- N-am de gând să mă mint doar ca să nu îi rănesc pe alții.
-Hmmm! Ești sigură că nu te-ai rănit și pe tine?
Privește pe geam de parcă nici nu a auzit întrebarea. Pe trotuarul din dreptul barului trece un grup de liceeni și veselia lor conturează strident tocmai prezența de care încearcă să se distanțeze. ’’Cel mai probabil nici nu sunt ai lui ... Ce prostie, ca și cum ar conta!”
- Silviu are calități, nu le contest, dar are și un trecut care l-a sensibilizat prea mult.
Ironia prietenei o irită prin nerostirea calmă, ar fi preferat să se lupte cu niște cuvinte, să se consume odată energia strânsă în jurul acestui subiect, redeschis fără voia ei. Simte cum nemulțumirea bătătorește din ce în ce mai insistent gândurile spre trecut.
- Ce să spun ... îmi pare rău, nu am noblețea necesară să stau la brațul unui bărbat inteligent, dar care acceptă să fie plătit cu nasturi. I-am spus-o sub toate formele posibile, l-am lăsat, am reluat, i-am sugerat alte posibilități. Nimic! În cele din urmă, după lungi ezitări mi-a spus: Dacă nu te mulțumesc, fă ce crezi că trebuie pentru ca să îți fie mai bine.
- A fost la nervi, îți dai seama.
Se joacă circular cu paiul amestecând în acel Orange Velvet și amintirile ei. Le-ar fi vrut numai pe cele care îi întăresc argumentele, dar deja nu le mai poate contola micul vârtej din pahar.
- Cum să îți explic? La cât economisește el cuvintele, vorbele astea nu puteau să vină decât după ce au fost foarte atent cântărite. Pentru el “la nervi” singura reacție este tăcerea. Una imperturbabilă, care are o intensitate mai mare decât o avalanșă de învinuiri. Și închipuie-ți că singurul mod să afli dacă i-a trecut este să îi cunoști tonalitățile tăcerii. O, da! Nu mă privi așa, el are multe!
- Cum naiba mai vine și grozăvia asta?
Întrebarea îi aduce privirea înapoi pe geam, ca și cum dincolo de el răspunsul ar fi venit mai ușor, ca un balon cu heliu scăpat din strânsoarea neîndemânatică a unui copil. Însă aici, în spațiul închis, îl simte cum i se zbate în gât.
- Tăcerea la nervi devenea treptat mai calmă, cu gesturi care începeau să mă includă și pe mine în ordinea lui interioară. De multe ori i-aș fi spart ceva în cap numai să am o reacție.
- Interesant.
- N-aș zice, Simo! Dar, ce-i drept, se scotea pentru toate astea cu o tandrețe extraordinară. Cum să-ți spun, un fel de declarație de dragoste, dar doar din atingeri. Și astfel tăcerile căpătau un alt sens.
- Adică deveneau hrănitoare?
Nemulțumirea îi asprește trăsăturile, sunt atâtea lucruri care nu și-au găsit drumul spre uitare și vin cu putere chiar atunci când ai crede că nu mai au forța să își facă loc în prezent.
- Da! Cam așa ceva. Dar din păcate nu este suficient.
Puțin forțat, subiectul se schimbă și discuția trece de la nemulțumirile ei la viețile cunoscuților comuni, până când cele două prietene se decid că ziua are nevoie de o altă continuare.
În stradă, un vânticel dinspre mare îi mângâie obrazul cu strălucirea zilei. Își trece mâna prin păr, Simona îi vorbește acum despre modul în care reacționează organismul la lipsa de potasiu, alimentele care îl conțin și propriile ei probleme medicale generate de acest deficit – nu, trebuie să treacă paralel, să treacă pe deasupra, sau să sară peste orice subiect care l-ar mai aduce atât de aproape pe Silviu. Când s-a apucat să-și strângă lucrurile credea că o va opri, de fapt asta este problema: s-a tot așteptat ca el să își retragă cuvintele încă de la început, apoi să o caute, să ceară o discuție! S-a prelungit nepermis de mult nesiguranța, este vremea să ia lucrurile exact așa cum sunt. Măcar de s-ar gândi și el la toate astea, ea cel puțin a întors pe toate părțile resorturile care i-au împins spre momentul prezent.
Dar el nu, cu atât mai puțin acum, când emoțiile generate de apropierea primei ore de dirigenție îl fac să strângă catalogul în mâini ca pe un scut. A încercat să formuleze un discurs, l-a plimbat cu răbdare prin toate formele și l-a înzorzonat pe rând cu tot felul de cuvinte. A ales fie un subiect introductiv, fie s-a hotărât să înceapă direct cu ceea ce așteaptă el de la noul raport creat între ei, dar și-a dat seama că nu îi este încă foarte clar, așa că s-a răzgândit și a decis să lase totul să vină de la sine. Dacă inițial părea o idee foate bună, acum nu mai este sigur, poate că totuși ar fi fost bine să își traseze câteva direcții, dar cum pauza a luat sfârșit va trebui să înainteze ca un centurion roman investit de curând în funcție. „Docendo discimus!”
A intrat hotărât în clasă, parcă ceva mai energic decât de obicei. Un murmur s-a eliberat în drumul spre catedră, mirare sau poate eliberarea dintr-o tensiune, nu îi este foarte clar. Și-a dat brusc seama că s-a așezat cu mîinile încă încleștate pe catalog și l-a lăsat încet jos, privind clasa aflată într-un perfect moment de imagine înghețată, exact ca la teatru. Așteptau de la el cuvântul, prima replică, gestul cu care să cheme leii în arenă – orice început care apoi să poată fi judecat, chicotit, hlizit și întins de la unul la altul.
