1
Soarele se trezise oleacă mai greu în dimineața aceea. Fusese naș la o Steluță, și toată noaptea chefuise. Oricum, când se mai dezmetici puțin, nu-i veni să își creadă unicului ochi. Se șterse rapid cu doi norișori pe el și într-adevăr pe Cheile Dezolării înaintau câțiva călăreți... Erau ani buni de zile de când nimeni nu mai călcase pe acolo, era un loc blestemat, unde tot felul de ființe supranaturale, periculoase bântuiau. Erau supușii vrăjitoarei Ximena, sora mohorâtului rege Ximon. Acesta, după o dispută sângeroasă și lungă pentru regatul Siimitului, o învinsese pe Ximena și o întemnițase în Castelul Torței, situat dincolo de Munții Dezolării. Cei care înaintau spre acel castel erau câțiva oșteni ai regelui Ximon. În fruntea lor pășea, palid și îngândurat, însuși regele Ximon. ,, Nu poate să fie de bine ce se întâmplă’’ își spuse Soarele, și cât era el de fierbinte, se înfioră ușor... Norii începură să îl acopere, era un joc între ei și el, dar de data asta îi lăsă să câștige, și își mută atenția spre Parcul Regal, unde Sorina ieșise dis-de dimineața la o plimbare cu prințul Alexis.
2
Trecuseră vreo trei zile de când prințesa Sorina își ținuse ziua, Alexis și Carmina erau însă tot acolo. Părinții lor, regii Sobrin și regele Balenis erau plecați la vrăjitoarea Brigelia, care le trimisese un Sol Efemer, chemându-i urgent la ea... Un Sol Efemer era o ființă creată de vrăjitoare din lut și puțin sânge de cerb, o efemeridă și multe alte ingrediente secrete. Acest Sol Efemer era aproape transparent, foarte iute, iar după ce ajungea la destinație...murea, așa că nimeni nu putea să mai afle mesajul trimis (se spune că vrăjitoarea chiar vindea Soli Efemeri, îi livra amorțiți, iar la un anumit cuvânt, se trezeau și își îndeplineau menirea). Nu puteau vorbi prin Păsărifon, deoarece se pare că niște papagali ai regelui Ximon dădeau târcoale zilele acestea, și le puteau intercepta convorbirea.
Cu o seară înainte Sorina le dăduse întâlnire lui Alexis și Carmina, la chioșcul din fundul Parcului Regal, dimineața la ora 7. Vroia să le arate ceva; ei promiseseră că vor veni, dar bineînțeles că prințesa Carmina nu se putuse ridica din pat, era mult prea devreme pentru ea. Așa că Sorina și Alexis, mergeau printre copacii prietenoși de felul lor ai Parcului, dar în dimineața asta umbra lor ținea un pic cam răcoare. Așa că se întrecură la fugă până la chioșc, prima ajungând bineînțeles Sorina. V-ați prins că Alexis o lăsă să câștige. Intrară în chioșc și Sorina puse pe masă un măr, o pară și o gutuie, pe care le adusese într-o trăistuță în spate. Apoi îi făcu semn lui Alexis să facă liniște și se ascunseră dincolo de gardul chioșcului, într-o tufă care creștea foarte aproape.
- Ce facem aici? Îi spuse Alexis prințesei.
- Taci și așteaptă să nu îl sperii, răspunse aceasta.
- Pe cine să sp..., dar nu mai apucă să continue.
Pe ușa chioșcului apăru un pitic, dar care era mic și pentru standardele piticilor, dacă ajungea până la genunchiul Sorinei, ca să vă faceți o idee. Arăta ca un copil de pitic. Un copil de pitic ce trăgea un căruț ce părea imens față de el.
- Vai, dar nu e el, șopti Sorina, este altcineva. Este mult mai mic.
