E ziua unirii. A cui?....a unora cu alții....Pentru ce?....întrebați-i pe ei...s-ar putea să știe...dar nu fi foarte sigur....
Tot așa se întâmplă și în viața cotidiană: dorim să ne „unim” unii cu alții, dar nu prea știm de ce: unii spun că așa e creștinește; alții că e mai bine decât singur; dar sunt și cei ce spun: dacă îmi este bine singur, atunci de ce „m-aș lega la cap”?.
În toată această degringoladă sentimentală, având sau nu discernământul emoțional capacitat, nu poți să nu simți amărăciunea pierderii identității sufletești, ca un paradox al impotenței minții de a sluji singura unire cu Dumnezeu și anume sufletul pierdut în deziluziile cotidiene.
Îți mai întorci privirea pierdută spre reduta familie și neputincios, pentru că aproape nimic nu se face de unul singur, îți spui că trenul tău a fost pierdut și de alții, ba chiar sunt unii care nici nu au dorit să urce vreodată, și atunci, în această atmosferă șubredă dar odihnită de timp, îți mai dai o șansă: mâine este o nouă zi și cine știe, astrele se vor așeza altfel, Dumnezeu va fi mai liber și trenul poate va fi mai puțin grăbit...
Epilog: Cum să te urci în ceva ce nu există sau dacă există, ești prea ocupat cu inepțiile existențiale încât să mai crezi în himere ale realității...