Era noapte, era iarnă și mă dureau cumplit picioarele. Mă balansam de pe unul pe celălalt, într-un ritm egal și monoton. Așa reușeam să scap de durere, doar pentru scurte momente, atunci când atenția mi se concentra asupra mușchilor ce executau respectiva mișcare. Durerea era ascuțită. Un întreg mănunchi de ace se juca în carnea mea. Aleargau, hopa sus, hopa jos, de la călcâiele amorțite de ger, prin glezne, apoi de-a lungul gambelor spre coapse, sfâșiind și înfigându-se lacom în zona lombară. Aceasta devenise o perniță asemănătoare celor folosite în croitorie. Și totul se relua, din nou și din nou, cu mici intermitențe. Nu erau, din păcate, înțepături superficiale; sfredeleau în profunzime, ca să-și facă loc temeinic în structura osoasă. Stăteam de multe ore la o coadă ce se lungea constant. Creștea odată cu revenirea celor plecați acasă pentru diverse motive urgente și li se păstrase rândul. De abia după ora două noaptea era posibil să sosească cota de carne la măcelărie. Dar nimic nu era sigur. Oricum, oamenii nu se îndurau să plece acasă. Sperau, așa cum obișnuiește să spere tot omul, chiar dacă nu este religios, într-o minune de ultim moment. Poate, poate, cine știe.., noroc, întâmplare sau din mila lui Dumnezeu, se va întâmpla ceva, dă Doamne, bun și pentru ei. Și ce putea fi mai bun de dus acasă la copii, decât o afurisită de bucată de carne, așteptată în frig și cu perseverență de atâtea zile.
Măcelăria fiind aferentă străzii pe care locuiam, ne cunoșteam aproape cu toții, cel puțin din vedere. Îi întâlneai aici pe majoritatea vecinilor de bloc și din blocurile alăturate. Este adevărat, erau în special vârstnicii familiilor, pensionarii ce nu mai aveau probleme cu semnarea condicii de dimineață, la serviciu. Pentru ei se sfârșise un coșmar, începuse altul. Ce nevoie mai aveau de somn, niște babalâci? Lasă-i să se simtă utili, mai zicea câte cineva. Coada semăna cu un miriapod gigant. O mulțime de picioare se scuturau sau tropăiau pe loc, pentru a goni frigul și a nu-l lăsa să înghită, în amorțeala lui, trupurile zgribulite, înghesuite unele în altele până la disoluția imaginii exterioare. Fiecare individ căuta să profite de căldura corpului vecinului de lângă el. Vecin la fel de bine încotoșmănat cu tot ce avusese gros ca obiect de vestimentație prin casă; uneori și câte o păturică de-a copiilor sau nepoților, după caz. De fapt, aceeași ținută era folosită, cu mai mult sau mai puțin succes, și în apartamente. Aici temperatura ținea isonul celei de afară, în orice anotimp. Pe timp de iarnă, încălzirea centrală fiind oprită cu desăvârșire, locatarii, după directivele conducătorului iubit, mai puneau o haină pe ei, plus paltonul, căciula, mănușile și fularul. Ce era de mirare când aceasta era ținuta și în sala de concerte de la Ateneu, și nu numai. Ce să mai zic de teatre, inclusiv cele pentru copii. Aici o puteai vedea pe Albă ca Zăpada în trening flaușat pe sub rochia de dantelă, dacă aveai curaj să-i duci pe cei mici la spectacol. Gazele de la bucătărie nu aveau presiune ziua, indiferent de anotimp. Degeaba ciuruiseră oamenii arzătoarele de la cuptoarele aragazelor ca să le mărească orificiile, nu avea ce să pătrundă prin ele, în afară de aer parfumat cu puțin gaz metan. Ce parfum dorit, atunci când pofteai o ciorbă, caldă, fie ea doar și de zarzavat. Așa că, numai noaptea se putea găti ceva, cât de cât. Respectiva coadă, la care stăteam și eu, era organizată pe baza unei liste întocmite la ora cinci dimineața. Din timp în timp, se striga apelul, ca la școală. Cel care nu era prezent era șters de pe listă, ca unul ce dorise să huzurească și să-și rezolve problemele personale. Ceea ce ar fi vrut să facă și ceilalți, dar nu au îndrăznit și au rămas tari pe poziții. De fapt, întăriți fizic la propriu de frigul de afară, ce-i îngheța bocnă, iar taifasurile care se încing când se adună mulți oameni la un loc, le întăreau moralul. Și ce se putea face altceva la o coadă la alimente, unde se așteapta ore în șir, decât să povestească fiecare despre ce au și ce n-au, căci acum aveau... măcar auditori. Tot calvarul se datora ordinelor restrictive venite de sus: economie. Și de ce guvernanții nu ar fi profitat de frigul de afară pentru ca întreaga populație, ținută astfel la rece, să devină simplă carne congelată? Inerte mormane depersonalizate, ca cele la care visau cetățenii de la coadă, povestind despre tot felul de rețete culinare. Chiar și cele mai banale feluri de bucate erau completate de lungi descrieri împănate cu minuțioase și apetisante nuanțări. Dacă ar fi fost posibilă transformarea salivei în supă, s-ar fi putut sătura toți. Dar respectiva rețetă salvatoare a economiei naționale nu fusese descoperită, încă, de savanta chimistă a stăpânirii.
