Pe Calea Vitan oamenii s-au hotărât să nu se grăbească. Străzile sunt goale.
Și de ce s-ar grăbi dacă este luni și este începutul săptămânii.
La un capăt de stradă, izolați, totuși, câțiva trecători își strâng mantiile de ploaie, risipindu-se grăbiți pe la casele lor. Celor din grup nu le pasă.
Ploaia din geam și panica ce i se cuibărise în suflet aveau aceleași voal de mireasă. Penetrabil.
Doar peste drum o tânără cu o rochiță poate prea scurtă îi atrăgea din când în când privirea. Stătea singură. O pată de alb sub cupola unei umbrele gri aidoma dimineții suportate cu stoicism de copacii aliniați cu o adâncă fervoare în semn de prețuire pentru edilul orașului sculptat în bronz pe promenadă.
Cui îi poate plăcea o asemenea vreme ploioasă?
Oamenii își văd de propriile lor interese.
Nu ai cum să li te împotrivești fără să fii în stare să faci diferența dintre iubire și moarte.
În orice caz, Gabriel înțelese de ce frații ar trebui să stea împreună.
De parcă ar fi fost privit, fără să vrea, își îndeptă atenția spre fata în alb ce aștepta cuminte în ploaie.
Un gând i se furișă în minte. Parcă era un deja vu, un tablou fără semnătură ce dispare însă discret tot atât de brusc pe cum apare.
Din reflex profesional îi potrivi un nume – fata care vede ploaia.
Ca și cum ar fi ghicit, până să se urce în taxi îl privi jovial, doar așa într-o doară.
Pe buze îi înflori un zâmbet în culori opaline, aidoma casei vechi abandonate demult în pădure.
De unde vin aceste sentimente ciudate?
Adună-te! își spuse Gabriel stingându-și țigara în scrumiera mașinii.
Telefonul zăcea amorf fără a da nici un semn de viață. Se gândi că i-ar prinde o gură de cafea. Era ora șase și cincizeci de minute. Cu inteligența unei păsări de pradă, instinctul îi domina rațiunea.
Dincolo de lunetă, ploia își revendică drepturile, provocând la rugăciune crengile copacilor resemnați.
Doar un cireș își oferă odraslele, perechi rubinii de cercei lăsați în bătaia vântului rece de primăvară. Un dar ca un semn de adâncă înălțare.
Blocurile arătau ca un deal înconjurat de penumbre năruite încă o noapte.
Undeva o pasăre, în zbor neauzit, țipa prevestind încotro se va vedea răstignit orizontul.
Era dincolo, stranie, disolubilă, peste spiritul fostului oraș acoperind cu aripile sale casele cenușii în lumina ce se schimbaseră brusc răsunând în ecouri concentrice pe trotuar, peste ape.
Formă din nou numărul.
Ar trebui să-mi răspundă până acum – își zise Gabriel.
Suna ocupat ca și prima oară, a zecea oară, a o suta oară.
Cel puțin din câte știa Gabriel, telefonul de serviciu al lui Mihai trebuia să stea tot timpul pe recepție. Pompierilor li se dezvoltase prea mult simțul datoriei. Cum să ajungă altfel la performanța salvării de vieți omenești. În felul acesta și-au câștigat poziția de lider și simpatia comunității din care fac parte.
Se gândi că trebuie să mergă la Buzău la unitate.
Nu-i trebuia aprobare pentru a părăsi garnizoana.
Își aprinse încă o țigară trăgând adânc fumul în piept ca pentru prima oară.
Sunt sigur că deseară ne vom reîntâlni și totul nu o să fie decât o premoniție copilărescă de care vom râde cu gura până la urechi. Poate că singurul afectat de toată această poveste voi fi eu și guturaiul pe care sunt gata să îl las să mă lovească.
S-o sun pe Maria?
Poate sunt simple speculații, închipuiri.
Și de altfel a avut o gardă prea grea la Floreasca. Lipsa medicilor rezidenți o făcea să ia decizii importante și să-și asume ore suplimentare pentru acoperirea turelor de noapte.
O mai sunase odată când i-a apărut bunicul în vis spunându-i să închidă bine ușile și ferestrele. Totul dispărea în abis doar mirosul, mirosul de indrușaim îl simțise peste țipătul ce îl trăgea departe peste acoperișuri și case, acea pasăre fără chip, ascunsă în hulubăria ochiului de apă și țipătul său lugubru.
Același sentiment că s-a întâmplat ceva, un mesaj transmis de dincolo, pe o mesagerie a instinctului ce face ca ledul să clipească rapid, ca și bătăile inimii luându-și zborul într-o furtună de gheață.
Atunci ea îi ceruse să nu o mai sune că-i trezește copiii și să aibă răbdare. Visele, nopțile, țipetele, păsările sunt aceleași. Bunicul are grijă de toate.
Gabriel mai trase un fum de țigară.
Simți din memorie gustul cafelei ce îi inundă instinctiv papilele gustative.
Pe scaunul din față, lângă agenda de însemnări, se afla poza făcută în urmă cu câteva zile la festivalul de muzică folk, hard rock și blues din parcarea Aurora Moll.
Cei de la „Jethro Tull” au strâns câteva mii de spectatori. O mare de umbrele, oameni uzi până la piele dar fericiți că au asitat la renașterea timpului nou.
Frații stau alături de membrii formației arătând semnul păcii cu mâinile ridicate în aer, sub autograful măzgălit în grabă și primit sub semnul bucuriei reciproce.
Gabriel se află în centrul, slăbuț, deșirat, cu urme de coșuri pe față, depășind cu un cap pe toți membrii formației.
