Casa din pădure, în majoritatea anului era părăsită. Ca și cătunul. Satul fantomă cum a fost catalogat de presa locală.
Gabriel, fără excepție, trebuie să se gândească serios la cazul Laviniei Velea.
Chiar dacă trebuia să stea peste program până aproape de miezul nopții.
Ceva fundamental lipsea din depozițiile făcute de martori.
Își dorea să dezlege enigma despre care vorbesc toți ca de o „crimă perfectă”.
De altfel romanul în manuscris uitat la fața locului era întitulat astfel.
În una din file erau subliniate următoarele cuvinte „la familia din vecini erau adunați grămadă pentru spectacolul B. Focul șterge tot. Vă voi purta departe, ușurel...”.
Chipul tinerei femei găsită moartă în apartament, era dispus radial pe panoul principal al ipotezelor investigate. Parcă îi lipsea ceva din viață. Pe fundalul pozei exista mult zgomot, mișcare, o mască evidentă a chipului blond, inespresiv, cu ochii blajini ca marea liniștită după furtună. Parcă se gândea la zilele însorite de concediu, la o sumedenie de lucruri utile pe care le-ar putea face cu asiduitate.
Gabriel avea totuși acea idee fixă. Strada cu toate oportunitățile fără limitele ce i se relevă, cafenelele, supa chinezească servită cu mare băgare de seamă, piața, comunitatea cu pacienții ei, îl atrăgeau de fiecare dată fără măsură, simțul datoriei fiind considerat ca un simplu gest de originalitate.
Existau cu siguranță zile mai bune, zile mai rele, dar cum ai putea evolua profesional dacă nu ai avea nemulțumiri primare?
Privi în jur. Drept în față, lângă noianul de cărți și însemnări rupte din agenda zilnică, ceasul indica ora douăzeci și trei și un sfert.
Starea de disconfort nu dispăruse.
Se ferea acum să tragă concluzii.
Doar era vorba despre un adevăr ce nu se lasă deloc descoperit.
O circumferință necesară și pe cât posibilă repetitivă.
Prefera să stea ca unic punct încăpățânat în cercul ce strângea aceste rânduri.