriile erori...!! Atunci, repetitia este desigur o mater studiorum, eufemistic vorbind, în realitate – o pedeapasă administrată spre cumințire și smerire)... Oameni în alb sau negru, policromatici, invizibili, întâmplări mai vesele, mai puțin, agitația văzduhului și liniștea aripii, răcoarea neobișnuită a unei dimineți de cuptor, „ploaia-n luna lui Marte”, glasul tandru al cuiva, stridențele gestuale ale altcuiva ș.a.m.dep., toate rămân la un moment dat în urmă... Și e bine să nu ai resentimente..., nici regrete... prea multe...

***

Dana tot uită textul cântecului pe care trebuia să-l interpreteze... Uff!! Și asta numai din cauza emoțiilor produse de apropierea examenului de bacalaureat. Nici una-nici două, ea se hotărăște să plece din formație... De-acum înainte, tovarășii ei de nedespărțit vor fi cărțile, căci la examenele care o așteaptă trebuie să dea tot ce are ea mai bun... Și va da!! Panicați, Mihai, Vlad, Adrian și Ionică își pun timpul și imaginația la contribuție, caută o „înlocuitoare”... Geta, se pare, este cea destinată să o substituie pe Dana... Mihai și Dana se tachinează des, asta pentru că se iubesc... Și Geta cu Ionică... Povestea este simplă și frumoasă... Isoscel, profesoara de matematică, irezistibilă, la fel și persoana din spatele ei... Și, câteodată, nu te poți supăra propriu-zis, la modul acela negativ, nici dacă cineva îți pune prea multă sare în ciorbă sau îți ciopârțește pantalonii... Dar dacă afli că iubita / iubitul tău iese cu altul / alta?! Că acea „iubire unică”, aproape ascetică în constanța afectivă față de tine, este una extrem de generoasă, de o disponibilitate maximă, la discreția oricui?! Odată secreția de adrenalină declanșată, și inspirația poate fi pe măsură, implicit rezultatele... Ei sunt... Liceenii dintr-a XII-a, cântă împătimiți rock’n’roll, se contrariază des, mai mult în glumă, se ceartă formal, se despart așa..., se împacă de-adevăratelea, într-un cuvânt TRÃIESC, nu glumă! Este mijloc de mai, dar vara s-a instalat deja de mai multă vreme... Petalele trandafirilor sunt calde-calde, ți se lipesc de obraji, de nări, de respirație... Păsările caută răcoarea frunzișului... Coroanele adăpostesc pași, amprentele degetelor mângâind sentimentul difuz... Berăria de lângă cinematograful București îl coboară pe Caragiale aici, aproape, printre ei... Uite-i mustățile răsucite, bastonul elegant de mareșal, surâsul subtil,... își privește personajele, perfect acomodate în veșminte din prag de mileniu 3... Iată-i pe Mișu, Mitică, Lache, Mache, vine și Tache... Fănică stă mai retras ca o gazdă aristocrată ce este... Creatorul se instalează confortabil printre ai lui, își mângâie tacticos răsucirea în furculiță,... privește cu înțelegere: „Simt enorm și văd monstruos”... După cum intuiesc, nimic nu pare a se fi schimbat prea mult... Halbele sunt mari și transparente, berea spumoasă, rece ca gheața..., câteva muște insistente, trotuarul scorojit adună praf..., mușterii aprigi la discuții... nu le ajunge niciodată timpul pentru câte și, mai ales, cum au de spus... Cineva stropește șoseaua... Miroase a ploaie... Niciun nor... În plin mai, nările inspiră frenetic zăpușeala unei autentice zile de cuptor... Sonia poartă părul strâns în coadă. Cercei cu agate. O fustă cloș ecosez cu minuscule carouri albastre și roșii. O bluză aproximativ mulată din vâscoză cu mai mulți nasturi. Pantofi negri cu toc... O îmbujorare ca la carte, ce ar putea fi pusă foarte bine pe seama gradelor de afară... Nimeni nu ar putea bănui altceva. Pentru că nimeni nu știe. Nu are de unde să știe! Chiar,... de unde ar putea ști?! Fusese pentru prima dată martora unor scene de nuditate, ce-i drept intermediate de „sticlă”, dar... fusese!! Trei la număr... acea îmbrățișare