Se oprea și curentul electric, mai mult decât frecvent. Așa că, din prudență, în blocuri se evita folosirea liftului. Oamenilor le era teamă să nu rămână blocați, ore întregi, între etaje, preferând mersul sănătos, cu propriile picioare, pe scări. În perioada respectivă a scăzut și greutatea populației, la propriu. Obezitatea provoca de-a dreptul invidie, fiind semn de belșug culinar. Degeaba se apărau respectivii, explicând că se îngrașă deoarece mănâncă prost. Se răspundea promt: „prost, neprost, dar mănânci.” Adică, dacă mănânci, înseamnă că ai și ce. Directivele Partidului, supunându-i la post pe cetățeni, s-ar fi putut crede că aveau o menire religioasă, îngrijindu-se să le ușureze oamenilor înălțarea spirituală la ceruri; asta dacă nu s-ar fi dărâmat biserici, în draci. Odată cu scăderea în greutate prin regim alimentar forțat și utilizarea frecventă a mădularelor proprii la urcat și coborât multiple etaje, ar fi fost normal să scadă și frecvența bolilor cardiace. Faptul nu s-a prea comentat oficial. Ceea ce putea să însemne și că nu era de comentat creșterea numărului cazurilor de infarct.

În acest cartier, numit „ Drumul taberei”, ne mutasem. Deși situația era la fel peste tot, mai puțin acolo unde locuiau membrii importanți ai conducerii de Stat și Partid; adică în cartierele închise muritorului de rând. Casa noastră fusese demolată, ca și atâtea altele, pentru a face loc gigantei „Case a poporului”. Părinții mei se resemnaseră cu instalarea într-un apartament de două camere în zona Crângași. Eu, soțul meu Robert și copilul nostru, Andrei, locuiam în trei camere de bloc, mici, la etajul nouă al unui bloc mare, cu zece etaje și șapte scări. Un apartament gen cușcă de șoareci de laborator, folosit pe post de colivie pentru orice fel de zburătoare, cu mintea, bineînțeles. Eu preferasem să locuiesc mai aproape de porumbeii ce-și făcuseră cuiburi pe bloc, decât de șobolanii ce se înmulțeau la subsol și se hrăneau din lăzile unde se depozitau gunoaie, de la parter. Blocul avea, în ansamblu, aspectul unei cazărmi, fiind drămuit excesiv pentru a încăpea cât mai mulți locatari. Scările, fără ferestre, se transformau în câte un hău negru, când era întreruptă lumina. Trebuia urcat sau coborât cu lumânarea într-o mână și cu cealaltă ținându-te bine de palierul metalic. Treptele trebuiau numărate cu grijă. O treaptă socotită în plus la numărătoare, putea duce la un picior funcțional în minus, pentru câteva luni; ferească Sfântul și de mai rău. Ferestrele, de la bucătării și băi, dădeau în niște curticele interioare comune la câte două scări. Un fel de hornuri, atât de strâmte, încât puteai vedea perfect ce și cum gătea vecinul în bucătăria de vizavi de a ta sau, viceversa. Se putea distinge foarte bine și capul tău sau al lui, atunci când vreunul dintre noi făcea duș. Tot era bine, fiind geamul mic, se zărea doar capul, clăbucit cu săpun de casă primit de la vreo rudă de la țară, șamponul fiind un produs de lux greu de găsit. Oricum, discuțiile ce s-ar fi vrut private, deveneau colective. Așa zisa curte interioară asemănătoare unui horn, funcționa precum un amplificator de sunet. Și deveneai martor, fără să vrei, la certurile dintre mama și fiica de la etajul șase, întâlnirile amoroase, cu mereu alte tipe, ale tânărului „don Juan” de la patru sau la alte probleme, pe care nu ai fi vrut să le știi, pentru că nu te interesau. Aflai după miros și ce mănâncă fiecare dintre vecini. Gătind toată lumea noaptea, mirosurile totuși se cam amestecau și puteai mai greu diferenția de la care geam de bucătărie provin. Mirosul de pește provenea sigur, de la etajul cinci, vecinul fiind și pescar amator. O activitate invidiată de ceilalți locatari. Ar fi fost și un aspect pozitiv: dacă cuiva i se ardea mâncarea, putea fi atenționat cu o strigare:
--Vecinee, vezi că ți s-a ars „friptura” și dai foc la bloc.

