Am un paltonaș roșu cu dungi subțirele ca firul de ață. Niște dungulițe albe, albe, albe ca fulgii ce țopăie acum afară în toate direcțiile. Dar nu rămân suspendați, oricât ar vrea ei să zboare. Și cui nu i-ar plăcea să zboare! Eu parcă nu mi-aș dori? Am încercat, dar nu se poate. Cred că sunt prea grea și prea mare. Am să mănânc mai puțin. Dar de crescut vreau să cresc. Nu vreau să ajung ca Degețica și să mă înghită vreun cățel ce-și linge nasul de filgii de nea ce-i pică pe el. Și apoi, fulgii tot se coborară peste pământul crăpat de ger al drumului. Se mai și înghesuie unii peste alții, de numai poți să îi deosebești. A fost un ger de crăpau pietrele, așa spunea bunica, iar cum noi nu avem drumul pietruit, gerul a crăpat și el ce a putut. Cred că i-a fost oricum mai ușor decât să crape pietre. Fulgii au căzut și peste ulucile gardului și peste pervazul ferestrei. Aici au format un strat ce seamănă cu blănița de la marginea glugii paltonașului meu. Sunt mândră! Foarte mândră! Cei din jur mă laudă de mama focului. Așa i-am auzit spunând. Eu nu știu cum arată mama focului. Știu doar cum arată focul. Cel din sobă este prietenos de fel. Cel din cuptorul de la bucătărie, parfumat cu tot felul de mirosuri imbietoare, depinzând de ce a pus bunica în cuptor. Cel pe care l-a făcut, tot bunica astă toamnă, pentru a mai arde din frunzele uscate ce se adunaseră mușuroi la noi în curte, a fost perfid și rău. Perfid este cuvântul favorit al mătușii. Mereu găsește ea pe cineva despre care să spună că este perfid, adică prefăcut. În cazul ăsta are dreptate: focul a fost perfid. A început cuminte, pentru ca mai apoi să devină săltăreț și cât pe ce să ne ardă magazia cu lemne. Oricum a ars cotețul câinelui, noroc că Liță fusese lăsat liber prin grădină. De fapt el a și dat alarma cu focul ce-și luase nasul la purtare, cum îmi zice mie Nașul când îi cer să-mi aducă prăjituri. Pălălaia se întisese până la magazie. Au sărit vecinii și conflictul a fost bine spălat cu apa de la cișmea. Conflict, ăsta-i un cuvânt folosit de sora mamei cea mică, când e vorba de vreo bătaie prin zonă. În fond și noi ne-am bătut cu focul. Câinele doarme acum în bucătăria de vară și câteodată, când e prea frig, în holul cel lung din fața camerelor noastre. Am rugat-o pe bunica să îl lase aici, pentru ca să nu îi crape și lui blănița de ger. Aici vine căldura din bucătărie, ziua, iar eu mă fac mereu că uit ușa de la cameră deschisă, seara. Bunica mă ceartă că se răcește prea repede în casă și consumă lemne prea multe. Dar e magazia plină; așa e bunica, economicoasă.
Mă tot sucesc în fața oglinzii cu speranța că îmi voi vedea spatele. Dar acesta nu vrea să se arate. Se tot ascunde după umărul meu, ba după unul, ba după celălalt. Depinde în ce parte întorc capul. Bunica și mătușile, sub privirile la fel de admirative ale unchiului, el mi-a adus paltonașul, m-au tot pus să mă învârtesc în fața oglinzii celei mari de pe ușa dulapului de lemn gălbui, din dormitor. Vai ce frumoasă e fetița! Exclamau toți când în cor și când pe rând. Eu nu prea îmi dau seama dacă semăn sau nu cu Scufița roșie, deși hăinuța mea e roșie și căciulița deasemenea. Pentru mine cea mai frumoasă fetiță nu poate să fie decât Scufița roșie. A fost neascultătoare și a mâncat-o lupul, zice bunica. Eu cred că a fost mai curând proastă. Cum să te încrezi într-un lup? Ea nu citise povestea? Nu avea cum să o citească; încă nu fusese scrisă și
bunica ei nu stătea cu ea, să îi spună povești. Nu avea nici mătuși care să i le citească; doar o mamă. Da e bine să ai o mamă lângă tine. Mama mea e plecată la muncă în străinătate. Așa se laudă bunica la vecini. Dar ce, eu nu o văd cum plânge pe furiș? O văd, doar și eu plâng, din când în când. La început am plâns tare.Tot degeaba. Mama este o viitoare casă nouă și mare. Mai mare și mai frumoasă decât a vecinilor. Cea mai frunoasă casă. Eu cred că ne ajunge și asta.Tata e plecat și el cu mama. Tata este muncă, muncă și bani și bani și muncă. Banii se fac greu; nicăieri nu umblă câinii cu covrigi în coadă, spune tata când vine. Dar nu a mai venit, nici el și nici mama. Drumul costă scump, nu au nici timo,..pentru bani trebuie să muncești, zice și mama, la telefon. Pe Scufița Roșie a scăpat-o vânătorul. Nu-mi plac vânătorii deoarece omoară animale. Asta a fost o situație specială: lupul a mâncat două persoane, pe Scufiță și pe bunică. Dar de ce trebuia bunica să locuiască singură în pădure dacă era și bătrână și bolnavă? Bunica mea locuiește cu noi. Mai bine zis, noi locuim cu ea, adică eu și sora mai mică a mamei. Mama și tata stau în străinătate. Mama face curățenie la familia care i-a găzduit. Spune că aceștia nu se descurcă singuri cu treburile gospodărești. Bunica