Oraș monoindustrial într-o epocă de tristă amintire pentru unii, de bunăstare pentru alții, orașul Călan, supranumit și cetate a fierului cu decenii în urmă, a cunoscut regresul cu fiecare an așternut peste împărăția acestui loc, unde, din când în când, coboară cerul. În ciuda problemelor, numeroase, de ordin social și economic, prima impresie pe care o am este că Dumnezeu s-a născut aici. În felul acesta îmi explic ctitoriile a două dintre cele mai importante biserici din piatră de la noi din țară pe pământul pe care-l calc, parcă predestinate ca Domnul să se poată refugia în ele când vremurile sunt tulburi. De la Tatăl sunt lăsate și apele tămăduitoare Aquae, destinate să vindece. Asta înseamnă să te iubească Dumnezeu!
Nu am în intenții să fac apologia spațiului de care sunt legat nativ, cum nu încerc nici să înșir nostalgii izvorâte din adâncul meu, acolo unde localizez casa gândului, locul în care amintirile își fac cuib și unde se refugiază puiul de om din mine, chiar dacă tentația e aceea. La fel, nu vreau să par o bocitoare care-și duce ruda saracă la groapă.
Îmi tresar în minte câteva imagini de care nu-mi pot dezlipi conștiința. Nu mai departe imaginea dealurilor care înconjoară orașul și care mi-au marcat copilăria, în liniștea Văii unde și-a îngropat Decebal tezaurul. Parcă intuind că pămânul ăsta însuși este o comoară. Dacă în alte părți au circulat în copilăria unora povești cu zmei și zâne, pe Valea Streiului, la Călan, predominau poveștile și legendele cu aurul dacic îngropate de regele Decebal în râul Strei. La fel de vie în amintirea mea este și fosta uzină, astăzi dispărută, o impunătoare construcție siderurgică, realizată, mai ales după 1950, cu eforturi fizice, puțin cunoscute de cei mai tineri, ale deținuților politici, care, am convingerea, și-au regăsit răsplata în cer, singurul spital care vindecă răni sufletești.
Copilărit într-o perioadă în care tehnologia informatică nu și-a pus, în acest mod ca astăzi, amprenta asupra psihicului uman, când încă nu realizam semnifacațiile unor noțiuni care descriu corupția, starea de incertitudine sociala, politică sau economică, am trăit iluzia că lumea era cum mi-o imaginam. Până la vârsta de 12 ani.
Nu uit iarna anului 2000, când mi-a căzut prima dată în mână un ziar local, Hunedoreanul, de unde aflam într-un limbaj extraterestru despre disponibilizări masive, care ar urma să aibă loc. Acasă se vorbea despre aceeași știre. Încerc să descos cele relatate și ajung la concluzia că de bine nu poate să fie. Câteva zile după aceasta găsesc în casă un alt ziar, fără să dau importanță numelui, cu o calitate a hârtiei inferioară celei igienice, publica în termeni duri un editorial din care am priceput că urmează să se efectueze noi disponibilizării, se punea problema ca orașul să fie declarat zonă defavorizată. A fost momentul când am înțeles că uzina moare. A fost și momentul când am înțeles că presă de calitate se poate face și pe hârtie igienică, importantă e esența mesajului.
Unul câte unul, asemeni musulmanilor la Mecca, lideri politici importanți pășesc după această dată în fostul oraș muncitoresc, Călan. Primul pe care mi-l amintesc perfect a fost Gigi Becali, aflat în anul 2004 într-un tur electoral prin Țara Hațegului. Înconjurat de câteva namile, ca dovadă că dinozaurii nu au dispărut, întinde vesel mâna, goală, din nefericire pentru mulți prezenți. Se lansează în câteva declarații politice plicticoase și coboară scările casei de cultură ca un lup printre zecile de oi.
În aceași perioadă, în aceeași locația, sosea și Petre Roman. La modul cum a fost primit, omul nostru s-a putut simți, pe bună dreptate, ca o starletă masculină. Doamne de toate vârstele dau roiul în jurul lui și-l țin ostatic, până îl pupă fiecare. Trece cu bine momentul înduioșător, presărat cu îmbrațișări, pupături sau confesiuni și vorbește mulțimii. Lumea e în delir, îi strigă numele în cor. După ce își încheie monologul, pe scările casei de cultură, revine în mulțime, unde urmează runda a doua de pupături. N-aș fi mirat dacă s-a întors acasă cu urme de ruj.
Personalitate politică, profesor universitar și poet, Adrian Păunescu nu a putut rata nici el ocazia de a fi prezent în orașul pe care-l compara într-o emisiune televizată cu o Hiroshima, din cauza ruinelor fostei uzine. Pe scena mare a casei de cultură din localitate nu a vorbit despre realizările Societății Socialiste Multilateral Dezvoltate și nici despre relația sa cu tovarășii, cum poate s-ar aștepta cineva. Nu putea să vină fără muzică, ce farmec mai avea? În sală toată lumea entuziasmată, se cântă, se aud bătai din palme, de aveai senzația că ești la carnavalul de la Rio de Janeiro. Ca la un moment dat să îl deranjeze gălăgia din sală, promite că pleacă dacă nu se face liniste. Nu pot fi cu toții „enigmatici și cuminți”. Totul a continuat, însă. La final, adunată în șir indian, mulțimea se așează la autografe ca la reducerile de preț din supermarkete a tigăilor.
Alți patru ani mai târziu, altă campanie. Mai mulți lideri liberali țin discursuri înverșunate pe scena casei de cultură, vorbesc apăsat, aproape ți-ar fi lăsat impresia că sunt deciși să schimbe singuri soarta planetei. Manifestarea electorală se transforma încet într-o scenetă Vacanța Mare, doar că umorul a fost negru.
Parcă scrise după un scenariu similar, dacă nu cumva de același autor, manifasările electorale PDL și PSD s-au prezentat la fel. N-am cum să uit nici pe domnul Dan, venit prima dată în oraș în anul electoral 2012. „Ce mai freamăt, ce mai zbucium” în jurul său, încât prima tentație a oricui era de față era să creadă că deja împarte cei 20.000 euro fiecărui român, bani promiși în progamul electoral.