Pereții sunt murdari și plini de desene grafice, scaunele de plastic sunt reci, iar becul nu se mai aprinde de mult. Cu toate acestea, în acest loc, unde totul pare o grotă cenușie, pentru alții semnifică „acasă”. Aspectul lor fizic, părul neîngrijit, hainele rupte și nespălate, dinții cariați sau lipsă, ne tentează să îi ocolim, fără să realizăm că dincolo de înfățișare se ascunde un om, cu sentimente la fel ca ale oricăruia, cu răni ascunse discret și drame. În fața gării, unul dintre ei vorbește cu Dumnezeu. După ce își încheie monologul se așează pe bancă și aprinde o țigară, agitat. La intervale scurte revine și îndrugă cuvinte despre sfinți. Vorbește singur, dar are sentimentul puternic că-l ascultă mulțimi de oameni.
- Nu vreau pe nimeni, dacă mor, să se roage pentru mine, sau să aducă flori la mormântul meu, nici să participe la înmormântarea mea vreun preot, sau păstor, sau guru și orice alți învățători mincinoși, toți vor bogății, ar face slujbe pentru bani și frunzelor când mor. Nu știu cum ar fi moartea, dar viața în schimb mă sperie, și mă sperie pentru că nimic nu-mi mai aparține din tot ce am dobândit. Pe obraz încep să îi curgă lacrimile și în vene un sânge asemănător cu lava.
- Curva dracu! Și tace brusc. Nu înțeleg foarte bine cine este „curva”. Se referă, probabil, la faptul că viața e o curvă, sau, dacă nu cumva ar fi avut probleme în dragoste? Poartă în buzunarul de la piept o poză încrețită, ca pielea de pe fruntea lui. Să fi fost a mamei, a iubitei infidelă, sau doar el în tinerețe? Altă întrebare care parcă mă roade, dar aproape că mi-e teamă să i-o adresez.
La un alt peron cineva stă și face exerciții de imaginație. Compară trenul cu anii din viața lui, care trec și nu mai vin; gara cu această lume, în care clocotește viața, cu bune și rele; șina de cale ferată cu omul, traversat, la fel ca ea, de greutăți. Încerc să-l abordez, are însă mai mult gânduri decât cuvinte. Ezită inițial să-mi acorde atenție. Mă privește câteva secunde suspect, ca pe un urmărit prin interpol, nu mai crede în oameni. Nu vreau să insist, de ce i-aș provoca omului depresii sau insomnii, după ce că trăiește așa, să-i mai înfig și eu cuțitul în rană? Îmi zic, și dau să plec. Când tocmai începe să mi se confeseze, pe un ton răgușit, aproape îmi lasă impresia că și-ar fi înghițit limba. Ochii îi are aplecați tot timpul în pământ, cumva cu teama să nu-l îngroape. Întrebat dacă nu-l sperie viața monotonă din gară, răspunde senin că a ajuns se se complacă în singurătate.
- Nu te sperie moartea? Întreb.
- Dacă nu mor iarna asta de frig, mor la vară de foame, glumește cu mine.
- Nu ai nicio grijă? Insist cu interogatoriul.
- Grija mea o poarta alții, raspunde. Am înțeles târziu că se referea la organele de poliție care-i alungă deseori din interiorul gării.
La un moment dat, în conversația purtată, aproape am impresia că face apologia suferinței umane. Durerea este înțeleaptă, spune cu un ton debordând de optimism, pentru că sunt clipe ca acelea când trăiești fiecare secundă în bătăi de inimă, dar cu impresia că ești mort. Nu mai simți niciun fel de dureri trupești, dar simți, în schimb, o satisfacție interioară și asta pentru că știi că durerea purifică, mântuie, ai puternicul sentiment că l-ai întâlnit pe Dumnezeu.
- Te-ai născut sau ai devenit sărac? Îl întreb.
- „Născut sărac” este un mit, toți ne naștem bogați.
- Să înțeleg că nu te simți sărac?