pe malul mării (mai treacă-meargă, poate Geta și Ionică nu reușiseră să fie îndeajuns de... „convingători”?!) și, mai ales, celelalte două scene. Petrecute într-o sufragerie. Pe o canapea. În absența părinților și într-o semiobscuritate pe care Sonia o percepuse însă la fel de stridentă ca lumina emanată de zeci de becuri cu halogen. Cum altfel carnalul s-ar fi putut manifesta în toată agresivitatea lui nerușinată? Sau poate că această percepție fusese provocată, întreținută și accentuată de faptul că scenele respective se petrecuseră nu la miezul nopții fără lună – așa cum era ea convinsă [naiva fată la aproape 18 ani!] că trebuie să se deruleze toate „chestiile” mai puțin decente dintre un bărbat și o femeie – ci în plină zi..., mă rog... cu... draperiile trase... Dar ce mai conta, miezul-zilei era miezul-zilei, exista o-biec-tiv și nu-l putea neutraliza un simplu gest de tragere a draperiilor, jaluzelelor, nici măcar o închidere parțială a ochilor... În momentele cu pricina înțepenise. De-abia dacă mai respira. Risca să se sufoce. Lumina devenea din ce în ce mai puternică. În toată învălmășeala încerca să-și amintească dacă vreodată suferise de fotofobie... Nu, nu, niciodată, ba dimpotrivă, ea era etern-fidela fiică a soarelui, a luminii [cu sufletul „fântână-n piept”, se închina la „soarele-nțelept”], dar nu a... focului... Obsedat de „fiicele focului”, Nerval spusese cândva: „L’univers est dans la nuit”; la puțin timp, avea să se sinucidă.. [Nici că se putea altfel!] Lăsase un bilețel în care îi scrisese mătușii sale: „Să nu mă aștepți în seara asta, căci noaptea va fi ÎNTUNECATà și ALBÔ. Nu mai încape nicio îndoială: lumina aceea halogenică nu de la soare (pro)venea, era o falsă lumină, generată fără doar și poate de focul iadului, iadul acela al carnalului ce o arsese la propriu pe Sonia și-i scosese sângele-n obraji...mai-mai s-o facă de rușine... Nerval căzuse în infernul depresiei... Însă, și depresia și lubricul trebuie să genereze efecte, dacă nu identice, măcar similare.... Sau carnalul poate conduce la depresie, așa cum depresia te poate coborî în acele tenebre curabile doar prin forța Credinței............................ De s-ar fi oprit totul aici! Mâini invizibile îi desfăceau nasturii. Bluza roz-pal zăcea neputincioasă la picioarele scenei... „A ta este... îîîî..., a fost, domnișoară, bluza asta?!” Oglinzi uriașe îi dezveleau fără milă intimitatea... Nimeni nu părea înduioșat că inima-i atârna pe jumătate. Ar fi vrut să-și pună palmele căuș... pentru orice eventualitate... A descoperit în scurt timp că nu le mai avea. Tot ce putea face, din când în când, era să tragă cu ochiul la colegi [nimic ieșit din comun: dumnealor priveau cu interes și... atât]. Se ruga să nu o vadă nimeni așa înlemnită cum era. Mai ales dezbrăcată până la brâu și târâtă împotriva propriei vreri într-un spectacol deșănțat... al simțurilor ordinare incapabile să se înfrâneze... Și-a impus să se concentreze. A văzut un zmeu. Un copil, mai exact o fetiță, alerga pe o pajiște. Tata o încuraja să zboare mai sus decât zmeul... A deschis ochii. Care era... realitatea... cea reală?! Contururile păreau a se așeza în matcă. Și focul parcă era mai puțin intens... Mihai și Dana erau însă mult prea... „meticuloși”: „tă-ră-gă-nau”! De acolo, prin ecran, a luat-o razna un spiriduș roșu-roșu. I-a atins genunchiul. Carnea arsă are un miros ciudat. Aproape insuportabil. Pentru niște nări mult prea fine... De data aceasta, și-a strâns pleoapele peste retină cât a putut ea de bine... La aproximativ 500 de metri de cinematograf era schitul cu hramul Sfântului Nicolae... Platanii și portalul bogat ornamentat făceau intrarea într-un univers cu totul aparte. Se lăsa deodată liniștea... Bunica se arătase