Câteodată, (în)depărtarea de sine se instaurează cu atâta forță, încât te trezești izbit dincolo, martor al propriei ieșiri din eu. Pe retină ți se impregnează un spectacol personal, mirosind așa de pregnant a tine,... a un fel de... „nimic”: străinul neputincios devenit maldărul de moloz, țipătul surd într-o galaxie a zgomotelor. Experimentezi acut angoasa. Încerci să-ți amintești cine ești și, atunci, din preaplinul unui livresc care te domină până la a dispune de tine sau, pur și simplu, înspăimântat, exersezi instinctual (în virtutea acelui reflex înnăscut de supraviețuire, al voinței oarbe de a fi) scrierea propriului nume (doar el te-a ținut în viață până acum!). Te descoperi. Nevolnicul desăvârșit. Pagina absolut virgină reprezintă fără îndoială una dintre cele mai intimidante realități, o provocare redutabilă! Cu o sforțare uriașă, tastezi prima literă. Nu mai contează dacă este o majusculă sau o minusculă... Înfrigurat, o cauți pe următoarea. Tot ce apare însă este doar un blanc. Și încă unul. Și încă unul... La o măsurătoare relativ exactă, ies aproximativ... 3 tab-uri... [│←]
[→│]... Astfel, orice ai face, restul literelor / sunetelor se aranjează la trei tab-uri distanță de litera / sunetul-locomotivă. În mod sistematic. Desigur, este una dintre acele comenzi presetate a se actualiza autarhic, aproape fatalist, la un moment calculat cu precizie matematică și pe care nu le poți anula decât cu prețul unei resetări. Or, adesea, aceasta din urmă presupune riscuri pe care trebuie să știi dacă ești sau nu în stare – mai exact, dacă este sau nu înțelept – să ți le asumi. O resetare poate face tabula rasa de fonturi, page-setup-uri, insert-uri, print layout-uri, programe, sisteme, dar mai ales de acele informații genetice, fundamentale în funcționarea memoriei afective... Așadar, ești suficient de puternic / (ne)înțelept să o iei de la zero sau te mulțumești cu mersul mediocru în discontinuitățile sale, care, mai devreme sau mai târziu, va sfârși foarte probabil la picioarele neantului?! Sau poate există un fel de cale de mijloc?! Intri în discontinuitate, ți-o asumi, așa cum anterior ți-ai asumat hiatul și... restul... Numele începuse... Ezită să continue... Se așterne liniște... Inima sparge sternul, deschide una-două uși, ajunge pe balconul imaginar, înghite aerul altcuiva, există imaginar... Totuși, există! Dar trei [│←]
[→│]-uri înseamnă ceva pe hârtie / pe ecran / în virtual și... puțin altceva în realitate, în viul acela afectiv atât de vulnerabil... Înțelegi că este nevoie de răbdare maximă. De încredere, nu de (auto)discreditare. De înțelepciunea de a nu te respinge, de a nu te renega, ci, dimpotrivă, de a te accepta și chiar de a te iubi așa de imperfect cum ești în stadiul acesta... Altfel, ieșirea din sine ar putea fi irevocabilă! Care va să zică... numele începuse... Ezită să continue... Nu-i nimic! O să-l repete cu prezențele și cu absențele lui cu tot, o să învețe să și-l aproprieze, așa cum altădată își apropriase un anume „accesoriu” vestimentar tipic feminin... dormind cu el noapte de noapte..., oricât de incomod ar fi fost! O să-și spună că numele ei – așa cum acesta există în momentul de față – nu are nimic prea straniu în golurile sale, că este doar o „chestiune de obișnuință”, că acomodarea este ceva vital, detaliul acela care uneori (adesea?!) face diferența dintre Viață și opusul ei... Și, da, îl va scrie ori de câte ori va fi nevoie (și nu doar pentru că este un temperament livresc!), va pune teancuri-teancuri pagini virgine pe mese, birouri, dulapuri, pereți, în buzunarele ei și ale cunoscuților, pe rafturi, pe crengi sau pe aripi,.... ca blancul să aibă suficient spațiu să răbufnească, să-și exprime psihologia / filosofia, frustrările, eventualele soluționări... La urma urmei, nimeni nu se poate dezice, NU TREBUIE SÃ SE DEZICÃ DE PROPRIUL NUME, nici vorbă, deci, de un RESET! Pentru că NUMELE ESTE UN DESTIN. ESTE O CRUCE... Tot astfel și-a asumat și hiatul, și accentul grav, așa își va asuma și cele trei tab-uri sau câte vor fi fiind ele... în realitatea cea mai reală!!