- Oancea!
Cuvântul n-a primit nicio reacție, se privesc între ei nedumeriți în vreme ce elevul strigat se ridică în picioare ezitând mult până să se distingă cu totul din mulțimea care până atunci îl plasa în zona confortabilă a observației.
- Oancea, te simți bine?
Clasa râde la reacția colegului opărit de întrebare, ca și cum lor nu li s-ar fi putut întâmpla așa ceva.
- Daaa ...
Îl privește cum se dezmorțește din uimire și încearcă o atitudine de bravadă, care în cuvinte s-ar putea traduce “Da, bun! Și acum, ce?”
- Mă gândeam că te doare ceva, la cât de greu ți-ai îndreptat spatele.
Se ridică de la catedră și înaintează spre prima bancă de pe centru, încrucișând brațele într-o seriozitate severă. Pe Oancea l-a ridicat în picioare pentru că pe el s-a nimerit să și-l aducă aminte în momentul de freez.
- Oancea, începând de azi ești reprezentantul clasei. Toate problemele și amănuntele de la tine le aștept.
Elevul este acum și mai nedumerit, căuta să lege decizia asta neașteptată de un motiv. Este mediocru la biologie – ca de fapt la toate materiile, nu a dat niciodată dovadă de zel în vreo direcție. Să fie atunci o pedeapsă, dar pentru ce? Nu își amintește să fi fost enervant sau obraznic. Îl urmărește pe Bamby cum se întoarce cu pași largi la catedră și se sprijină de aceasta, pare mai mult că este cu gândul în altă parte, deci supărat nu poate fi în orice caz. Nu îi interesează amuzamentul general cu privire la noua lui funcție și nici glumele care au început să se șoptească, vrea să știe “care e treaba”.
- Și, acum că am stabilit în mod democratic cine va purta stindardul clasei, am să încerc să reiau activitatățile de îndrumare și supravegere pe care din păcate doamna Mihăilă a fost forțată să le abandoneze din motive medicale. Nu voi putea să înlocuiesc nici priceperea și nici metodele doamnei, așa că am să vă cer în primul rând indulgența.
Câteva voci trec pragul de toleranță și se încruntă puțin în direcția ultimelor bănci, însă își dă seama că este o discuție liberă și nu o oră de predare.
- Oancea, să fii reprezentantul clasei nu presupune să rămâi toată ora în picioare. Te rog să iei loc.
- Da, mă gândeam însă ... cum adică s-a stabilit democratic?
Toată clasa râde cu o sinceritate adorabilă și le încurajează această manifestare printr-un zâmbet. Este momentul care îl face să se simtă în largul lui. De câte ori reușește să ajungă la atenție și apoi la comunicare, pentru el desfășurarea vine firesc, nu trebuie să se mai întrebe cum să procedeze și nici să își planifice pe mai departe.
- Pentru că Oancea a ridicat în atenția noastră întrebarea, presupun că ar trebui să răspundem. Suntem tentați să ne spunem repede: „știu!”, dar nu de puține ori, mai mult avem impresia că știm, că stăpânim o noțiune sau alta. După privirile voastre văd că nu sunteți dispuși să mă credeți pe cuvânt. Atunci să se ofere cineva să îi explice lui Oancea Mihai ce este DEMOCRAȚIA.
Provocarea a fost acceptată repede și curând o îngrămădire de definiții parțiale sau parțial valabile, îi arată cum se conturează conceptul în mințile lor, încă neliniate excesiv de convențiile sociale. Niciunul nu pare sigur de formulare, așa că fac adăugări și completări, demonstrând cunoașterea mai mult prin exemplificări.
- Am mai putea continua în acest fel mult și bine, dar să ne oprim aici pentru că nu mi-am propus să vă demonstrez „că nu știți”. Ca prim exercițiu v-am cerut să definiți o noțiune deosebit de importantă. Voi v-ați dat seama că deși aparent banală, nu puteți să o cuprindeți într-o definiție clară, iar eu am înțeles că deși vă lipsește formularea precisă, îi cunoașteți însă esența. Și pentru că vreau să pătrundeți cât mai bine sensul, pentru următoarea oră de dirigenție vă rog să vă documentați și să purtăm o discuție despre democrație.
O mână se ridică și îi face semn elevului roșcovan și lunguieț că poate să întrebe. Nu se aștepta să fie nevoie de lămuriri la o cerință atât de simplă.
- Și câte pagini trebuie să aibă referatul?
Îl privește amuzat, dar constată că și alte perechi de ochi așteaptă răspunsul. Oare cum se face că cer singuri șablonul, chiar nu simt că nu este nevoie de el?
- Nu m-ați înțeles. Nu vă dau teme la dirigenție, nici nu am de gând să umplu ora asta cu ce mă pricep eu mai bine – respectiv biologie. Este ora discuțiilor deschise unde vom încerca împrună să ne lămurim niște lucruri. Mă aștept doar să citiți, dar vă rog să nu vă opriți la definiția din DEX.
O ușurare generală zumzăie de la un capăt la altul, Silviu se așează la catedră, deschide catalogul și începe să analizeze situația școlară a fiecărui elev.