dornică de mai multe ori să ajungă acolo... Nu se întâmplase... De data aceasta, avea să se... Sfinții au chipuri prelungi. Veșminte din aur și mâini mirosind a smirnă. De-abia se aud când pășesc... Pe urme le rămâne un ecou ca o fâlfâire de aripi... [„Închină-te!”, se aude Bunica...] Se spune că aura lor identifică rănile de la distanță. Le vindecă. Dacă împărtășești cu toată inima Credința... Sonia simte cum genunchiul ars îi este mângâiat. O răcoare stranie în plină arșiță îi curăță pielea de scrumul acela urât mirositor, atât de apăsător... Stropi de ploaie desăvârșesc ritualul... „Hei, ce faci?! Nu vii?!” Oare, sfinții au început să vorbească??!! Care este realitatea adevărată?! Simte respirația Florentinei deasupra obrajilor ei... „S-a terminat! Mi-a plăcut! Muuult de tooot!”... Dan încuviințează cu un semn frugal... Toată echipa alcătuiește un peisaj cât se poate de compact, una și aceeași mimică multiplicată... O respirație comună, o perspectivă comună, o încuviințatre comună, o ridicare comună, o ieșire comună... Deși i-a dat de înțeles celeilalte că, da, știe că.. s-a terminat (?!), Sonia rămâne în urmă... Pretextează că trebuie să-și dea cu strugurel, să-și verifice banii pentru ziua următoare... În scurt timp se alătură celorlalți... Este trecut de 4 după-amiaza... Sunt mai mult de 30 de grade... Bitumul s-a încins... Tocurile lasă urme în asfalt... Traversează... Trotuarul îngust le impune o deplasare disciplinată, pe coloane... Vrăbii gălăgioase în arbuști de liliac de mult trecut... Într-o doară, pe partea cealaltă a străzii, o zăresc pe Doamna de română... La fel de cochetă, cu fața pudrată-pudrată, cu aceiași ochi inconfundabili din sticlă verde... Cu geanta grena din piele lucioasă pe umăr, cu un buchet mare de trandafiri galbeni în mâna dreaptă. Își pleacă uniform capetele într-un salut reverențios... De departe, se simte un fel de consternare... Fără îndoială că mâine vor trebui să răspundă la întrebarea: „... și... de unde veneați voi... așa... în grup?!” ... fusese ideea lui Flori... acum... înainte de bac... o mică escapadă... Sonia manifestase reticență la început, mai apoi, cum îi place foarte mult pe Oana (alias Dana) și pe Ștefan (alias Mihai) și cum ei erau protagoniștii peliculei în premieră pe marile ecrane, a cedat ispitei de a merge... apoi chemarea s-a propagat în lanț, s-a strâns mai mult de jumătate din XIIB... Au venit Nicoleta, fata frumoasă, aceea blondă tunsă scurt, cealaltă Flori cu multe coșuri pe frunte și cu prietenul ei Cristi, Dan, băiatul foarte înalt, Mariana conștiincioasa, Mirela, colega veșnic certata cu franceza, dar așa de pricepută la stenografiat și la suflet, Mădălina cu ochii de rac, Liviu cel mereu pus pe fugă, Bogdan cu părul creț, Liliana și pleoapele ei mereu inflamate.................... „Și cât este, oare, de înțelept și de sănătos să-ți pierzi virginitatea la nici 18 ani?!” se trezește întrebând Sonia... Ceilalți o privesc nedumeriți, ca prin ceață, experimentând parcă efectele unei duble anestezii: despre ce vorbește fata asta?! Oare, se simte bine?! O fi stresul bac-ului?! Flori se prinde prima: „Aaaa, Sonia, când iubești nimic nu mai contează! Să fim serioși, adică... realiști!” Dan îi ține hangul, dă asigurări – vizionar cum este – că în curând „18 ani” va putea fi considerată o vârstă chiar înaintată pentru pierderea virginității și că nu e deloc exclus ca media să scadă cu 4, chiar 5 ani, astfel încât la 13–14 ani dragostea [care... „dragoste”?!] va putea fi experimentată în toate detaliile sale concrete și organice, asta, desigur, trecând peste orice canoane, prejudecăți, chestii anacronice și stupide... „.... bine, dar...” a vrut să adauge Sonia, când replica tăioasă a Florentinei [posesoare, fără îndoială, a unei experiențe de viață sui-geners, în orice caz diferită de a ei] a lovit-o frontal: „Trăiește, Sonia, trăiește, nu mai teoretiza..., trece viața pe lângă tine!”