Alexis vru să șoptească și el, dar Sorina îi puse mâna la gură, prichindelul parcă auzise ceva, și se oprise temător. Avea niște urechi un pic ascuțite pe care și le mișca foarte foarte repede în timp ce începu să se învârtă din ce în ce mai tare, ascultând atent în toate direcțiile. Se opri până la urmă, suflând ușor, dar convins că nu era nimeni. Se apropie de masă, dar bineînțeles că nu ajungea la ea. Încercă să se cațere pe un picior al acesteia, dar când ajunse să se prindă de marginea mesei, căzu pe spate și începu să se vaite caraghios. Sorina și Alexis, vă dați seama, nu știau cum să nu pufnească de râs. Într-un târziu se ridică frecându-se la fund și, icnind și văitându-se, se apropie de căruț și îl trase, apoi îl împinse si lăsându-se cu greutatea lui pe spatele căruțului îi fixă mânerul cu greu pe marginea mesei. Se cățără apoi pe tija căruțului, cu spatele în jos și, trăgând cu mâinile, împingând cu picioarele ținute cruciș peste tijă, se apropie de marginea mesei. Acolo altă problemă, dar nu avu încotro, trebuia să încerce să se răsucească. Își făcu vânt de câteva ori și se răsuci deasupra... Își puse vârful degetelor pe masă și începu să meargă de-a bușilea, tremurând, pe tijă... Când fu aproape de capătul acesteia, se ridică fericit în picioare, dar mișcarea fu prea bruscă și căruciorul începu să meargă înapoi. Scoțând un ,,Ooooo!!” panicat, încercă să meargă pe tija ce se retrăgea, până ce cu un efort suprapiticesc reuși să plonjeze pe burtă, cu nasul langă fuctele de pe masă, exact când tija căruțului căzu cu zgomot pe podeaua chioșcului.. Răsuflând ușurat, prichindelul se ridica si își dete jos căciula făcută din mușchi și cu ciucuri de spin apoi se șterse la fruntea transpirată de efort. Se uită în jos și văzând fructele surâse. Împingându-le, le rostogoli jos de pe masă, înspre căruț, în iarba moale... Când termină, era pe marginea mesei, zâmbind cu satisfacție. Dar treptat expresia i se schimbă și începu sa meargă din ce în ce mai repede , făcând turul mesei de vreo zece ori. Brusc, încremeni, apoi începu să își miște cu mânuța căciula între urechi, când pe frunte, când jos pe ceafă, tot mai repede... Se opri până la urmă și începu să lăcrimeze.. Cum să coboare? Să sară..îi era frică. Nu dură mult și începu să se vaite, scoțând iar sunete ciudate.

3
Regele Ximon înainta pe cărarea dintre pereții stâncoși ai Cheilor Dezolării. Oștenii care îl urmau erau cuprinși de teamă, așteptându-se tot timpul să fie atacați de bestiile fioroase ale căror răgete se auzeau din când în când. Regele Ximon părea indiferent, el știa că acele fiare nu l-ar fi atacat niciodată atâta vreme cât stăpâna lor era prizoniera lui. Plecaseră cu o zi înainte din Asiban, capitala Siimitului, nu se opriseră decât să adape caii, și oboseala își spunea cuvântul. Pârâul Dezolării de-a lungul căruia mergeau de vreo câteva ceasuri bune, dispăru dintr-o dată într-o grotă înaltă, mărginită și jos și sus de niște stânci ciudate, ascuțite, albe ca fildeșul. Regele Ximon ridică mâna înmănușată și toată coloana se opri. Ximon descălecă, și cu mers energic se apropie de grotă. Sfetnicul și prietenul lui, preotul Gorgil îl admira, dar și invidie. După atâtea ore de călărit, regele, îmbrăcat în zale grele, părea odihnit de parcă ar fi dormit toată noaptea. Ajuns la intrarea în grotă, regele scoase sabia și o înfipse în peretele de stâncă. La început nu se întâmplă nimic, dar apoi, peretele începu să se cutremure și oștenii văzură plini de groază că ceea ce lor li se păruse a fi un munte, era de fapt un cap de dragon pietrificat, iar apa i se scurgea în gura deschisă, ce începu să se închidă. Un oștean se apropie de Gorgil și îl întrebă:
- Preasfinția ta, ce se întâmplă? Cine este acest monstru?
