Relația pe care o am cu șeful meu e una foarte specială; de fapt, nici nu-l ador, însă nici nu-l urăsc. Mai degrabă îl tolerez. Desigur, sentimentul e reciproc; probabil nici nu s-ar putea altfel. Însă m-a angajat fără comentarii, atunci când m-am prezentat la interviu. Bineînțeles, nu erau forte mulți doritori pentru postul pe care-l oferea, iar CV-ul meu arăta impecabil (ca și mine, evident!). Și din acel moment m-am comportat mereu admirabil, cel puțin la locul de muncă, astfel încât relația pe care o am cu șeful să nu aibă de suferit, dar și pentru că îmi place corectitudinea. Însă, destul cu laudele (aș prefera să le primesc de la șeful meu, mai des, dacă ar fi posibil)…
Momentan, deși în locul în care mă aflam nu putea fi nici noapte, nici zi, m-am trezit. Așa, dintr-o dată; de fapt, nu fără motiv, ci… Evident, pentru că trebuia să ajung la muncă. Altfel, șeful s-ar supăra; nu aprobă întârzierile. Niciodată. Iar când se supără, face urât; își schimbă, involuntar, nu doar culoarea, ci și aspectul, încât devine te miri ce – câteodată nici el nu-și dă seama ce (așa e specia lui)… Uff; și șefii ăștia… Nu-și închipuie că nu poți ajunge mereu la timp? Poate uneori intervine ceva imprevizibil. Dar acum nu era cazul. Nu intervinise nimic, deși parcă mi-aș fi dorit acest lucru.
După ce m-am delectat cu aroma unei cafele preparată instant de către automat, am îmbrăcat costumul de pilot spațial, ca să ajung la destinație, adică, acolo unde lucram, la Centrul Intergalactic de Spionaj – CIS, pe scurt – aflat la două brațe distanță față de locul în care mă aflam (brațe ale galaxiei, se înțelege…). Era bine. Nu aveam de parcurs un drum foarte lung; nu trebuia decât să trec de un sistem binar, un roi stelar, vreo câteva supernove și o nebuloasă … Nici o problemă! Nava intergalactică mă aștepta. Totul era bine calculat și nu aveam motive de întârziere. Un singur lucru mă putea abate din drum: foamea, de care nu ținusem cont până în acel moment. Dar iată, ce ciudat: ea nu uitase deloc de mine… Însă sistemul automat al navei mele îmi aducea la cunoștință exact ceea ce nu doream să aflu: anume, stocul de provizii alimentare era epuizat! Ce-mi rămânea de făcut, pentru a nu întârzia, totuși, de la lucru? Nu aveam de unde să mă aprovizionez rapid, nici măcar cu ceva care să-mi înșele senzația de foame pe moment, pentru că eram în mijlocul a nicăieri! Am verificat rapid harta galaxiei, pentru a vedea care ar fi locul cel mai apropiat, de unde mi-aș putea procura cele necesare. După ce-am găsit ceva corespunzător cerințelor mele, am pornit neîntârziat într-acolo. Și am ajuns în câteva clipe (galactice, desigur). Am oprit nava și am coborât. Dar, ghinion… Era închis! Ajunsessm prea târziu, pentru acel loc. La naiba! Se părea că nu aveam deloc parte de noroc (sau, de fapt, mai degrabă nu ținusem cont de modul diferit în care era percepută trecerea timpului în diverse locații ale galaxiei – ce inconvenabil!)...
Un afiș mare îmi atrase însă de îndată atenția: pe el scria clar, în mai multe limbi (printre care și cea cunoscută mie) că-n Micul Nor însoțitor al galaxiei se deschisese un bistro nou, unde, pe lângă diversele băuturi (răcoritoare sau nu), se serveau cele mai bune sandvișuri care au existat vreodată în Universul cunoscut… Atractiv afiș, mai ales în acel moment, pentru mine... L-aș fi ignorat, dar stomacul meu nu-mi permitea acest lucru. Prin urmare, Micul Nor… Am verificat din nou harta galactică; dacă treceam printr-o gaură de vierme, ajungeam direct acolo, în scurt timp. Zis și făcut! Nu-mi permiteam să stau pe gânduri!
