Sfârșit de noiembrie. Zloată. Cerul se ascunde după cortine groase de fum. Ies aburi. Oameni trec. Zgribuliți și taciturni. Unii pe lângă alții. Unii prin alții. Cuvintele își fac loc mai greu. Nu se rostesc decât ca să împrăștie iluzoriu ceața și singurătățile. Ca și cum te-ai găsi în beznă și, ca să-ți domini spaimele, te trezești articulând vrute și nevrute. Poți spune, de pildă, că n-a mai plouat de mult, că nu știi dacă ai suficient de multă pâine pentru weekend-ul ăsta, că cel mai mic dintre copii a făcut o boacănă la care niciodată nu te-ai fi așteptat când, de fapt, acest „cel mai mic copil al tău” nici măcar nu există... Apoi, mimezi firescul, îți îndepărtezi ceva imaginar din colțul buzei de sus, oftezi ca și cum ai trage pur și simplu o gură de aer și aștepți. Să treacă eclipsa / cutremurul / amenințarea nevăzută. Doar simțită... Autobuzul a fost arhiplin. Mirosea strident a țigară și „a ceva”. A ceva ce urma să vină. Era un fel de anxietate a așteptării. A nerăbdării de a se întâmpla. A dorinței de a te vedea teafăr după. Să poți mai apoi să îți faci ordine în gânduri, să descoperi toate acele „călcâie ale lui Ahile”, să știi „data viitoare” să eviți zloata, fumul-ceață și „restul”... (Încă nu ai înțeles că toate acestea reprezintă o etapă absolut firească, absolut necesară, de mult înscrisă în Cod,... că numai așa poți accede la treapta următoare). Ziua e scurtă. Mult prea scurtă. E făcută doar din dimineață și înserare, asemenea unei compuneri pe care, din lipsă de imaginație, de timp, din comoditate sau dintr-o anume încăpățânare de a exista „non-conformist”, o expediezi după ce ai însăilat o introducere de un rând, ai pus un blanc sau un semn de întrebare în loc de cuprins, ai șterpelit mai apoi o încheiere din the-end-urile unui serial oarecare, în care te regăsești mai mult sau mai puțin. De aceea, poate, interacțiunile tale cu exteriorul sunt aproape superficiale. Cad pe un plan secund. Constituie fundalul îndepărtat al realității efective. Așa se face că de-abia ai auzit-o pe Sora Tatei care urcase în același autobuz. Ai recunoscut-o mai mult în virtutea activării unei memorii afective. A unui instinct suplimentar, ieșit din starea de latență când prada și prădătorul se întâlnesc. Da, era una dintre rudele tale. Prin venele voastre curgea un sânge comun! Până la vârsta de 16 ani înțeleseseși însă că Mătușa se distribuie fără niciun fel de dubii, fără niciun fel de posibilitate de revenire asupra clasificărilor, în categoria „personajelor negative”, așa de soră a Tatei cum era ea! În autobuz, aproape te-a acostat, cu vocea stridentă și tonul frivol explodând în amuțeala zgribulită și resemnată a celorlalți. Te-ai simțit stingherită. Tu. În locul ei. Nu ai fost prea atentă la ce spunea. Desigur, erau cuvinte goale de conținut în falsitatea și previzibilul lor. Ai văzut-o coborând înaintea ta cu câteva stații. Eliberată, i-ai făcut un semn formal cu mâna, dând delete conținutului ultimului enunț, prin care ea te asigura că duminică o să vă viziteze Acasă... În aceeași secundă, ți-ai amintit cu câtă convingere malițioasă (pe care ea o vedea doar... obiectivă) îți califica toate argumentațiile, de câte ori avea și nu avea ocazia, drept „literatură, nimic altceva!!!”... Și acesta nu era decât unul dintre multele „detalii” care o împinseseră irevocabil într-o anumită cârdășie... Se înserase de-a binelea. Trotuarul îngust, lipit de marginea stângă a uliței, duce șerpuind sigur Acasă. Frigul se pierde în fumul cenușiu al zilei fantomatice. Instinctual îți vâri mâinile în buzunare. Că le găsești sau nu. Te strângi în tine, închizi și deschizi ochii. Clipa aceea – interminabilă – devine cumva suportabilă... Bambi venise ca de obicei înaintea ei. Ar fi vrut să plângă, să țipe, să se scuture, să împrăștie măcar parțial greutatea aceea care îi încovoiase eul. Cu blănița maronie-roșcată și puternic ondulată, câinele chelălăie și sare pe ea. Sonia îi primește întreaga îmbrățișare fără să-i pese că are lăbuțele pline de zăpadă noroioasă. Mama sosește și ea mai în spate. (Sonia știe: are obrajii roșii, ochii plini de lacrimi, o inimă gata să iasă din piept! Nu arată însă niciodată nimic din toate acestea. Mama este cea mai puternică ființă pe care Sonia a cunoscut-o vreodată și tare mult și-ar dori să-i fie asemeni!). O sărută pe frunte. Îi ia bagajele. Trec podul cu șine vișinii făcut de Tata... În înfrigurarea unui anotimp amestecat, fata simte toată tandrețea sobră a dudului desfrunzit sub care, îndrăgostită pentru prima dată, la nici 8 ani, acceptase să stea sub pelerina magică a acelui Drac-cu-patru-dinți... Simte cum gardul tresaltă și copilul de altădată se cuibărește îndărătnic în toată ființa prezentă... O poartă scârțâie. Trec dincoace de ea...