se descurcă cu mine, pentru că nu mai am bunic. A murit. Adică a plecat în cer, spine bunica. Acolo s-a întâlnit cu părinții lui și a devenit din nou copil, asta cred eu. Mi se vorbește des de el, de cât de mult m-a iubit încât a smuls cu cleștele ghearele pisicii. Nu sunt de acord cu așa ceva, dar nu spun nimic, deoarece bunica tot nu pricepe. În schimb se pricepe foarte bine să gătească. Bunica mea seamănă cu păpușa Matrioșka: e rotundă, rotundă, se leagănă când merge și are veșnic o basma pe cap. Numai că din bunica nu poți scoate alte bunici mai mici. Nici nu aș mai vrea alte bunici, îmi ajunge Buna mea. Bunicul a murit când nu împlinisem eu 3 ani. Nu am cu el decât două amintiri. Prima la spital în oraș, atunci când urma să fie operat de cancer. Cancer este numele unei boli foarte rele, așa a spus toată familia. Bunica și sora mamei cea mai mare, șefa familiei, m-au luat cu ele la spital. Că Lina e șefa familiei am auzit-o pe mama zicând: ,,Paulina asta e șefa familiei, ea face și desface tot.” Ce face și desface nu știu, deoarece nu am văzut-o niciodată croșetând ceva, așa ca bunica. Țin minte drumul spre spital, cu mulți copaci mari ce făceau umbră. Atunci era atât de cald, încât rochița mea se udase în spate de la cât transpirasem. Nu-mi mai amintesc altceva decât un pat de fier, a cărui vopsea scorojită începusem să o zgârm cu unghia dând la iveală metalul ruginit, o pătură albastru-gri și un cearceaf alb. Ultima dată, aici, la noi acasă. M-am uitat pe furiș printr-un ochi al geamului de la ușa ce despărțea holul de camera în care, deasemeni, nu aveam voie să intru. De fapt nu mă uitam să îl văd pe bunic, ci păpușa cea nouă primită cadou de la mama, pe care bunica o pusese, nu știu din ce motive, acolo. Probabil ca să îi țină de urât bunicului. El stătea singur și ziua și noaptea. Nu m-am supărat pentru că i-a dat păpușa, dar aș fi vrut să mă mai joc puțin cu ea. Doar atunci îmi amintesc să-l fi văzut, cu adevărat, pe bunic. Era întins pe pat și mă uitam la fruntea lui. Mi se păruse o frunte atât de mare... Asta a fost tot. Mi s-a tot povestit de atunci cât m-a iubit și m-a îngrijit, dar eu eram probabil prea mică pentru a-mi mai aminti ceva. Din ce spuneau ei, pe mine nu m-a impresionat decât povestea cu pisica. Mama, spre deosebire de bunica e slabă; seamănă cu un mănunchi de fire de câlți răsucite. Așa e părul păpusii pe care mi-a făcut-o Mimi, sora mamei cea mică. Păpușa e din cârpe, și are fața desenată cu carioca. Sora mamei nu știe să deseneze și nici bunica. Nu m-au lăsat pe mine, deși cred că eu o făceam să semene mai bine cu mama. Oricum pe mama o văd foarte rar, iar pe tata nici atât. Părinții mei sunt acum Lina și Nașu. Așa îi spun unchiului, deoarece el m-a botezat. Lina e sora cea mare a mamei, adică Paulina. Copilul ei a murit la naștere; tot o fetiță a fost. Ea se ocupă de mine, mai ales când merg la ei în oraș. Eu locuiesc în provincie. Așa spune Lina dacă o întreabă cineva despre mine. Nu spune la țară. Căsuța noastră, situată pe partea dreaptă, dacă vi de la gară, este ultima situată pe strada ce poartă numele unui erou militar. Așa mi s-a spus când am întrebat de ce se numește Maior Șonțu. Dacă era vorba de un erou militar, mă gândeam că ar fi trebuit să fie mai înzorzonată, nu zic cu tancuri și soldați, dar cu mai multe flori și piatră. La cimitirul militar eroii au cruci de piatră și multe coroane de flori. Am mers acolo cu bunica, la mormântul unui frate al ei. E drepr că acolo florile se uscaseră demult, pe când pe la ferestrele caselor de pe strada noastră sunt mereu proaspete. Strada noastră este o uliță de la marginea comunei ce i se zice acum oraș, mă rog, orășel, căci nu e prea mare. În centru străzile sunt pavate deși nu poartă nume de militari. Și strada cea mare ce duce spre ulița noastră este pietruită. Gardul ce împrejmuiește curtea noastră aflată chiar pe colțul de la capătul străzii, este vopsit în galben. Ca să bată-n el lumina lunii și să poată fi zărit noaptea, dacă trece cineva pe drum. Nu de alta, dar să nu-i vină în gând să se ușureze pe gardul nostru. N-are decât să o facă pe gardul vecinilor, unde nu-l vede nimeni. Așa zice bunica. Unii copii fac pipi chiar în mijlocul drumului. Odată chiar era să îl calce pe unul o mașină, deși pe acolo nu trec mașini decât rar, rar de tot. Felinare nu prea avem pe stradă. Este unul singur la începutul uliței, pus acolo ca să se vadă intrarea plină de gropi și să nu-și scrântească veun picior, din nebăgare de seamă, vreun trecător. Ar putea fi vorba fie de careva ce locuiește pe stradă sau se poate întâmpla cuiva ce nu cunoște strada și să fie nevoit să treacă pe aici. Nu prea văd unde ar putea să se ducă de aici, dar treaba lui.