- Ehei, e o poveste veche... Este un dragon de foc, Împăratul lor de fapt... Mai demult, a fost o bătălie mare între stră-străbunicul regelui nostru și dragonii de foc. Ajutați de vrăjitoarele Neremensis, din care se trage mama regelui nostru și a sorei sale Ximena, au reușit să îi învingă... Dar acest dragon este nemuritor, au putut doar să îl împietrească, iar apa trebuie să curgă tot timpul în el, altfel focul dragonului se poate reaprinde și acesta își va reveni. Trupul lui poate fi străpuns doar de către sabia regelui nostru, o sabie fermecată care îi comandă să își închidă gura și noi vom putea trece peste capul lui, până la drumul ce duce la Castelul Torței. Dar trebuie să ne mișcăm repede, dacă focul apucă să se reaprindă, dragonul își revine, și blestemul nu va mai avea putere să îl facă să deschidă gura, pentru ca apa să intre iar în stomacul bestiei.
Regele Ximon le făcu semn să descalece și când gura dragonului se închise le făcu semn:
- Haideți, nevolnicilor, repede. Tu, spuse către un oștean, rămâi la cai.
După ce trecu și ultimul oștean, scoase sabia din dragon, sări pe botul acestuia și strigă la ei:
- Repede! Mișcați-vă!
Gura se deschisese un pic și începură să iasă aburi, semn că focul se aprinsese. Ostenii urcau cât puteau de repede, dar tremurau de frică. Dintr-o dată un ochi uriaș, roșu cu iris verde se deschise ațintindu-se asupra unuia dintre ei. Acesta de spaimă, alunecă și căzu strigând, zdrobindu-se de stânci... Capul dragonului începu să se miște încet, încet, dar gura se deschise de tot ridicându-i și pe ei la orizontală. Apa năvăli și stinse focul.
În fața lor, în mijlocul unei căldări imense, mărginită peste tot de munți de netrecut, se vedea Castelul Torței. Era uriaș, dar ceva era ciudat la el, părea a fi un castel invers, adică era subțire la bază și se lărgea spre vârf, unde trona o terasă imensă, crenelată... Arăta ca o torță, așa că normal, acesta îi era numele. Ximon și cu oștenii lui începură să coboare pe cărarea ce duce la castel.
4.
Între timp, în Parcul Regal, Vrabia Paparazzi dormea buștean într-un copac. Moțăia și visa că i se decernează premiul Bufnitzer pentru fotografie, în urma senzaționalelor sale poze făcute cu ocazia nașterii Prințesei Sorina. Singura sa nemulțumire era că trebuia să împartă premiul cu Desenatorul Șef, un cocostârc bătrân (cu un cioc colorat în fel și chip de cât și-l înmuiase în toate acuarelele posibile), și care începuse să lăcrimeze și să scâncească de emoție. Nervoasă, încerca să îi dea cu aripa peste picior, pentru a-l mustra... Moțăind și dând din aripă, se clătină, gata-gata să cadă de pe ramură. Noroc cu Vântul de Bunădimineață, care o supraveghea surâzând de ceva vreme, și care o ajută să își regăsească echilibrul. Vrabia se dezmetici și încă sub impresia visului, îi răsunau în urechi scâncetele Desenatorului Șef. Până la urmă își dădu seama că într-adevăr se auzea un plânset dinspre chioșcul parcului. Curioasă zbură într-acolo, la timp pentru a-i vedea pe Sorina și Alexis cum se apropiau grijulii de masa pe care stătea și plângea micuța făptură. Piticuțul stătea în fund, și nu vedea, nu auzea nimic... Când Alexis puse mâna pe el, se opri din plâns și văzându-i pe cei doi copii, făcu ochii mari și începu să se înfoaie, părul i se zbârli și îi umflă căciula, urechile îi fremătau, ochișorii mai să îi iasă din orbite. Se retrase spre marginea opusă mesei și încercă să țipe, dar nici glas nu mai avea.. Sorina atunci îi spuse:
- Te rog nu te speria... Nu îți vrem răul. Vrem să te ajutăm. Eu pun fructele pe masă în fiecare dimineață. Liniștește-te, nu îți facem nimic... Uite îți mai dau un măr. Și Sorina scoase un măr din trăistuța ei.
Piticuțul se uită la ei, și părea că se calmează, mai ales la vederea mărului. Se opri o clipă din plâns, dar reîncepu să se smiorcăie, așa cum fac copiii mici, când se răsfață și continuă să plângă deși nici ei nu mai știu de ce . Arunca pofticios câte o ocheadă la măr, si totul părea că merge spre bine, când pe ușa chioșcului, năvăli Flufy, lătrând furios, vrând să își apere stăpâna de ființa aceea ciudată. Piticuțul de spaimă uită de toate și vru să sară de pe masă. Noroc cu Alexis care în timp ce Sorina vorbea cu el, se strecurase în spatele lui și îl prinse. Micuțul începu să se zbată, dădea cu pumnișorii în pieptul lui Alexis strigând:
- Lasă-mă, lasă-mă!