Andrei avea șapte ani când ne-am mutat aici și lua lecții de pian cu o doamnă din vechiul cartier unde am locuit, doamna Alice Ionescu. Se stabilise și ea după demolare, într-un bloc din apropiere. A locuit aici doar o vreme, apoi s-a mutat împreună cu fiica sa, undeva mai în centru. Andrei a continuat să cânte la pian și după respectivul eveniment, deoarece reușise să intre la Liceul de muzică. Trebuia să repete ore în șir game și tot felul de combinații muzicale pentru începători, plus un cântecel mai acătării, dar fragmentat și reasamblat de nenumărate ori. Probleme majore totuși nu au existat. Până la ora trei, patru, după-amiaza, lumea se afla la muncă. Apoi băiatul făcea o pauză până pe la cinci, pentru a respecta programul de liniște. După ora șase, totul se rezolva de la sine. Nu, nu înseamna că îl ruga lumea să cânte spre desfătarea urechilor personale, Ana Magdalena Bach sau câte un hanon. Între vecinii de la etajul zece și opt, se desfășura o adevărată competiție. Vecinul de la opt era mare amator de muzică simfonică. Vecinul de la zece era iubitor de băutură și manele. Fiecare dintre cei doi considerau pianul a fi de partea sa. Vecinul cu simfonica aprecia pianul ca instrument muzical, serios, considerându-l din start de partea lui. Celui de la zece, îi părea o zdrăngăneală ce semăna foarte bine cu țambalul, deci tot din tabăra sa. Și începea concursul. Fiecare își punea muzica favorită cât putea mai tare, pentru a-l acoperii pe celălalt. Spre miezul nopții, ba și după, vecinul de la etajul cel mai de sus, adică zece, scotea capul pe fereastra de la bucătărie și trăgea un solo de înjurături cu dedicație preferențială pentru locatarul de la opt, dar și pentru ceilalți, ca să nu se simtă marginalizați. Uneori, erau însoțite și de o cratiță cu sarmale de orez, ce zbura peste geam, aterizând cu o pocnitură de speria toți câinii din zonă, ce se puneau pe lătrat. Unii locatari protestau zbierând și amenințând, fără însă a-și scoate capul pe fereastră, căci nu se știa ce alte produse puteau, deși era penurie, să le aterizeze în cap. Și a doua zi totul se relua, până ce vecinul de la ultimul etaj a divorțat de nevastă sau nevasta de el, sătulă să tot cumpere crătiți, și, rămânând fără sarmale, arunca doar cu sticle goale de bere sau alte băuturi.

