Marian este un băiat de treabă. Nici înalt, nici scund. Nici frumos, nici urât. Nu prea vorbăreț, dar nici taciturn. Este semn de foc. La fel ca ea. La o adică ar putea să îl iubească. Puțin. În virtutea descendenței relativ comune. Unde mai pui că și Câlniștea ajunge în Argeșul lui. De acolo în bătrânul Istru. Și tot așa... Marian are genunchii solizi. Ca de buturugă. Nu-i de mirare că Flori de-abia așteaptă să le facă proba. Fără nicio reținere. Fără nicio falsă pudoare. Sonia privește de departe. Scena îi provoacă trăiri aparte. El este simpatic așa, jumătate om – jumătate copac. Și pare a avea un calm imperturbabil. De altfel băiatul articulează foarte rar ca și cum ar aștepta mereu pe cineva să-i dea undă verde la emiterea fiecărui sunet în parte. Silaba lui este ruptă în mod constant în două, în trei,... Pe Sonia modul ăsta de a comunica, deși o obosește, o provoacă. Să afle ce este dincolo de. O deficiență pur anatomico-fiziologică, o reticență / responsabilitate (exagerată) în fața cuvântului?! Câte puțin din fiecare?! Nimic?! O percepție pur subiectivă?! Tipic feminină?! La vârsta adolescenței ce-ți joacă feste?! Este simpatic, dar parcă mai este și altceva în afară de asta. Marian are ochii mici sau poate doar pleoapele mult prea coborâte. Se uită ca prin somn la tine. Un fel de privire-alură șmecherească. Ce se vrea cumva cuceritoare... A vrut să îl întrebe. De mai multe ori. Nu a făcut-o. În realitate, ea și el se comportă ca niște sălbatici, agresiv și straniu, unul în preajma celuilalt. Fără îndoială că și pe el îl stânjenește ceva când o simte pe aproape. Poate același detaliu care nu-i dă nici ei pace. Odată, la tablă, la chimie, Sonia l-a surprins privind-o într-un fel anume. L-a scrutat. Și-a văzut de ale ei. Marian are ochii verzi. Ca de șarpe. Dacă rămâi prea mult blocat pe verde, ai putea s-o pățești. Îi spusese Bunica. Nu-i de glumit cu deochiul. Mai rău decât o hipnoză. Întorcându-se în bancă, băiatul a atins-o ca din întâmplare. Ea nu a schițat nici cel mai mic gest. În interior, mai multe aripi se înecau. Þipătul îi sfârtecase jumătate din pilonii vertebrali. Când a înghițit – nevăzută de nimeni desigur – o otravă dulce i se furișase în sânge. Fără îndoială că-i penetrase inima, de vreme ce obrajii luaseră foc și uniforma devenise cu două numere mai mici. Flori o mângâiase pe frunte: „Le dăm noi de cap și compușilor ăstora organici!”. Cealaltă a făcut eforturi supraomenești să schițeze un zâmbet, o mimică acceptabil umană. Privirea i se mutase în spate, gura atârna undeva pe podea, respirația era șuierătoare ca a unui tuberculos. Chipul dirigintei, din porțelanul cel mai fin, se fărâmițase pe gresia rece. Sonia încerca să îl recompună. În zadar. Ce rezulta era figura cuiva pe care nu îl văzuse niciodată. De mult sunase de recreație... Nu-și amintea când ajunsese pe banca din curtea școlii. Flori îi povestea despre Natalița, despre ultimele șotii de la ora de sport pe care Sonia o ratase din cauza unor probleme feminine. Ora de sport nu era decât fundalul foarte îndepărtat..., aproape fantomatic... Sonia se vedea cu el în aceeași autogară. Care se rupea inevitabil în două. Să aibă fiecare propria sală de așteptare. Proprii interlocutori. Propriul aer de respirat sau de sufocat... Propria realitate, pură și de neamestecat sub nico formă cu a celuilalt. Părinții lor erau cunoștințe mai vechi. Se bucuraseră aflând că odraslele vor fi colegi de liceu. Depănaseră desigur amintiri ale timpului lor cu litere zvelte urcând asemenea iederei pe scări nevăzute... Autobuzul era arhiplin... Au trecut unul pe lângă celălalt ca doi necunoscuți. Și-au pipăit baionetele. Și-au pierdut ochii pe geam... Acolo unde cerul se unea cu pământul, două siluete punctiforme riscau să se piardă, împotriva orgoliului, a oricărei nebunii adolescentine, într-una singură... Era un fel de început de vară sau nu...