Între timp, Sorina încerca să îl liniștească pe Flufy care, dezlănțuit, lătra și sărea spre piticul de la pieptul lui Alexis, unde acesta, până la urmă se cuibări înfricoșat, renunțând să mai lovească. Alexis începu să îl mângâie, și să îi spună să nu îi fie frică, nu i se va întâmpla nimic. Până la urmă, Sorina reuși să îl calmeze pe Flufy spunându-i:
- Flufy rău! Flufy rău! Dacă nu te oprești, nu mă mai joc cu tine!.
Flufy se potoli, dar tot mai mârâia avertizând că nu e de glumă cu el.
Sorina se apropie de piticuț și mângâindu-l, îi întinse mărul, care lucea ademenitor. Piticuțul îl luă cu amândouă mânuțele și surâse sfios. Alexis îl puse în fund pe masă și Sorina îi spuse.
- Te rog să îl ierți pe Flufy, dar credea că ne apără, nu a mai văzut pe cineva ca tine. De fapt nici noi nu am mai văzut. În celelalte dimineții venea altcineva, tot un pitic. Nu te superi dacă îți spun așa?
- Nu, îngăimă piticuțul.
- Dar acesta era totuși mai mare, era aproape cât mine. Am uitat într-o seară un măr aici și a doua zi nu l-am găsit. Și așa am început să las fructe aici în fiecare seară, iar acum vreo câteva zile am stat de pândă și am văzut cine le lua.
- Este tatăl meu, Milică, dar astăzi nu a putut veni, și m-a trimis pe mine, spuse piticuțul cu o voce subțire, tremurătoare încă, deși se vedea că începe să se destindă.
- Eu sunt Sorina, el Alexis și curajosul ăsta este Flufy. Acesta se calmase, stătea cu botul pe labe și picotea, până ce o albină începu să îl necăjească, încercând să i se pună pe botic.
- Știu cine sunteți, vă vedem în parc. Eu sunt Milicel.
- Voi sunteți pitici? Întrebă Alexis.
- Nu suntem chiar pitici.
Și Milicel le povesti ce știa din poveștile bătrânilor. Mai demult un spiriduș al Pădurilor din Munții Hertezatului s-a îndrăgostit de o fată de pitici ce locuiau într-o grădină a vrăjitoarelor Nemerensis. Familiile celor doi s-au împotrivit, i-au despărțit, iar fata și copilul ce l-au avut au fost alungați. Se pare că din acel copil se trăgea familia lui.
-Ni se spune pitiduși, adică pitici și spiriduși. Unii suntem mai mult pitici, iar alții mai mult spiriduși, ca și mine... Celor din familia mea li se mai spune Milici de Grădină, pentru că ne plac grădinile, parcurile, livezile.
- Dacă ești mai mult spiriduș, nu ar trebui să ai ceva puteri magice?
- Ba da...
- Și atunci nu ai fi putut să faci o vrajă, să nu plângi cocoțat pe masă.
- Păi trebuie să mă duc la școală... Nu ne putem găsi puterile decât ajutați de o vrăjitoare... Dacă am fi spiriduși-spiriduși nu am avea nevoie de școală. Tatăl meu este acum plecat la vrăjitoarea Brigelia, să vadă dacă ar binevoi să mă primească la învățătură... S-a ascuns între bagajele regelui Sobrin, spuse Milicel, roșind... Te rog să nu îi spui...
Și mai povestiră ei multe. Milicel le spuse că le plac foarte mult fructele, mai ales merele, dar ei nu pot urca în pomi. Adună fructe pentru iarnă și le duc în lumea lor, subpământeană, unde intră prin scorbura unui copac uriaș de la marginea Parcului Regal. Scorbura era vrăjită de unul dintre pitidușii care fusese mai mult spiriduș, și nu putea fi văzută decât de ei. Milicel era primul pitiduș ce era mai mult spiriduș din familia lor după multă vreme. Avea încă doi frați și două surori, dar aceștia erau mai mult pitici, și munceau la Fabrica de Calești și Camioane Regale... O soră de a lui, Miliana, fusese o perioadă la Vrăjitoarea Brigelia dar, din păcate nu a reușit să își găsească darul magiei. Mama lor dispăruse de câțiva ani, și nu mai știau nimic de ea.