***

Fotoliul este la fel de verde. Oglinda, la fel de uriașă. Sufletul dormitorului, de la „Dorina a adormit. Apare un pitic...” și până la „Sonia coboară mai mult sau mai puțin fantomatic dintr-un mijloc de transport cvasiireal”, pare... același. Legănarea delicată, zumzetul interior al pereților aparent muți, lustra incrustând privirea de albul crinilor din porțelan, căsuța cu geam gălbui într-o noapte de iarnă când orice urmă de civilizație dispăruse; rămăsese doar poteca invizibilă dinspre / către... Abandonul, sentimentul vacanței, al eliberării... Și, totuși, sfârșitul de săptămână capătă deodată alte conotații în anumite împrejurări. Sau, poate, totul nu este decât rodul propriei subiectivități exacerbate într-un context solicitant? Când, în realitate,... REALITATEA este cu totul și cu totul alta... „Cine știe dacă nu vede fiecare din oameni toate celea într-alt fel și nu aude fiecare sunet într-alt fel și numai limba, numirea într-un fel a unui obiect ce unul îl vede așa, altul altfel, îi unește în înțelegere?”. Sărmanul... Dionis „da vina” la un moment dat pe... „limbă” ca, aproape imediat, să se îndoiască de acest „adevăr”: deși cu toții suntem robi ai unor convenții, prin urmare sclavi ai receptării în virtutea unor convenții ce se vor... uniformizatoare, totuși... Nu, nu, realitatea reală nu este cea pe care o vedem cu ochiul liber, ci cu „celălalt ochi”, prin care lumea nu este altceva decât un vis al sufletului... fiecăruia... Pentru că sufletul este infinit și numai într-un infinit (personalizat, individualizat) se poate cuprinde un „alt infinit”, mulat pe infinitul cel dintâi...
Pașii lasă urme vulnerabile... Pe uliță, câinii latră. Hămăitul lor vine de undeva de departe. Trece și mai departe.Ca un ecou. Ulița nu este decât una dintre stațiile minore prin care „întâmplarea” se perindă... În soba din teracotă, jăraticul lansează noi provocări „realității”...
Este o fire mult prea independentă. Poate de aceea orice constrângere venită din exterior echivalează unei apocalipse... Tot de aceea poate, adesea, cuvintele se adună doar pentru a descompune un tablou. Și această descompunere Sonia o resimte, în lăuntrul ei cel mai profund, ca pe un atentat la propria persoană... Chinul ei, sarcina ei capitală, datoria față de Sine, este de a readuce armonia în haos... „Ticălosule, (...) ne-ai făcut neamul de râs! (...) Pleacă! Du-te înapoi de-ți ispășește păcatele!”. Care va să zică, e nevoie acută de ispășire. Și aceasta se poate obține printr-o „plecare”, ce se poate adeveri, contextual, a fi sinonimă cu „întoarcerea (pe calea cea dreaptă)”. Natura „complotează” mereu la fericire / nefericire... credem sau nu credem! „O sloată nepomenită: ploaie, zăpadă, măzărică și vânt vrăjmaș se abătu peste sat și ținu trei zile și trei nopți, drumul era pustiu, nici un glas de câine nu se mai auzea”. Ce-i drept, Stavrache este un personaj înfiorător, iar autorul l-a surprins cât se poate de realist..., de fapt... naturalist. Lăcomia lui bolnavă îl duce la pierzare (el,... care vorbea despre „plecare”, despre „ispășire”!), iar bietul popă, frate-su, se dovedește a nu fi decât un novice caraghios prin comparație cu monstruozitatea celuilalt... Atunci, fără îndoială, există o „bună plecare din ‘realitate’” și „o rea plecare din aceeași ‘realitate’”... Când aceasta este dictată de impulsuri fundamental pozitive, te conduce inevitabil la adevărul acela cu majusculă, când nu,... ieșirea din realitate, plecarea, nu corespunde decât unei împotmoliri în irațional, în nebunie... Prima ține de aristocrația ființei umane ca ființă posesoare a Logosului, cealaltă, dimpotrivă, de micimea celui incapabil să valorifice talanții...

