În toiul după-amiezii, soarele îl lumina ca un holocaust pe planșele istoriei sacre. Nu sunt toți iepurii la fel, Jacinto, și, crede-mă, nu blana îl deosebea de ceilalți iepuri, nu ochii de tartru și nici forma neobișnuită a urechilor; era ceva care trecea dincolo de ceea ce noi, oamenii, numim personalitate. Nenumăratele transmigrații pe care le suferise sufletul lui îl învățaseră să devină invizibil sau vizibil în momentele hărăzite complicității cu Dumnezeu sau cu unii îngeri îndrăzneți. Timp de cinci minute, în miezul zilei, făcea întotdeauna un popas în același loc de pe cîmp; ciulea urechile și asculta.
Zgomotul asurzitor al unei cascade care alungă păsările și scînteile incendiului dintr-o pădure, care înspăimîntă jivinele cele mai temerare nu i-ar fi dilatat în asemenea măsură ochii; schimbătorul freamăt al lumii pe care și-l aducea aminte, populat de animale preistorice, de temple părînd copaci uscați, de războaie ale căror țeluri le atingeau războinicii cînd alte țeluri le luaseră locul, îl făcea mai capricios și mai ager. Într-o zi s-a oprit, ca de obicei, la ora cînd soarele se prăvălește asupra copacilor, nelăsîndu-i să dea umbră, și a auzit lătrături, nu ale unui cîine, ci ale multora, alergînd înnebuniți pe cîmp.
Dintr-un salt brusc, iepurele a străbătut drumul și a luat-o la fugă; cîinii s-au năpustit în dezordine pe urmele lui.
- Unde mergem? Striga iepurele, cu voce tremurătoare, de fulger.
- Spre sfîrșitul vieții tale, strigau cîinii cu voci de cîini.
Asta nu este o poveste pentru copii, Jacinto; poate influențată de Jorge Alberto Orellana, care are șapte ani și îmi cere mereu povești, citez cuvintele cîinilor și pe ale iepurelui, care îl captivează. Știm că un iepure poate fi complicele lui Dumnezeu și al îngerilor, dacă rămîne mut în fața interlocutorilor muți.
Cîinii nu erau răi, dar juraseră să prindă iepurele doar ca să-l ucidă. Iepurele a intrat într-o pădure, unde frunzele foșneau maiestuos; a străbătut o pășune întinsă, unde iarba se apleca suav; a traversat o grădină cu statui ale celor patru anotimpuri și o curte cu flori, în care cîteva persoane, așezate în jurul unei mese, beau cafea. Doamnele au pus ceștile jos, ca să contemple goana nestăvilită care devasta totul în calea ei, smulgea fața de masă, portocalele, ciorchinii de struguri, prunele, sticlele de vin. Primul loc îl ocupa iepurele, ușor ca o săgeată; al doilea, cîinele golaș; al treilea, dogul german negru; al patrulea, tigratul mare; al cincilea, cîinele ciobănesc; ultimul, ogarul. De cinci ori a parcurs haita curtea și a călcat florile, alergînd pe urmele iepurelui. A doua oară, iepurele ocupa locul al doilea, iar ogarul tot pe ultimul. A treia oară, iepurele ocupa locul al treilea. Goana a continuat de-a lungul curții; au mai cutreierat-o de două ori, pînă cînd iepurele a ocupat ultimul loc. Cîinii alergau cu limba scoasă și cu ochii întredeschiși. În momentul acela au început să descrie cercuri, care se măreau sau se micșorau pe măsură ce își accelerau sau își încetineau marșul. Dogul german negru a avut timp să ridice o bucată de turtă dulce sau ceva asemănător, pe care a păstrat-o în gură pînă la sfîrșitul cursei.
Iepurele le striga:
- Nu fugiți așa, nu fugiți așa. Suntem la plimbare.
Dar nici unul nu-l auzea, căci vocea îi era vocea vîntului.
Cîinii au alergat pînă s-au prăbușit fără vlagă, gata să moară, cu limbile scoase, ca niște panglici roșii. Iepurele, cu duioșia lui fulgerătoare, s-a apropiat de ei, ținînd în botișor trifoi umed, pe care l-a pus pe fruntea fiecăruia dintre ei. Ei și-au venit în fire.
- Cine ne-a pus apă rece pe frunte, a întrebat cîinele cel mai mare, și de ce nu ne-a dat de băut?
- Cine ne-a mîngîiat cu mustățile? a zis cîinele cel mai mic. Am crezut că erau muștele.
- Cine ne-a lins urechea? a întrebat cîinele cel mai slab, tremurînd.
- Cine ne-a salvat viața? a exclamat iepurele, uitîndu-se în toate părțile.
- E ceva diferit, a spus cîinele tigrat, mușcîndu-și meticulos un picior.
- Parcă suntem mai mulți.
- Poate că mirosim a iepure, a zis cîinele golaș scărpinîndu-se în ureche. Nu e prima oară.
Iepurele era așezat între dușmanii lui. Își asumase o postură de cîine. La un moment dat el însuși s-a îndoit dacă e cîine sau iepure.
- Cine e oare ăla care se uită la noi? a întrebat dogul german negru, agitîndu-și o singură ureche.
- Nici unul dintre noi, a răspuns cîinele golaș, căscînd.
- Oricine o fi, sunt prea obosit ca să mă uit la el, a suspinat dogul german tigrat.
Deodată s-au auzit voci chemîndu-i:
- Dragon, Sombra, Ayax, Luron, Senor, Ayax.
Cîinii s-au îndepărtat în fugă și iepurele a zăbovit cîteva clipe neclintit, singur, în mijlocul cîmpului. și-a mișcat botul de trei sau patru ori, ca și cum ar fi adulmecat un obiect afrodiziac.
Dumnezeu ori ceva asemănător lui Dumnezeu îl chema, iar iepurele, poate dezvăluindu-și nemurirea, a fugit dintr-un salt.

Traducere din limba spaniolă de LAVINIA SIMILARU