Sorina și Alexis îl ajutară apoi pe Milicel să își pună fructele în căruț, îl conduseră apoi pe aleile parcului, până într-un loc de unde își luară rămas bun. Pitidușul se făcu nevăzut încet încet, trăgând de cărut, fericit că își făcuse noi prieteni. Chiar și Flufy îl lătră amical la despărțire.
Vrabia Paparazzi plecase demult, de când auzise că regele Sobrin plecase la Vrăjitoarea Brigelia... Era furioasă că ratase momentul, iar dormise prea mult. Vroia sa ajungă la vrăjitoare înaintea coloanei regale, sa vadă ce se întâmplă...

5.
Regele Sobrin călărea alături de regele Balenis în fruntea oștenilor săi. De vreo oră caii urcau tot mai greu, și se lăsa frigul. Făcu semn lui Dreian care călărea în spatele lui; acesta veni și puse peste umerii lui o hlamidă groasă, călduroasă.
-Vecine zici că nu vrei și tu o haină mai groasă?
- Cum spuneam la plecare, mi-e suficientă armura, doar suntem în toiul verii..
- Cum vrei prietene...
Porniră mai departe, erau 15 oameni și un Camion Regal cu bagaje și cadouri pentru vrăjitoarea Brigelia. Printre bagaje era ascuns piticul Milică care la început fusese cam speriat, dar acum mai că adormise, ba chiar mai scotea căte un sforăit dar se trezea în clipa următoare speriat de propriile sunete. Încet, încet, iarba dispărea și lăsa locul zăpezii. Înaintau pe un drumeag printr-o pădure de brazi. Regele Sobrin trăgea cu coada ochiului la Balenis, surâzând – acesta începuse să tremure, clănțănind.
-Ai spus ceva, cuscre?
-Nnnuuu, spuse Balensis.
-Mi s-a părut că spui ceva, mai spuse râzând regele Sobrin și făcu semn lui Dreian care puse o haină călduroasă pe regele Balenis.
Acesta încercă să protesteze “Nu trebuie....” dar se lăsă înduplecat, cu greu, chipurile. După ce se încălzi spuse spășit:
-Mulțumesc, cuscre...chiar nu credeam că poate fi așa de frig.
-Ei, urcăm de câteva ore, munții Hertezatului sunt înalți, aici iarna este tot timpul la ea acasă, dar nu-ți fă griji imediat o să fie mai bine.
Cum spuse asta, începu să ningă, vântul sufla tăios, nu mai vedeau nimic, abia înaintau...
-Asta numești tu mai bine? Nu cred că mai putem înainta, hai să ne întoarcem.
-Ai încredere în mine. Descălecați și luați-vă caii de dârlogi!
-Sunt în sandale, strigă Balenis, dar vorbele lui fură înghițite de Vântul Gardian.
Neavând ce face, descălecă și porni alături de ceilalți prin nămeți. Camionul Regal rămăsese în spate pentru a i se pune lanțuri la roți, acesta a fost norocul Vrabiei Paparazzi, care mai mult moartă decât vie, orbită de zăpadă, abia observă convoiul. Obișnuită să fie răsfățată de vânturile din Undara, nu se aștepta la atâta ostilitate din partea Vântului Gardian. Cu puțin noroc, găsi un geam care nu se închidea bine și se strecură în camion, așezându-se exact pe nasul lui Milică, Acesta tocmai visa cum mănâncă un măr perfect, roșu, nici moale, nici tare, parfumat...Și când să sforăie mai cu drag, simți cum niște pișcători ceva îl prind de nas, iar niște palme îl bat pe obraz. Strigă disperat:
-Ajutor! Ce se întâmplă? Gata, mă dau bătut, m-ați prins, o să plătesc pentru că m-am furișat în camion....