La comanda mea, nava pornise neîntârziat spre gaura de vierme care avea să mă ducă exact la Micul Nor (galaxie satelit). Drumul n-a durat mult; câteva secunde (după sistemul de măsurare al timpului de pe Terra). Dar, ajungând la destinație, am constatat, cu neplăcere, că bistroul respectiv era superaglomerat la acea oră! Cum să aștept să-mi vină rândul, când rândul părea interminabil?! Cum însă senzația de foame nu trecuse deloc între timp și nu dorea să-mi dea pace până n-o potoleam cumva, m-am așezat cuminte la rând, cu naveta. Servirea era ireproșabilă, așa că totul părea a fi în favoarea mea. Aparențe, doar… Pentru că, în momentul în care aproape ajunsesem în față, nu mai erau sandvișuri; se epuizaseră! Se părea că bistroul fusese prea solicitat; erau mulți alți “fomiști”, ca mine, veniți din toate colțurile galaxiei (probabil și din galaxiile învecinate)… Ce-mi rămânea de făcut? N-aveam decât să găsesc un alt loc unde să găsesc totuși ceva comestibil, doar nu era să-mi încep activitatea zilei cu stomacul gol! Deja cu nervii întinși la maxim, am desfăcut din nou harta galaxiei, în căutarea unui alt loc în care să găsesc un “fast-food” disponibil. “Marele Nor” – nu era îndepărtat de zona în care mă aflam, deci, într-acolo trebuia să pornesc. Însă, cum să fie totul OK? Când s-o iau din loc, ioc combustibil! Se sfârșise, în peregrinările mele neincluse în traseu. Nasoală situație… Deja îmi imaginam formele și culorile pe care le va căpăta șeful meu când voi ajunge la muncă, dacă voi reuși acest lucru… Întârzierea era inevitabilă, iar odată cu ea, alterarea relației pe care o aveam cu șeful și pe care mă străduisem în tot acest timp s-o păstrez intactă! Dar încă nu mâncasem nimic… Ar trebui să nu mă panichez… Dar cum aș putea reuși acest lucru, oare? Dificil… Lucrurile păreau că se complică. Salvarea mea avea însă să vină de unde nici nu mă așteptam: patronul bistroului, observând neliniștea ce mă cuprinsese, după ce se lămurise care era problema mea, mi-a pus la dispoziție, în schimbul navei mele, o altă navetă rapidă, ce-i drept, mult mai mică decât a mea, dar cu combustibil berechet – asta m-ar putea scoate din încurcătură. Aș putea ajunge la timp în Marele Nor, apoi, de acolo, după ce mi-aș potoli foamea, la locul de muncă… Merita să încerc. De altfel, nu aveam de ales. Și nici nu ieșeam în pierdere, datorită rezervorului plin de combustibil al micuței navete.
Așa că am renunțat degrabă la nava mea intergalactică (nici patronul bistroului nu ieșea deloc în pierdere, în urma schimbului efectuat!) și am pornit neîntârziat spre Marele Nor, mai ales că “fast-food”-ul de acolo părea a fi tot sub patronajul noului bistro deschis recent în Micul Nor. Deci, probabil că aș putea găsi și acolo sandvișurile din afiș, care-mi atrăseseră atenția, dar se epuizaseră înainte ca eu să fi apucat măcar unul... Mica navetă ajunse rapid la destinație, dar ghinion... Aici tocmai se sfârșise programul. Cu alte cuvinte, de abia se închisese. Iar eu… Nu mai aveam timp de nimic altceva, decât să plec rapid spre locul de muncă, fără a mă gândi la nimic altceva. Prin urmare, am îndreptat naveta într-acolo, cu toate că stomacul meu protesta vehement și zgomotos! M-am străduit să nu-l iau în seamă. Și iată că ajungeam la timp, pentru a salva relația pe care o aveam cu șeful, cât și pentru a evita să-l enervez (nu-mi plăcea să-l văd schimbându-și forma sau culoarea; probabil că nici lui, dar acest aspect nu-mi trezea în nici un fel interesul). Opresc naveta, fără entuziasm. Iată ce sacrificii făceam, doar pentru a salva relația pe care o aveam cu șeful meu (de fapt, desigur, mai mult pentru reputația mea de mare spion interglactic…)
Când să cobor, ceva mi-atrase brusc atenția. Vreo câteva cutii înghesuite neglijent într-un colț... Curiozitatea nu-mi dă pace. Ridic una dintre cutii și o desfac, sfâșiind ambalajul. Si surpriză: era plină cu sandvișuri! Ba încă nu orice fel de sandvișuri, ci tocmai din acelea ca în afiș! Sandvișuri de la noul bistro deschis în Micul Nor! Ce noroc pe mine! Pentru a-mi potoli foamea, înfulec la repezeală unul dintre sandvișuri, apoi cobor. Așa da, spion intergalactic, cu stomacul plin! Ajung la timp în fața șefului meu, evitând astfel să-l enervez cumva… Ba chiar îmi trece prin minte o modalitate de a îmbunătăți relația dintre mine și șeful meu; ar fi cazul (mă și gândeam că din mărirea de salariu acordată aveam să-mi recuperez nava abandonată în Marele Nor)… Știindu-l mare gurmand, mă apropii și-i șoptesc tacticos că m-am abătut din drum, pentru a trece prin Micul Nor și a aduce de acolo, special pentru șeful meu, vreo câteva cutii cu cele mai bune sandvișuri care au existat vreodată în galaxie, de la noul bistro deschis de curând în acel loc. Scurtul meu anunț a avut efectul scontat, deși inițial șeful își schimbase involuntar forma și culoarea (pentru un moment, crezusem că reușisem să-l enervez, ceea ce nu mi-aș fi dorit). Însă era entuziasmat, nu nervos.
În acea zi, ne-am delectat toți cu sandvișurile din cutii; nu doar eu și șeful meu, ci și ceilalți colegi. Astfel, din acel moment, relația pe care o aveam cu șeful a cunoscut o oarecare îmbunătățire; în mod clar, nu mai era doar de toleranță…