Un simplu concept spațial, cel mult poetic! Sau poate doar o definiție de dicționar înghesuită între atâtea alte lexeme-titlu și noțiuni redundante, care – vorba fie între noi – la ce bun??!! Cu alte cuvinte, un amestec hidos de tehnic, abstract și livresc. Rețeta perfectă pentru non-sens, pentru un gen aparte de nebunie (să-i spunem... non-înțelepciune, totuși!!). Sufletul este însă viiiiiiu!! Mult prea viu pentru a fi încorsetat în distanțe, formule fizice, definiții lexicografice și chiar stări poetice (cât de elevate, cât de motivate, cât de firești și, mai ales, cât de dezinteresate?). În realitate, distanța este doar un alt înveliș sonor pentru ‘apropiere’. O figură de stil puțin inspirată, un clișeu păgubos ca de altfel toate clișeele... Autorul?! Nimeni altul decât simpaticul homo (de 2 ori) sapiens în căutare de „senzații tari” și de altele din aceeași gamă experiențială.

De adevărul ăsta a fost convinsă Sonia ani în șir... De aceea nu a știut decât să trăiască. Fără niciun fel de prescripții. Venite din afară. A mizat, chiar a pariat totul pe propria intuiție, pe dumnezeul lăuntric care, de bună seamă, nu avea cum să dea greș. Și era un dumnezeu drăgălaș și pufos care își făcuse culcușul în primul strat de miocard. Din când în când Sonia îl auzea cum se întinde fericit, cum cască, cum îl ia somnul. Se trezea fără zgomot, într-un fel de desprimăvărare lentă și sigură... El dicta sângelui ritmul, sensul, măsura justă! Nu trebuia să vorbească. Nici să fie autoritar. Atingea câte un spiriduș lăuntric. Cum atingi corzile unei harpe sau pe cele ale sufletului mult prea sensibil. Și orchestra prelua sfioasă comanda. Fără niciun fel de complexe de inferioritate. Fără angoase. Fără ifose. Doar armonic. Sonia își mângâia dumnezeul și era fericită... : cu certitudine, „DUMNEZEUL ÃSTA” nu exista în funcție de termene de garanție, nici de alte predicții și tâmpenii strict omenești...





... până-ntr-o zi când „DISTANÞA AIA” a devenit „DISTANÞA ASTA”. A izbit-o mai concret decât orice interacțiune frontală. Asemenea fiarei frustrate de a fi fost revoltător de firesc ignorată ani la rândul, poate vieți... de făptura insignifiantă, așa de umană, așa de feminină..., așa de... a unei sonii.

***

În camera goală, au rămas o voce albă și un nume grafiat cu minusculă, deposedat barbar de orice detalii sonore-personalizante. O sonie miiiică și vulneraaaabilă, de duzină, ca un colet într-un morman de pachete. Gângania înghițită de Sentiment. Care este recipientul cel mai potrivit pentru un astfel de „conținut”?! Și cum să-ți găsești echilibrul să te aciuezi măcar pe o margine până trece uraganul desonorizării? Să-ți poți ridica un enunț, fie el și firav, prin care să tragi gura de oxigen vitală, să prinzi minimul contact cu Esențialul,... să nu te uiți?? Să exiști, pur și simplu, în continuare!

Sentimentul Distanței este unul al rarefierii. Al scufundării. Un fel de vertij. Poate, doar o percepție subiectivă?! Și, totuși, canapeaua cândva vișinie, atât de bine fixată pe parchet, echidistantă matematic de... și de..., cu mireasma nealterată a cireșului în floare și atâtea memorii afective, devine piesa amnezică a unui fundal hiperrealist cu trompe-l’oeil. Semnat, în timpurile bune, chiar de ea, atunci când dumnezeul pufos îi garanta securitate maximă. Dimineața e un fel de seară, un obraznic the end în creștere. Unde au plecat cu toții??!! Liniștea mută umbrele pe pereți. Trupul, într-o parte. Sufletul, unde?!