Vrabia la rândul ei, speriată, nu-i dădea drumul de nas, și-l pocnea mai departe peste obraji, până când piticul reuși să o dea jos cu mâinile... Urmă o perioadă de liniște...Milică avea nasul roșu, zgâriat, ochii îi lăcrimau, dar reuși totuși să își dea seama că era vorba doar de o vrabie, care abia mai sufla, toata ciufulită.
-Ce e nu e în regulă cu tine, de ce m-ai atacat? întrebă Milică plângăreț.
-Milică? îngăimă vrabia.
-Daa, dar de unde știi numele meu?
-Sunt Vrabia Paparazzi. Și îl puse la curent cu întâmplarea din Parcul Regal , cu Milicel în rolul principal. Între timp camionul se urnise din loc și încet încet îi ajunseră din urmă pe oșteni și cei doi regi, Sobrin și Balenis.
Acesta din urmă suferea cumplit, cu greu se apropie de Sobrin și îi strigă:
-Ce ne facem, nu mai pot de picioare!
-Gata, am ajuns.
-Unde , că nu pot să văd nimic...
Sobrin îi arată, erau între trei copaci uriași, cel din fața lor era cel mai mare, nu cred că putea fi cuprins nici de brațele a treizeci de oameni de jur împrejurul lui. Sobrin scoase de la brâu cornul de vânătoare și sună de trei ori, o dată scurt, apoi lung și încă o dată lung.... Ca prin miracol ninsoarea încetă...Balenis văzu apoi cu uimire amestecată cu spaimă cum vântul se strângea într-o trombă în fața lor scurgându-se într-o mică ploscă pe care o purta o ființă mică albastră cu aripi, cu o căciulă din zăpadă pufoasă și îmbrăcată cu un costum ce părea tricotat din iarbă și mușchi.
-Bine ai venit, rege Sobrin! spuse ciudata făptură, iar ochișorii lui surâdeau malițioși.
-Bine te-am găsit Păstrător al Vântului Gardian! Oare chiar trebuia să ne primești așa de “friguros”, doar știai că venim.
-Am observat că avem un oaspete de seamă (și aici surâse ironic, aruncând o privire regelui Balenis) și am zis să fac o primire cum se cuvine, demnă de un așa musafir. Balenis, auzindu-i cuvintele, scoase pieptul în afară și încercă să arate cât mai impunător, deși picioarele lui în sandale protestau în zăpadă.
-Stăpâna ta Brigelia, ne așteaptă, nu?
-Da, veniți, dar mai întâi permiteți-mi să vă spun ceva și bătând din aripioare zbură la urechea regelui șoptindu-i:
-Aveți doi pasageri clandestini sire...
-Ce ???
-În Camionul Regal sunt pitidușul Milică...
-A, îl cunosc de când eram copil, zâmbi regele.
-...și Vrabia Paparazzi...
-Oooo, afurisita aia de vrabie, peste tot își bagă ciocul.
Sobrin ordonă apoi șoferului și ajutorului de șofer să caute în spatele camionului printre bagaje. Imediat se auziră icnete, plânsete, piuituri ....Într-un final, Milică și Vrabia Paparazzi fură aduși în fața regelui.
-În genunchi în fața măriei sale! spuse Dreian, furios că fusese păcălit, el organizase călătoria, pregătise bagajele, supraveghease încărcarea acestora. Milicel se execută imediat, dar biata vrabie nicicum nu reuși, ba cădea în fund, ba în cioc, așa că până la urmă se mulțumi să facă un fel de reverență, cu ciocul în pământ și aripile depărtate.
-Ce cauți Milică aici? De ce te strecori ca un hoț? Doar noi suntem prieteni vechi.
- Sire, nu am îndrăznit, am crezut că m-ați uitat de atâția ani...
Și apoi îi explică scopul călătoriei, despre Milicel, care ar fi dorit să vină elev la vrăjitoarea Brigelia.
- Bine Milică, înțeleg, dar puteai să vii de la început așa la mine. Cât despre tine, vrabie băgăcioasă, m-am săturat...Nu vei veni mai departe cu noi.
- Dar, Sire, am cititorii mei care...
- Taci! Îți dau un sfat, pleacă repede înapoi, pentru că Păstrătorul va elibera imediat Vântul Gardian și nu te văd bine...
Vrabia, rușinată, speriată dar și nervoasă, își luă zborul...
-Acum că am lămurit și treaba asta, putem merge mai departe, Păstrătorule?