***

Profesoara de română are fața pudrată-pudrată. Pare o mască. Sonia nu știe ce ascunde dincolo de. Multe riduri, o mimică diferită de cea care se înfățișează privirii prin stratul gros de cosmetic, chiar o personalitate cu totul și cu totul distinctă?! Dar Profesoara are ochii vii-vii. Niște mărgele verzi din sticlă autentică. Și fixează. Aproape hipnotic. O tratează cu exigență maximă. Chiar dacă răspunde „foarte bine”, de-abia se îndură să îngaime un „bine”. A chinuit-o mult și cu diferențele dintre articolul enclitic și desinențe, morfeme de plural, de genitiv etc. Pentru fiecare dintre aceste probleme nu exista decât un răspuns foarte exact. Realitatea nu putea fi decât albă sau neagră, axiomatică aproape. Apoi, la un moment dat, o nemulțumise atitudinea Soniei, o adolescentă destul de refractară la norme, îndărătnică, care își susținea cu încăpățânare punctul de vedere. Plus că își înroșea în mod constant buzele. Avea unghii mari. Și coafură destul de extravagantă... Mama fusese chemată urgent la școală... În prezența fetei, toate detaliile acestea și altele fuseseră enunțate pe ton de verdict. Sonia o urâse. Promisese că va încerca să se schimbe... doar că în timp, nu așa de pe o zi pe alta... Nici atunci, de față cu Mama, Profesoara nu îi spusese Soniei pe numele mic. În acel moment, fetei i-a fost mai clar ca niciodată că celeilalte îi era teamă de... hiatul din numele ei și de... „restul”. De fapt, nu o acuza propriu-zis pentru această „reticență”. Pe ea însăși o înfioară – măcar câteodată – propriul nume și i se pare așa de straniu ca lumea să o strige Sonia... „în felul acela... originar”... Și ar vrea să își schimbe numele cu un altul sau, cel puțin, să îi aducă unele mici modificări..., cum ar fi o de(s)hiatare, o alunecare într-un registru mai lejer (în orice caz, nu așa de grav), mai accesibil în primul rând pentru ea însăși. Ceva o oprește. Sentimentul „necesarului”, chiar a ceva „sine qua non”. Rămâne la stadiul de meditație. Într-un fel, în expectativă. Are răbdare ca timpul să-și facă de cap cu trecerea lui și apoi... A iertat-o de mult!! De fapt, nici nu știe dacă a fost vreodată cu adevărat supărată pe Profesoara de română. Și ea făcea cu certitudine parte din rândul acelor interacțiuni atât de necesare pe parcursul vieții unui (anumit) om!! Doamna îi scrisese la sfârșitul tezei – prima teză la un liceu de filologie (!!!) pentru care se pregătise cu încrâncenare apocaliptică, pe o vreme de zloată și amorțeală teribilă – „Mai bine, mai frumos, mai îngrijit!”... Aceeași Profesoară avea să se mândrească, dezarmant de dezinvolt, cu rezultatele Soniei, admisă printre primii la Litere... Tot ea avea să moară 2 ani mai târziu, la nici 50 de ani, răpusă de leucemie........ Pregătind glazura pentru un tort, un vertij straniu o cuprinsese... Era ceva mai degrabă psihic, spiritual chiar decât anatomic, un fel de spaimă accentuându-se până la... „alunecarea aceea”... Insidioasă, boala își scosese deja colții cu mulți ani în urmă înainte de... Îi povestise cândva Soniei. Sonia reținuse „detaliul”, i se întipărise în zona „faptelor relevante”... Ei îi datorează Sonia multe. De la Profesoară a învățat exigența exemplară, faptul de a nu se complăcea în mediocritate, nevoia imperioasă, aproape vitală, de a găsi înțelepciunea discernerii între esență și aparență...