Nu întotdeauna este ușor să păstrezi acel sentiment al totului în privința propriei persoane, mai exact a locului tău ca entitate bine definită, aparte, inconfundabilă și nedecompozabilă în amalgamul ambiental. Aceasta este, de fapt, situația ideală. Când creăm astfel de sintagme clișeice, noi, oamenii, conștientizăm cât de puțin ne este (totuși!) dat să ființăm în „ideal” și, dimpotrivă, cât de „predispuși” suntem hazardului, accidentalului, capriciului clipei. Cât de asiduu trăim în fragmentar, fragmentați și zobiți, în pofida așteptărilor și chiar a unei vocații de profunzime, matriciale. Într-o ordine în care „ruptura” constituie aproape norma, cel puțin în anumite momente (care, din nefericire, se pot desfășura uneori [adeseori?!] chiar și pe parcursul unei vieți întregi), trebuie în permanență să te adaptezi, să găsești resursele acelea miraculoase de a-ți asigura continuitatea pe teritoriul zigzagat al devenirii.
O după-amiază de august rămâne, totuși, în linii mari, o „după-amiază de august”. Înțelegi asta din abandonul timpului, lăsându-se posedat după bunul tău plac de „om în vacanță”. Nu-i de mirare că toate ceasurile au stat. Cuminți, oamenii își fac siesta și (se) gândesc / se înțeleg / se contrazic / se despart / se reîntâlnesc et cetera pe îndelete. Aerul miroase a flori uscate de sânziană, un fel de imortele obraznice impregnându-se suveran, fără niciun fel de spirit selectiv, fără nicio discreție. Și, chiar dacă vacanța ta nu este decât una iluzorie, impusă din exteriorul omogenizant, timpul se lasă păcălit și iată-l aici undeva la gleznele tale, rugându-te să faci ce vrei cu el. Te amuză într-un fel docilitatea lui temporală. Te intrigă situația asta „improprie”. De fapt, te agasează pentru că îți impune să parezi, să mimezi o atmosferă, care nu te mai conține. Totuși, zâmbești de formă, mecanic te lași cuprinsă de relaxarea maximă, intri în discuții cu restul, te prefaci că guști din toate ca și cum ar fi în premieră absolută. Simulezi încântarea și o dorință nebună de viață. Dincolo, sângele bolborosește ca într-un cazan neaerisit și te întrebi cât va mai dura până la explozia finală. Până una-alta, trebuie să mănânci o înghețată cu apetit pantagruelic, să umpli o agendă, să-ți alegi rochia pentru un eveniment monden, să-ți dai cu părerea, să-ți păstrezi vechea coafură, pentru că – nu-i așa? – îți vine de minune..., să... să... să...
... să te încui pe dinăuntru... e și asta o idee, măcar până... Ce vor spune ceilalți... rămâne de văzut...
În închisoarea din tine, eșecul primului examen capătă proporții monstruoase. Cu certitudine, nici moartea nu poate fi așa de gravă. Nici așa de hidoasă. Nici așa de posesivă. Nici așa de absurdă. Deși nu ai mai mult de 14 ani, înțelegi, de fapt, ești convinsă că numai coborând în adâncul abisului vei putea să descui la un moment dat ușa asta nesuferită. Să nu mai trăiești doar de formă sentimentul vacanței. Care, în fond, ce este, dacă nu un paradisiac sentiment al libertății, mai exact al eliberării?! În ultimă instanță, al bucuriei și al fericirii necontrafăcute.

***

Moskwicz-ul devenise o bestie. Ridicase tot praful în uliță. Și vecini consternați la poartă. Cerul dispăruse într-o clipă. Și Tata înjura. Din superstiție? Din dorința necontrolată, obsesivă ca Sonia să aibă o zi impecabilă? Din ambele motive?! Din altele, pe care ea le omitea? Și când mergi la un examen, mai exact la primul examen serios din viața ta, se cuvine să fii dotat pe măsură. Cu lecțiile învățate șnur, odihnă ca la carte, adrenalină pe măsură, dar mai ales cu un stilou la îndemână... Acum e aproape convinsă că „acel eșec” nu a fost cauzat decât de „stiloul blestemat” pe care pur și simplu, în loc să îl pună în servietă cu o seară înainte, îl lăsase pe birou...