El creștea o sirenă în cadă. Chestia asta nu cerea prea mult efort, doar umblatul după pește prin alimentările și piețele orașului, ca s-o hrănească. Când o prinsese, de mică, într-o plasă pentru creveți, undeva în largul unei insule grecești al cărei nume nu mai contează, era agitată și neîmblânzită dar acum, după aproape douăzeci de ani, se obișnuise cu viața între plăci de faianță. Cânta mai tot timpul. La început balade de dor și jale pentru ca mai apoi, influențată de radioul de pe etajera cu săpunuri și șampoane, să o dea pe Queen și Aznavour. În surdină, să nu deranjeze vecinii. Așa-și ducea ea traiul. Și când nu cânta, își făcea și-și desfăcea părul, devenit acum de culoarea aurului. Mi-am imaginat întotdeauna sirenele ca fiind blonde, îi spuse el în ziua în care i-a înmânat vopseaua de păr. Iar ea, fără măcar să-și ia rămas bun de la șuvițele negre reflectate timid în apă, își colora conștiincioasă și ascultătoare podoaba brunetă. Doar o singură dată, în toată viața lor împreună, el o duse pe plajă. Cu mașina, parcată cu sadism la două sute de metri de valuri. Îi ascunsese cu migală solzii cozii sub o pătură veche iar la gât îi fixase o curea lată, pe lanț, ca să-i prevină orice trezire de instinct și fugă în marea cea mare... Îi deschise un pic geamul ca să simtă aerul sărat, atât. Dar ea nu încercă să fugă. Dădu drumul la radio și rămase pironită, privind lung valurile nervoase în timp ce scoici și pești și nisip și spumă și stânci îi curgeau pe obraji din ochii ei de sirenă.