. Zbang!!!! Să fie, oare, vorba despre aceeași fată, de colega și prietena ei cu care se înfrupta din cele mai delicioase pateuri cu brânză la celălalt liceu,... de chimie!? Cea cu care ținea în frâu sistemele de ecuații de gradul patru, nesfârșitele formule ale compușilor organici, paradoxurile teoriei relativității? Fata cu care mergea la pescuit și-n timp ce peștii se hotărau să cadă pradă momelii, ele repetau pentru testul la istorie? Căreia i-a citit primele ei versuri, de care Florentina părea sincer încântată?! Da, colega și prietena unică, aceea cu care discuta despre cât de mult se asortează roșu cu mov [sic!] și cât de dureros este să fii nevoit să pleci de Acasă la doar 14 ani?! Și tot ea, Flori, îi spusese cândva, cu mai puțin de 2 ani în urmă: „Să nu te îndrăgostești, Sonia, să nu te îndrăgostești! Niciodată!”... [Sonia nu insistase asupra „faptelor” care generaseră acea concluzie... Din discreție,... din alte... motive...?!] Cert este că timpul trecuse... Neuniform pentru fiecare dintre ele! Ai fi zis că una se maturizase (mult prea) repede, era ceea ce se cheamă o „emancipată”, o „sincronizată”. Cealaltă rămăsese în urmă, o fetiță naivă, aproape demodată și rurală, de început de secol XIX! Sau, poate, fiecare avusese ritmul și stilul propriu, propria înțelepciune, propriul sistem de valori în a recepta și a asimila în profunzime, la nivelul structurii intrinsece, trecerea timpului?!! ..................................................................................................
O iau pe Mircea cel Bătrân, trec pe lângă Muzeul Județean Teohari Antonescu, intră pe Aleea Plantelor... Mireasma teilor aproape biseculari te izbește necruțător... Un ușor vertij, o stare benignă de greață, o alunecare, un țipăt înăbușit, acomodarea propriu-zisă... În dreapta, bufetul cu băuturi răcoritoare, sticks-uri, croissant cu vanilie și șampanie, diverse sortimente de chewing-gum... cu surprize „Toshiba” și, mai ales, snickers cu alune, preferatul lor... Vechiul pavilion pentru muzica de fanfară în acoperișul căruia porumbeii își fac nestingheriți de o vreme cuiburi... Cele mai bine de 20 de busturi ale eroilor din războiul de independență... literele se incrustează ca pentru eternitate cu forța unui verdict: Valter Mărăcineanu, Dimitrie Lemnea, Maior Șonțu, Filip Iliescu etc. Pe stânga, cam la 10 m, complexul monumental dedicat armatei franceze, în semn de omagiu adus comandantului trupelor aliate din Peninsula Balcanică, din timpul primului război mondial, Mareșalul Foch. În sfârșit, magnificul bust al lui Eminescu, remarcabilă operă de artă. Parcul Alei, situat undeva la un capăt al orașului G[i], aproape de Episcopie și de zona portuară, este una dintre primele grădini romantice de la noi... Construcția a fost comandată, la începutul sec. XIX, de generalul Kiseleff... Aici, Sonia a venit adesea... Singură sau cu Flori... Niciodată fără un volum de poezii... Cândva, l-au uitat pe Minulescu pe o bancă vișinie la umbra unui platan... Au fost fericite când, căutându-l, în ziua următoare, l-au găsit exact așa cum îl uitaseră, deschis la pagina 74: „La circ,/ Un accident banal/ Un acrobat,/ Un salt mortal/ Și/ Acrobatul nu s-a mai sculat/ Alămurile din orchestră au tăcut,/ Iar clovnii din arenă au țipat/ Dar publicul din staluri n-a crezut/ Că poate fi și-un accident adevărat/ Și-a fluierat/ Zadarnic-/ Mortul n-a mai înviat/ [...] Povestea lui ?/ Hm ! / Povestea mea-/ A mea/ A ta/ Și-a altora!...”...... Se înserează. Teii fac risipă... Nimeni nu se gândește la o eventuală despăgubire... E vară doar...