- Știi, mama obișnuia să îmi spună zilnic povești de tot felul, dintre toate am reținut-o cel mai bine pe cea a regelui și a înțeleptului. Regele, îmi povestea mama, a crezut întotdeauna că dacă a primit tot aurul din regat, toate bijuteriile, palate impunătoare și cele mai frumoase femei din regiune, ar fi găsit fericirea. Dar, după ce a analizat atent a constatat că tot nu era satisfăcut de viața pe care o ducea. S-a gândit că, probabil, altele sunt lucrurile care l-ar putea face fericit.
A petrecut ore întregi de reflecție cu gândul la ce i-ar putea lipsi, pentru că avea deja totul, credea el, și tot nu a reușit să simtă fericirea. Într-o zi a auzit despre existența unui om înțelept în regatul său. Deși sărac, însă fericit. Înțeleptul locuia într-o căsuță sărăcăcioasă, împreună cu soția lui, un cățel, o pisică și multe plante. Regele a fost surprins să vadă că o astfel de persoană ar putea fi fericită.
- Cum poți să fii fericit dacă nu ai nimic, care este secretul fericirii tale? Eu sunt rege, și, deși am totul, nu mă simt împlinit. Înțeleptul a răspuns:
- Aici am tot ce și-ar putea dori inima mea: am o soție cu suflet mare, pe care o iubesc, am o grădină plină cu plante care întrețin armonia, doi prieteni frumoși, alături care mă joc. Sărăcia nu este lipsa de bani, este lipsa de iubire. Regele a învățat lecția și, jenat, a plecat să caute fericirea departe de palat și de bogățiile materiale. Cum crezi că mă simt?
Ca să continui, în aceeași idee, Africa este cel mai frumos continent pentru peisajele sale uluitoare, datorită florei și faunei exotice, a animalelor sălbatice, realitatea africană este, însă, dramatică, peste trei sute de milioane de oameni trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi, populația nu are apă potabilă, și peste toate acestea, numărul ridicat de boli venerice. Situația este tulburătoare și pentru că trăiesc zilnic înconjurați de violențe; conflicte armate, masacre și purificare etnică. Interesele economice valorează în aceste locuri, mai mult decât viața unor oameni. Situații similare întâlnim și în multe dintre statele arabe. Cine crezi că este mai fericit, cel care moare curat sufletește sau mizerabilul care ucide?
Acest lucru nu se va schimba cât timp trăim într-o lume nebună, unde suntem conduși mai degrabă de clovni triști și specii rare de babuini, un fel de templu unde conviețuiesc farisei antici și antihriști care ucid în numele dumnezeului lor, o lume în care niciodată cuvintele nu vor avea mai multă forță decât armele. Nici holera sau cancerul nu au adus atâta moarte câtă au adus conflictele dintre niște popoare care pretind că au descoperit civilizația, desi, practic, ele nu au trecut de primivitism.
La fel, sunt țări în care tehnologia a făcut progrese temeinice, dar în care civilizația nu este mai evoluată decât în multe triburi din Africa, Asia sau Australia.
În SUA, unde nivelul de dezvoltare materială și spirituală se presupune că este mai crescut, te-ai fi așteptat ca armele să nu fie la discreția oricărui adolescent rebel, care înțelege să își facă dreptate cu gloanțele și luând ostatici, te miri prin ce colegiu de elită. Cu fiecare cuvânt rostit, îi simt durerea ca pe-o mie pe pumnale care-i străpung inima.
Încă stăpânită de o armată de neguri, gara supraviețuiește. Este cea mai mare vizuină democratică, aici durerea ține conferințe și smerenia se plimbă cu coroană pe cap. Am întâlnit oameni, cândva cu bani, astăzi doar cuvinte secătuite. Am întâlnit oameni, cândva cu familii și copii, astăzi întinderea tare a serii este singura lor soră. Am întâlnit oameni, cândva bucuroși în cluburi de seară, astăzi noaptea pășește în zdrențe. Am întâlnit oameni, cândva atei, care au înțeles acum că harul stă în umilință. Cum, la fel, am întâlnit oameni, cândva copii instituționalizați, dar nu orfani de Dumnezeu. Pe toți în gară. Niciunul dintre ei viitori călători cu trenul, decât călători prin viață. Unii, după înfățișare, bătrâni ca vremea, alții doar copii bătrâni.