De îndată ce l-am văzut pe pod cu privirea pierdută și cu expresia feței confuză am știut că are nevoie de ajutor. Și cum am reușit întotdeauna să ajut oamenii cei mai ciudați, am decis să-l salvez și pe el. M-am apropiat, i-am întins o țigară și am întreprins împreună o lungă călătorie de câteva ore interminabile prin toate subiectele de discuție posibile și imposibile, sprijiniți de balustrada podului peste fluviul cel mare și întunecat. Deja mijea de ziuă când am apăsat pe trăgaci. I-am prins trupul aflat în cădere, l-am sprijinit o secundă de umărul meu și i-am tras în tâmplă a doua oară, să fiu sigur. Apoi, cu un zvâcnet, l-am împins în fluviu. M-am îndepărtat cu pas liniștit și cu inima împăcată, ca un om care și-a mai îndeplinit o misiune de suflet. Nu e nimic pe lume care să mă facă mai fericit decât să ajut sinucigași nehotărâți.