Dar să revin la coada de la măcelărie, căci deși gândurile zboară repede, timpul trece încet; fiecare cetățean avea dreptul la un kilogram de oase cu ceva carne, dacă apuca. Vânzătorii vindeau, spre bucuria populației locale, imediat ce primeau marfa, indiferent de oră. Vânzarea decurgea în ordinea venirii fiecăruia, conform listelor făcute în zorii zilei. Când începea vânzarea propriu-zisă, la intrarea magazinului stătea unul dintre cumpărătorii cu aptitudini organizatorice, cu lista în mână. El dirija grupurile de câteva persoane ce urmau să intre, după ieșirea celor care cumpăraseră deja. Pe lângă el, de obicei mai stătea câte unul, pretinzând că o face pentru siguranța acțiunii. Până băgau cei de la coadă de seamă, de multe ori acești super supraveghetori se strecurau înăuntru și înhățau ultima bucată de carne, râvnită de gloată, ștergând-o apoi rapid. Din păcate nu se aducea niciodată suficient pentru toți. Mai existau unii, care erau de temut și nu îndrăzneai să te pui cu ei. Persoane ce nici măcar nu puteau fi întrebate de unde veneau. Se avântau în mulțimea de la coadă, într-un fel de busculadă, femei cu fuste crețe și colorate, cu plozi în brațe și gură mare. Dădeau întotdeauna năvală peste rând, împingându-i pe ceilalți și făcând zarvă. Copiii erau ținuți în așa fel încât picioarele să le fie folosite pe post de bastoane și la nevoie să pocnească cu ele, eventual chiar și o altă conațională ce se alesese cu mai mult. Uneori se asista la un adevărat duel cu copiii pe post de ciomege. Era, în fond, care pe care. Trebuiau să supraviețuiască și ei, în epoca zisă „de aur”. Epocă în care se suna trîmbița Cântării României și a conducătorului ei iubit, în cele trei ore de emisie ale televiziunii naționale, precum și cu ocazia multiplelor manifestări omagiale închinate acestuia. Urla strident în urechile cetățeanului consumator de verdețuri și copite de porc, singurele ce se mai găseau prin vitrinele unora dintre măcelării. O bucată de carne în epoca numită atât de prețios, era mai valoroasă decât orice bijuterie. Podoaba, chiar dacă este de aur, prezintă doar calități ce desfată vizual; pe când o bucată de carne satisface în egală măsură, toate simțurile. Pe de o parte ochiul, prin aspectul îmbietor. Apoi auzul, prin sfârâiala atât de plăcută a fripturii puse pe grătar. Ce să mai spun de îmbătarea olfactivă cu arome. Iar în ce privește gustul, nu mai este nimic de adăugat: toată lumea cunoaște savoarea unei bucăți fragede, suculente, delicioase, de carne friptă cu arome. O bucățică de rasol de vită, cu sclipiri de rubine sângerii, înconjurată de un filigran auriu de grăsime, totul încastrat în supa aburindă cu morcovi, țelină, ceapă și păstârnac, alături de un cartof rotofei și pătrunjel proaspăt tocat, fusese și visul meu. Vis împlinit printr-un adevărat lanț al slăbiciunilor, la al cărui capăt, până la urmă, se găsise o bucătăreasă ce lucra la Cantina Comitetului Central. De, tovarășii trebuiau bine hrăniți. Povestea se petrecuse în perioada internării mele în spital. Avusesem o anemie accentuată și o greutate corporală cât a unui câine de curte. Era iarnă și frig, iar frigul în spitalul acela cenușiu avea miros doar de clor.

Mă legănam în continuare ca o jucărie mecanică, de pe un picior pe altul. Până se aducea carnea la măcelărie și mi-ar fi venit și mie rândul, mai era.
-- Mai stai naibii la un loc, îmi strigase un moșneag din spatele meu. Mă amețești, măi fată, dacă te legeni așa. Am eu destule amețeli că n-am băut nimic de azi dimineață.
-- Cum n-ai băut nimic, când miroși de te trăznește și-ți iese gâtul sticlei din buzunar? îl apostrofase o bătrână bine învelită cu o broboadă pusă peste o căciulă de lână trasă pe sprâncene.
-- Asta era pentru încălzirea de dimineață, dar s-a terminat. E goală goluță.
-- Lasă omul în pace. Cu broboada aia sigur că nu ți-e frig, dar eu unul am înghețat, i-a ripostat un bărbat cu urechile roșii, căci nu avea decât un soi de fes cam strâmt, probabil împrumutat de la copil, drept care i se ridica mereu pe creștetul capului. Întorcându-se spre moșneag, îi zise cu vădit interes:
-- Bre, tataie, chiar nu mai ai nimic, bre, în sticla aia? Să ne mai dezmorțim și noi nițel.
Nu am mai fost atentă la finalul conversației. Mă dureau în continuare picioarele cumplit. Gândurile mele s-au întoars spre balansoarul de epocă, împletit din bambus, ce avea și un grătar pe care puteai să-ți întinzi membrele inferioare într-o poziție comodă. Balansoarul din casa noastră demolată împreună cu întregul cartier Uranus.