S Ò-NI-A locuiește astăzi într-un semicerc (desigur, nu este figura ei geometrică, nici stilistică... preferată și se prea poate să nu fi fost niciodată, dar...)... Dacă este frustrant sau nu, ea și cei care au experimentat „starea de semicerc” [pe unde tot umblă cealaltă jumătate?!] o știu mai bine. Sinceră să fie, mai mult împărtășește „sentimentul înghesuielii”, într-o etapă în care a trebuit, dintr-o conștiință a necesității, mai mult sau mai puțin... conștientizată, să acorde concesii spațiului vid în detrimentul (prea)plinului lăuntric... Astfel că nou-născute, fetițe, adolescente, femei în toată firea... sunt nevoite să coabiteze într-o unică zonă îngustă semicirculară. Desigur, mult mai comod ar fi fost ca fiecare vârstă să aibă camera ei, poate chiar un apartament serios, să existe în continuare pe îndelete, chiar dacă multe dintre ele au rămas undeva în trecut..., și, mai ales, să nu se deranjeze prea mult una pe cealaltă... Să meargă pe vârfuri, să vorbească în șoaptă, să nu insiste cu tot felul de... „intruziuni”... [Oare, chiar își dorește cu adevărat toate acestea?! O fi într-o pasă proastă?!] Paradoxal, aceste suprapuneri cronologice nu creează sentimentul totului, acela al apropierii de TINE ca individualitate / personalitate definibilă diacronic, ci, dimpotrivă, pe cel al disoluției în diversitate, în neomogenitate... până la ruptura definitivă... Mai ales atunci când prezentul nu pare a fi la înălțimea unei etape anterioare (sau aceasta este doar percepția de moment a subiectului experimentând o nevroză aparte!?) Aici, angoasa atinge / trebuie să atingă punctul paroxistic! Și înțelegerea! În egală măsură! [Adesea, este nevoie să ajungem în adâncul adâncurilor pentru a vedea ceea ce anterior nu am putut sau am refuzat să vedem!!]. De pildă, una dintre supremele lecții pe care le-ai putea învăța este aceasta: Ca să nu fii egoist cu ceilalți, trebuie să înveți în primul rând să fii generos cu tine însuți [„Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”, Matei 22: 39], mai exact cu toate vârstele tale, prin care ai trecut, pe care le traversezi sau care te așteaptă. Această generozitate, S Ò-NI-A o înțelege în acest moment, într-un miez de septembrie neobișnuit de cald, ca pe toleranța / îngăduința aceea pozitivă față de propria persoană, atât de necesară pentru a nu cădea în deznădejde și în toate cele care decurg de aici...