- Desigur, Sire.
Și spiridușul se înălță spre vărful copacului de care am spus cât era de mare, intrând într-o mică scorbură. Peste câteva secunde o ușă imensă se deschise în trunchi și spiridușul apăru :
-Haideți, intrați!
Porniră și după ce intră și Camionul Regal ușa se închise. Spiridușul zbură iarăși trăgând de o pârghie aflată la peste zece metri deasupra lor. Simțiră cum copacul se rotește. Când se opri, ușa se deschise și în fața lor se așternea o cărare printr-o poiană însorită, plină de flori, păsări, iepuri, căprioare și altele( chiar și o ursoaică ce avea vreo trei pui jucăuși). Și bineînțeles, spiriduși, unii albaștri, dar fără cușmele de zăpadă...Regele Balensis după clipa de uimire ce o trăi, simțind iar căldura aruncă haina ce îi ținuse de cald și ieși primul, urmat imediat de ceilalți. În urma lor, copacul se răsuci la loc. La capătul poienii, după un pod peste un pârâu măricel se vedea o casă frumoasă, nici mare dar nici mică, colorată divers și cu ferestre care își schimbau forma și locul.

6.
Scăpați de Pasajul Dragonului, Gorgil se apropie de regele Ximon:
- Sire, iertați-mi îndrăzneala, dar aș vrea să știu de ce venim să o vedem pe sora dumneavoastră, am o bănuială, nu că nu ar fi ceva firesc să vreți să vă vedeți sora, mă iertați încă o dată.
- Ei bătrâne tovarăș de arme, bănuiești tu bine, vin să îi propun o alianță, o eliberez în schimbul ajutorului ei. Siimitul nu poate face față singur regatelor Undara, Ardan, Alban și Veresin....Dacă vom fi atacați ca răspuns la acțiunile mele? Eu doresc unificarea celor cinci regate, sub sceptrul meu, pentru a face față unei mari primejdii, o amenințare cum încă nu a avut lumea noastră...Ximena știe despre ce e vorba, inclusiv faptul că venim spre ea acum, este înlănțuită, dar mare parte din puteri și le-a păstrat. Va fi greu să negociez cu ea, după toate cele întâmplate...Acum lasă-mă, am nevoie să fiu singur, eu cu gândurile mele.
- Prea bine, majestate, scuzați-mi iarăși îndrăzneala.
Și Gorgil încetini până ajunse iar în rând cu oștenii. Oșteanul cel curios, mai îndrăzneț de felul lui, îl abordă iar:
-Preasfinția ta, am înțeles că ne ducem la sora premăritului nostru rege, la vrăjitoarea Ximena, cea mai puternică dintre toate...Mă întreb cum a reușit să o învingă, am observat pe drum tot felul de lighioane înfricoșătoare, care pe vremuri făceau parte din oastea ei. Cum a fost posibil să fie învinsă?
-Cum te cheamă, oștene și câți ani ai?
-Lixandru, preasfinția ta, am 20 de ani și de doi ani sunt în serviciul regal...
-Lixandru, vrăjile sunt arme foarte puternice, dar viclenia și istețimea le pot veni de hac. Regele nostru s-a aliat cu Piticoșii, aceștia serviseră cu credință mulți ani de zile Dragonilor de Foc, iar după înfrângerea acestora, au fost alungați. Castelul Torței spre care ne îndreptăm aparținea dragonilor, care au terorizat omenirea sute de ani din el. Piticoșii este prescurtarea de la Piticii Plicticoși, sunt cele mai serioase, plicticoase, morocănoase ba chiar și răutăcioase ființe din lume, dar totodată, sunt imuni la vrăji...Ei înșiși au o vrajă a lor, când nouă piticoși cască deodată, nu există ființă pe lumea aceasta să nu adoarmă. Aflând toate acestea, regele nostru, a făcut un pact cu ei, cedându-le Castelul Torței și ținutul dimprejur, pentru ca să își poată vedea de treburile lor plicticoase, în schimbul ajutorului dat la capturarea vrăjitoarei Ximena. Regele îi propuse acesteiea un armistițiu, sugerând că ar fi gata să capituleze( au fost cinci ani de lupte cumplite), urmând să se întâlnească aici pe teren neutru. Ximena a acceptat venind înconjurată de cele mai diabolice ființe din subordinea ei. Regele nostru a venit însoțit doar de nouă piticoși...A încercat să facă tot ce a putut să o convingă să înceteze războiul, i-a oferit jumătate din regatul Siimitului și acest castel, dar Ximena sigură pe ea, a dat semnal jivinelor să îl captureze, în timp ce încerca să îi pietrifice pe piticoși....Aceștia au început să caște plictisiți, și vrăjitoarea împreună cu escorta ei au adormit pe dată.