Putea fi și vreunul ce vine după fete, fiind destule la noi pe stradă, spunea bunica. După mine, o fetiță de 7 ani, nu vine nimeni, nici mama și nici tata. Mie îmi place Niculae. Le-am spus tuturor că vreau să mă mărit cu el când mă fac mare. El stă la două case de noi și seamănă cu eroii din desenele animate. Bunica a râs și mi-a zis că are deja o logodnică și până am să cresc eu, o să îmbătrânească. Mă gândeam și la sora mamei, cea mică; are și ea un logodnic ce locuiește mai în centru și o conduce seara acasă de la plimbare. Mama băiatului nu prea o vrea pe Mimi de noră; dar nici ea nu are de gând să se mărite cu el și să îmbătrânească în provincie. Nu vrea nici să plece în străinătate precum mama, ca să curețe de rahat niște bătrâni. Ea vrea să vină la București și să-și găsească un serviciu bun. Sora mamei nu seamănă nici cu mama, nici cu Lina și nici măcar cu bunica: este tare afurisită. Și pe mine m-a pocnit odată pe nedrept, când se întrerupsese curentul și s-a oprit televizorul. Ea a crezut că l-am stricat eu. Ca să mă împace, a furat pisica mamei ,,logodnicului”; o mândrețe de pisică tigrată. De atunci Miți e cea mai bună prietenă a mea. Nu mai am nevoie de păpuși căci o îmbrac pe ea cu fustiță și pălăriuță și ne jucăm amândouă de-a v-ați ascunselea. Eu pe ea nu reușesc să o găsesc întotdeauna, dar ea pe mine, mereu. Spre dreapta, pe lângă gardul casei, pornește un drum ce urcă domol. Nu am voie să merg pe acolo, căci duce spre satul țigănesc. Strada noastră este plină de praf. Un praf mai fin decât nisipul și într-un strat atât de gros, încât ți se afundă picioarele dincolo de glezne. Pentru pantofi este o mare problemă, mai puțin pentru picioarele goale ce se pot curăța mai ușor și fără să se strice. Unde mai pui că praful acela te gâdila plăcut la tălpi. Drumul spre colină este străjuit de copaci. Tare-mi mai plac mie copacii. Sunt arbori cu trunchiuri groase și scoarță brăzdată, având multe ramuri mari și verzi ce formează o cortină în fața ochilor mei. De asta îmi plac, deoarece pare că acolo se joacă o piesă de teatru la care aș vrea să asist și eu. Nașu mă duce câteodată la Teatrul pentru copii și la Circ. Asta când mă iau pe la ei. Poate cel mai mult mergem la circ. Acolo e frumos datorită spectacolelor cu animale. Mi-ar place să mă fac dresoare de animale la circ. Bunica a sărit în sus, de ziceai că-i o minge ce-a primit in șut, cum am văzut la meci, când i-am spus. Cum să mă fac circăreasă, să îi fac de râs? Dar mai degrabă cred că se gândea că o să plec și eu ca mama- Ãștia cu circul umblă mult. Chiar și iarna, copacii ăia având crengile atât de amestecate unele cu altele, ascund acel loc misterios. Când plouă, un adevărat râuleț și-a săpat deja o albie pe drumul spre vârful colinei și se revarsă pe strada noastră ce devine o adevărată mocirlă. Mai apare și câte un porc de prin vecini, bucuros să se nămolească. Pe vreme uscată, albia lui ce șerpuiește printre rădăcinile groase ale copacilor și bolovani, pare un drum de munte. Am fost la munte tot cu Lina și Nașu. Și Mama mi-a promis că o să mă ducă la munte și la mare. Mi-a promis și că o să mă ia la ei acolo, în străinătate, să mă dea la școală. Asta la toamnă. Mai e mult până atunci, spune bunica. Sper să nu uite, ca anul trecut. Îmi e dor de Mami și Tati, dar nu vreau să o las nici pe bunica. Poate vin Mami și Tati acasă, căci bunica nici nu se gândește să meargă ea, printre niște străini a căror limbă nu o înțelege. Zice că e prea bătrână să se acomodeze în țări străine.