De fapt, fiecare vârstă are dramele ei... Atunci când le experimentăm, le atribuim dimensiuni catastrofice, suntem revoltați că „destinul” nu ne-a putut alege decât pe noi („De ce, tocmai mie??”), că vom sfârși cum nu se poate mai tragic, asta după ce vom fi supuși la una dintre cele mai terifiante agonii... Atunci trăim singurătatea în toată grandoarea ei, între noi și restul se interpune acea falie, care ne pierde cuvintele, limba pe care o știam, pe care o vorbisem și o scrisesem o viață, legăturile de rudenie, apartenențele, pasiunile și vocația, simplele hobby-uri, sentimentele și resentimentele, numele... Știm că drumul este ireversibil, iar, dacă cineva ne-ar striga atunci, într-o puerilă tentativă de a ne întoarce din cale, l-am urî cu o ură cât un blestem... asta pentru că nu ar face decât să ne prelungească acea ezitare în a trece: agonia. NOI suntem cei care trebuie să ne strigăm!! Și, dacă vom fi suficient de puternici cât să rezistăm până la capăt (iar acest capăt – în cazul sufletelor tari – nu este nici nebunia, nici moartea!!), vom înțelege că angoasa experimentată nu a fost decât o stare privilegiată, chiar binecuvântată, binecuvântătoare!! Pentru că ea a adus Iluminarea! Vom învăța atunci, poate, odată cu preotul Alioșa, că înțelept este „... să iubim mai mult viața decât semnificația ei” (Dostoievski, Frații Karamazov). Că înțelepciunea supremă este aceea de a ști să te oprești la momentul potrivit din speculațiile filosofice, care uneori pot veni în contradicție flagrantă cu... credința autentică (cf. „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”, Ioan 20:29), acea apropiere intuitivă de Divinitate, de Sensul pe care Ziditorul l-a asociat fără îndoială... zidirii Sale... Toate acestea vor fi posibile grație iubirii desăvârșite, exemplare, ce va permite încredințarea fără tăgadă proniei cerești.


***

Magdalena este cât se poate de suplă. Și blondă. Cât se poate de blondă. Poartă părul înnebunitor de senzual pe umerii goi, unduindu-i-se ca unei sirene pe spate până în dreptul șoldurilor... Contrar așteptărilor, nu are ochii nici verzi, nici albaștri, ci negri-negri. Pare o făptură neîndurătoare. O zeiță războinică scandinavă. Chiar o vikingă înrăită. Dacă nu ești atent, aproape că te poți răni în ea. Ce mai atrage însă imediat atenția este perechea de cizme lungi superelegante, mulate pe niște gambe de invidiat. Poartă un sarafan café au lait glacé din catifea autentică, cu poale dantelate perfect scrobite. Bluza ce-i acoperă nudul este absolut irezistibilă. Roșie-roșie, perfect lipită de trup, împiedică vreo 2–3 nasturi să se încheie. În zone relativ palpitante. Magdalena are locul ei bine definit, un adevărat jilț, încredințat prin hotărâri oficiale de necontestat. Nu-ți poți permite decât, cel mult, să o contempli... de departe..., preferabil fără să te simtă.... Bunica cea Rea întreține în mod conștient această aură. Magdalena are deja – în ciuda existenței sale atât de concrete în clipa de față – prestanța unui mit. Și cu miturile nu-i de glumit! Le iei ca atare. Că-ți convin sau nu... Și mai are Magdalena-asta /-aia o savoare aparte. Cumva înțepătoare, electrocutantă, un parfum pe care Sonia l-a și denumit curând: Garde-tes-distances! Într-o zi însă – asumându-și toate riscurile –, a îndrăznit să o atingă! Desigur, când era absolut convinsă că nu o vede nimeni. În primul rând, Verișoara, tutorele cu acte în regulă ale sus-numitei. Nu se știe exact ce a simțit, cert este însă că nu a mai repetat gestul... Și-a impus să înțeleagă faptul că ambientul conține 2 categorii de „obiecte” / „subiecte”: a) unele cu care poți / trebuie să intri în contact direct, b) celelalte care musai trebuie să rămână la „stadiul de soclu-scenă”. Chiar și așa, nu-și poate reprima unele comparații... De pildă, Luciana1 este ea frumoasă, dar nu este blondă. Nici așa de înaltă. Plus că are vădite tendințe de a depune. Pe te miri unde. Sonia nu știe cum să-i mai acopere părțile problematice. A recurs la chirurgie plastică [merită să rămâi chiar fără.. picioare, fără posterior, fără... în.. astfel de... situații... delicate, nu ai de ales!!], chiar și la ajutorul Bunicii celei Bune, posesoare a două mașini de cusut... Degeaba. Hai să zicem...: aproape degeaba. În anumite poziții mai ales, câte un colăcel insolent sare năbădăios în ochi. Mai mare rușinea!! Fată tânără! E de vină și ea, recunoaște Sonia, cu multele deserturi pe care i le tot servește zilnic, precum unei prințese simandicoase. Așa cu toate... Și cu Mariana, și cu Adelina, și cu Harrieta, Geta, Cristina, Dorina, chiar și cu Camelia rusoaica și cu Luciana2... Care nu sunt deloc niște „doamne irezistibile”, ci, cel mult, niște fetișcane acceptabile / tolerabile, cărora nu le pasă prea mult cum arată... Încă nu știu (oare, vor ști vreodată?!) să aibă propriul punct de vedere pe care să și-l susțină ferm și dezinvolt din fumul unei țigarete, din datul genelor peste cap, nici măcar din întinderea flegmatică a degetelor pentru a fi sărutate. Nu cunosc voluptatea, deși poartă (cu mici excepții) părul lung, sâni și nume feminine; sunt mai degrabă niște asexuate ridicole. La fel de bine pot fi: o baterie, un peisaj naiv, o sticluță de cerneală multicoloră, o numărătoare conștiincioasă și puerilă.