Mâinile puternice, cu degete lungi denotă a fire înclinată spre admirație, parcă ancorată pregnant în clipa prezentă și o altă dimensiune ce i se citește dincolo de ochii negrii, visători, îmbrățișând în treacăt lumea.
Zâmbetul și lumina din ochi îl făceau special, și chiar dacă era cel mai tânăr, la douăzeci și opt de ani, văzuse și îndurase atâtea încât mersul înainte era doar o simplă afirmație.
De mic părul negru cu reflexe albăstrui a pus la grea încercare aparatele foto, lumina absorbită prin obiectiv lăsând loc multor interpretări.
Părul dat pe spate cu fixativ și stâns în coadă de cal, îi descoperă fruntea largă, deasupra unor sprincene ce conturează plăcut linia puternică a maxilarului ce descoperă la tâmplă o aluniță sub formă de lună la al doilea pătrar.
Colțul ridicat al gurii și eșarfa de la gât de culoare roșie cu motive florale, scotea în evidență nasul puțin acvilin de mărimea 45 la pantof.
Senzualitate, virilitate, macho, lipici?
Poate din întâmplare camera foto a surprins în aceeași poză, privirea unei fete drăguțe ațintită admirativ spre centrul imaginii.
Fotografia mai arată un Mihai relaxat, zvelt, cu un început de burtă, atletic și puternic deopotrivă. Cămașa simplă deschisă de la gât la doi nasturi lăsa să se întrevadă șnurul de culoare neagră la capătul căruia se afla crucea de lemn sfințit primită în dar de la bunicul său când a împlinit vârsta de 14 ani.
O cruce de lemn întotdeauna va sta bine pe o inimă de aur.
Acum avea treizeci și șapte de ani și părul albit puțin pe la tâmple.
Doar ochii îi zâmbesc, ținuta serioasă împunând control peste măsură.
Pe cap poartă aceeași șapcă preferată, cu cozorocul ros de atâtea spălări ce ascunde discret pe frunte semnul sub formă de pește, mărturie a unei răniri la incendiu.
Pe obrazul drept, deasupra mustății tunse pe oală, un alt semn. O altă mărturie a aceleiași cauze. O linie întreruptă, o cicatrice albită de vreme.
Figura pătrată, strejuită de favoriții șateni, ochii verzi, pielea bronzată, nasul ancorat puternic în vânt, parcă adulmecând neîncetat o primejdie, gata oricând să sară în ajutor dacă situația o împune.
Și situații au fost.
Orfelinat, Dragonul Roșu, accidentul din Ferentari.
Oameni arși, oameni amestecați cu fiarele distorsionate ale mașinilor care le-au căzut capcană, copiii abandonați de neputința și neglijența unui sistem ce nu vrea să mai renască.
Maria în schimb a fost dintotdeauna voluntară.
Poate că o trăda chipul plin de bunăvoință și dăruire ce o cunoscuse încă din copilărie.
Știa să se împartă în bucăți pentru fiecare atom în care pulsa viață.
Că era o furnică, o albină, un copil sau o bătrână, un bătrân după o cortină groasă de verdeață.
Îi stătea bine între cei doi frați armonizând trăsăturile parcă diferite din imagine.
Părul negru cu ochii verzi, fața rotundă, buzele cărnoase și moi, mâinile catifelate, puțin plinuță, așa cum îi stă bine unei mămici cu doi copiii acasă.
A ales să fie voluntar încă înainte de primii ani de facultate.
Azilul de bătrâni îi oferea deja oportunități de viață iar amintirea bunicului ei o însoțea pretutindeni.
De altfel, băiețelul îi purta numele – Tudor Nicolae.
Soțul ei o părăsise după ce născuse al doilea copil. Motivul nu a fost înțeles nici până ziua de astăzi. Viață ternă. Totul a fost ca un foc de paie amăgitor lăsând în urmă un gol ce se vroia acoperit cu putere. Dovadă de slăbiciune era inelul tatuat în acea sămbătă ce a devenit oarecare.
În ziua în care a venit la Floreasca viața avea să i se schimbe la 180 de grade.
Gabriel își stinse țigara hotărât să o ia din loc către Buzău.
Telefonul sună pentru prima oară în acea dimineață.
Era Maria.
La Mihăilești a avut loc un accident grav.
Șapte pompieri au murit alături de doi cameramani și alți nouă pasageri în trafic.
Sunt foarte mulți răniți, mutilați în stare gravă.
Mihai nu a fost de serviciu, dar a trebuit să se prezinte de urgență la locul exploziei.
Erau băieții lui de nădejde. A apucat doar să-i lase un mesaj.
Sunt bine. Nu vă faceți griji. O să vă sun când pot. Aveți grijă de voi.
O piatră i s-a luat de pe inimă.
Ieși din mașină întinzându-și brațele spre cer.
Pe față stropii de ploaie i se amestecau cu lacrimile izvorâte din atâta încordare și grijă pentru fratele mai mare.
Erau lacrimi de mulțumire.
Cu fiecare strop simte tot mai puternic că viața este frumoasă.
Telefonul sună pentru a doua oară în acea dimineață. Un număr necunoscut.
- Inspector Roșca la telefon. Cu ce vă pot ajuta?
- Sunt comisarul Neagu. Te sun de pe o linie privată. Ai aflat?
- M-a sunat Maria.
- Mihai e bine?
- Da! A pierdut șapte oameni.
- Te înțeleg! Liniștește-te atunci. Ne vedem la servici. Avem treabă. Suntem în alertă maximă.