-Regele Ximon, nu a adormit?
-Nu, el purta un medalion făcut de piticoși care îl ocrotea de vrajă. Dar gata cu poveștile, am ajuns.

7.
Ajunși la pod, regele Sobrin spuse:
-De aici, vom merge numai noi, cuscre. Ceilalți așteptați aici, spuneți oricărui spiriduș dacă vreți ceva, de vă e foame sau sete.
-Sire, nu vă fie cu supărare, iertați-mi îndrăzneala, dar am și eu o treabă cu vrăjitoarea, spuse Milică.
-Stai aici Milică, nu am uitat de tine. Toate la timpul lor, spuse Sobrin și el cu regele Balensis îi lăsară în urmă.
Trecând pe pod, regele Balensis avu nemaipomenita idee să se uite în apa limpede, adâncă în acel loc, a pârâului, unde șapte pești argintii înotau liniștiți. Se opri să îi admire cu ochi de pescar (era un împătimit al pescuitului), când dintr-odată un pește se ridică din apă vertical, doar coada rămânându-i în apă. Îl privea drept în ochi neclintit.Curând se mai ridică unul, urmat de altul imediat. Cei trei pești îl priveau țintă, hipnotizându-l și începură apoi pur și simplu să crească spre el dincolo de dimensiunile unor rechini uriași. Regele Balensis, incapabil să se miște, nu putea nici măcar un sunet să scoată...Deodată ceilalți patru pești rămași în pârâu începură să tragă de cei trei care se apropiau, vroiau să-l sfârtece, să-l mănânce pe durduliul Balensis. După o luptă îndârjită, reușiră să îi aducă din nou în apă, unde reveniră la mărimea lor inițială. Regele Balensis, eliberat, căzu cu zgomot pe pod, iar coroana se rostogoli până la picioarele lui Sobrin. Acesta o luă de jos, se apropie de cuscrul lui, îi întinse mâna și îl ajută să se ridice. Șterse apoi tacticos coroana și o puse la loc pe capul lui Balensis. Într-un târziu, acesta reuși să îngaime:
-Ce ...ce au fost, ce-a fost asta?
-A, acesta e Pârâul celor 7 Păcate..iar acești pești... De acolo îi vine numele pârâului, spuse și zâmbi Sobrin.
-Cei trei pești, ce au avut cu mine?
-Sunt cele trei păcate pe care le ai vecine, și pe care ar trebui să ți le cunoști și să le stăpânești. Iar ceilalți pești, sunt cele pe care nu le ai, sau, mă rog, le ai într-o măsură acceptabilă. Aici la Brigelia, pot veni numai oameni care trec peste proba acestui pod.
-Lasă-mă să ghicesc, dacă mai aveam un așa zis păcat, cum le spui tu, nu am mai fi vorbit acum, nu-i așa?
-Da cuscre, patru ar fi fost prea mult pentru ceilalți trei rămași în apă.
-Și nu mi-ai spus, m-ai lăsat să îmi risc viața? La urma mei, nu țin neapărat să o văd pe această vrăjitoare!
-Am avut încredere, te cunosc. În plus, vrăjitoarea mi-a spus că dorește să te întâlnească.
-Dacă mă cunoști cum susții, spune-mi care au fost cei trei pești care au vrut să mă sfâșie?
-Ei cuscre, asta nu pot eu să îți spun. Știu doar că îți iubești nevasta, o adori. Ești harnic, darnic, poate un pic prea pofticios, așa că ai grijă, spuse Sobrin surâzând.
-Tu când ai trecut podul acesta prima oară, câți pești au ieșit din apă?
-Nu pot să îți spun, pentru că unul dintre pești s-ar putea să sară din apă direct pe tine, râse Sobrin.
-Hai să trecem odată de podul acesta nenorocit!



(Va urma)