... și mai are Verișoara și un zmeu, unul cu vultur imens (nu cu pisoi leșinați) care se înalță tam-nisam, fără vânt, fără nimic...
... un maiou, ba nu, două, chiar trei fără spate (și ce spate sfidător i se înfățișează Soniei în curtea nesfârșită de Acasă!!)...
... o instalație electrică trăsnet cu lumânări mari, multicolore și grațioase, care merge chiar fără curent electric (a auzit ea, într-o zi, când Verișoara le spunea Bunicilor) și face dintr-un brad mic unul uriaș, nu ca a ei (degeaba a cumpărat Tata una dintre cele mai scumpe instalații, nu este – obiectiv vorbind – nici pe departe așa de frumoasă ca a celeilalte, plus că florile aproape... grase îi provoacă Soniei o stare de greață),....
... nici mai mult nici mai puțin decât trei rânduri de escapade la mare pe vară, cu Mătușa și cu Chelie cu Dacia 1300 (nu ca ei, cu ticăitul Moskwicz roșu, incapabil să parcurgă mai mult de 2000 de km pe vară), și pipi-ul ei original făcut pe Chelie însuși într-o noapte la hotel (chiar și aceasta, o realitate nu tocmai accesibilă oricărui muritor de rând!)...
... cuptorul țărănesc cu lemne în care Bunica cea Rea coace în mod regulat pâine de casă și plăcinte care mai de care, cornulețe cu nucă etc., la nici o aruncătură de băț de dormitorul Verișoarei. Iar ei, Soniei, ce-i trebuie ei ditamai sufrageria, ditamai oglinda, ditamai fotoliul verde, ditamai bradul etc., când „dincolo” este Paradisul...?! Acolo se strânge de altfel și tot neamul pisicesc... de la Grăsana, Mari, Mitică și, mai ales, Rica, mâța care te lovește cu lăbuța peste față la cea mai mică suspiciune. Rica este un fel de Magdalenă în ordine pisicească. O mare aristrocrată. Una războinică. Impune tuturor respect și distanță, așa cum orice față nobiliară impune. Celelalte nu au de ales: își desfășoară mișcarea de rotație tipică sateliților. La nesfârșit! Dotată de la natură cu o blăniță lungă și pufoasă, alb cu negru, Rica are o coafură de zile mari, o cărare perfect aleasă pe mijloc, magistral sălășluind deasupra ochilor verzi, oblici și irezistibili. Mustățile nu știi unde se termină (astea sunt pisicile cele mai bune la casa omului, vorbesc Bunicii)! ... are și un acut simț al igienei personale, nu pierde niciodată vremea, se perie necontenit.....
... o pereche de cizmulițe cu talpă mai înaltă și cu puf cât încape... că șireturile de-abia de se mai zăresc...
... și muuuuuuuuuuuulte altele...


... cine își poate închipui toate acele imense declanșări de energie în forul interior al copilăriei și care anunță, în ultimă instanță, „spaima structurală în fața lumii” – cum inspirat o numea Kierkegaard –, o anxietate sui-generis care se amplifică în forme specifice pe parcursul vieții unui om... și care, în ipostază predominant pozitivă, nu poate rămâne fără consecințe redutabile în plan gnoseologic...?!