Am privit gândul suspendat de pleoapa cuvântului și-am lăsat clovnul să-și facă de cap cu inelele, punctele, farfuriile, cuvintele nenăscute și mai ales cu acea scară a lui Escher pe care urc mereu către niciunde, căutându-mi ființa. Cuvântul se mai rătăcește printre gene, prin el însuși încolăcește sensurile, pe care Victor le adună ca pe fructele unui pom atât de roditor încât și el ajunge să râdă fără a se mai preface, fără a mai mima bucuria. În acele clipe mă simt iar copil la sânul mamei, primind pentru prima oară laptele pe buzele însetate și flămânde...
În așteptarea cuvântului, mă copleșește resemnarea, ca o comodă atitudine de simpatie pentru ceea ce întârzie adesea: acel al treilea punct pe care niciodată nu-l văd. Îl percep că ar fi liantul între valoarea mentalului uneori sub nivelul propriilor așteptări sau poate că îl folosesc eu sub așteptările spiritului și se produce fisura din care țâșnesc frământările și sensibilitatea aceasta exagerată care îmi pare absurdă în multe situații de viață. Pe ea nu reușesc să o cuprind în hamul poate prea lung pe care încerc să-l folosesc. Mă rănește adesea când caut ceea ce de fapt sunt conștientă că nu pot găsi în exterior, mai ales la oameni. Rar când dau peste comori de suflete, de inimi, de minți care tac atât de mult încât, nici ele nu reușesc să se cunoască destul pentru a începe jongleriile.
De câte ori mă apucă disperarea și încep iar și iar să caut căutându-mă, privesc un foc imaginar, iar pe mine însămi, ca pe o cavernă în care, sălbaticul suflet mă așteaptă să-mi dăruie lesturile arderilor lui. Acolo îl văd pe Victor jucând între mâini inelele copacului vieții. Unele au rămas incomplete dar el le meșterește și reușește să le completeze. Simt intens acea prelungă fază a alipirii capetelor, mai ales când în mine se trezește nevoia de a-mi mușca începutul și sfârșitul, cu bucuria nebunului conștient că boala lui este de fapt o formă de autoprotecție împotriva lumii, real amețită de propria-i inferioritate în fața naturii, în fața Domnului. Mușc iluziile și realitatea până când îmi regăsesc liniștea, echilibrul, claritatea gândirii și ajung să văd, lăsând pleoapele să cadă pe lacrima clovnului din mine, cum floarea inimii își deschide larg petalele, trimițându-mi impulsuri clare că ea vrea să o protejez, să o deschid numai și numai în fața ferestrelor în care dumnezeirea îmi deschide portaluri din ce în ce mai largi, mai bogate, mai simple.
Victor reușește mereu să construiască lumini spiralate prin care mă plimb, când gândirea își caută claritatea. Dar asta numai când el privește cerul prin centrul florii inimii întregite.
Victore, Victore, câte peșteri mai străbați până când mă voi regăsi?
Anne Marie Bejliu, 11 iulie 2016