Bili frecventase liceul unde absolvisem și eu, cu multă vreme în urmă, dar n–aveam cum să–mi dau seama că individul aferat, ce fotografia în rafale excavația la care zăboveam, printre alți trecători indiscreți, era puștiul jucător de volei în curtea școlii. El s–a prins, imediat și familiar, dându–mi un cot.
„Halo, domnuʼ, și tu ai amintiri? Hei, nu mă recunoști?! Hai bă, Horică, nu erai tu cu Alifie, Muianu… Cățe în clasă? Sunt eu, Bilibosu… tu ai terminat înainte, ț–amintești? Mai stai la chestiunea zilei?! Te fac o cafă?”
Într–adevăr, ce chestie că pe locul unde se ridica imobilul zis „Casa mirei” un excavator scormonea sacadat resturi de zidărie, la marginea subsolului ruinat; datorită intervenției mașinăriei fuseseră îndepărtate panourile separatoare, lăsând vederii cotloane sordide presărate cu deșeuri umane, vegetație pleșuvă între țăndări lemnoase – rușinea centrului istoric al orașului.
Dar fotografiatul profesionistului Bili (bătea la ochi antetul breslei – vestă paramilitară, aparat foto meseriaș) pentru ce? Ieri și azi – pentru mâine?... Mărturii perene poate? Intrase vreodată anume în Casa mirei, cognomenul inițiaților? Știa?
Fiindcă nu de mult, ce–i aia un ciclu al lui Saturn, față de ciclul lui Pluto (sau Eris, d–apoi Pi Aquilae?) parterul imobilului naționalizat adăpostea Galeria „Orizont”, unitate de stat respectabilă și lucrativă pe tărâmul cultural, coordonată de două instituții – Consiliul de Cultură și Cooperația, ambiguitate ce permitea desfacerea unor te miri ce produse artistice de sezon ale diverselor Uniuni artistice și populare, ba chiar și lansări de discuri, cărți, expoziții tematice, într–un cuvânt tot ce putea emana oficial suflul creativ al momentului.
Supusă principiului autogospodăririi, unitatea se cam părăginise la exterior… literele de neon ale firmei răsăreau intermitent… Ga… Oriz… născuseră tot felul de apelative tandre care trecuseră asupra vânzătoarelor… ce–i drept, vindeau… administrației nu i se alocau fonduri pentru renovări, obligatoriu extinse la toată clădirea, fiindcă autofinanțarea era cuvântul de ordine, galeria nici nu avea cine știe ce venituri, doar în preajma evenimentelor oficiale se iveau reprezentanții instituțiilor orășenești, conform indicațiilor de sus, să contribuie; cu toate acestea deverul era mare, domni ce veneau să se intereseze: „Ați primit ilustrate cu Frineea (sau Lais, sau Rodopis, funcție de algoritmul săptămânii)?” ceea ce rarii gură–cască ocazionali interpretau pasămite a fi toane de colecționari … altminteri solicitantul era invitat în depozit spre edificare.
Fetele de la „Gori”… vorbeau cifrat consumatorii, potrivit cutumelor ce cultivau disimularea… asta umfla boașele, dădea puseuri de vitejie. Fiindcă dincolo de sala expoziției, cotloanele administrative conțineau și o cămăruță de repaus mobilată standard – dulap, masă cu scaune, divan, mochetă, chicinetă (cu apă curentă) mascată de o draperie – slab luminate de unica fereastră ce dădea spre curtea dosnică a clădirii, încăpere unde clientul și vânzătoarea închipuiau animalul cu două spinări, nimic altceva decât futai pe bani… aranjament nemaipomenit de convenabil în acele vremuri inocente.
Oricum, ceea ce se naște crește pentru a supraviețui… principiu economic imposibil să ființeze în sistemul socialist centralizat evocat… măcar am avut ocazia să cunosc tot colectivul „Orizont”, de la răsărit la apus, în intimitate domestică chiar… și asta fără să trec pe la dependințele galeriei… aveam eu curvele mele, vorba lui Carol al II–lea. Pretext și consecință a unei decorații de merit, domʼ doctor Cataroiu aranjase să–și sărbătorească ziua onomastică la o vilă a sindicatului, departe de oraș, într–o societate selectă, atât că locația n–avea personal… condiție convenabilă ca discreție dar… Mary, asistenta lui personală a primit sarcina amenajării bufetului rece (de–i zice acum catering), fără plafon financiar – doar cerea și primea, de la o mulțime de responsabili și administratori cu obligații… abia o cunoscusem cu câteva săptămâni în urmă, la un chiuretaj urgent (altă istorie subterană) și iată–mă transportând galant maldăre de ambalaje pe drumul de țară dintre dealuri, către lunca împădurită ce adăpostea domeniul sindical… bonuri de benzină la discreție.
Nemaipomenită petrecerea, firește că am participat… zeci de persoane din altă lume… altminteri amabili cu toții… comunicativi… mi–aduc aminte cum, spre dimineață, pe când domʼ doctor, cât era de voluminos, demonstra la pariu un tangou argentinian, am refuzat șampania fiindcă trebuia să șofez, a intervenit un tip că rulează el antemergător, cei din jur au aprobat „știe domʼ colonel rânduiala”… „la ce regiment sunteți?” am întrebat ca prostul… l–a pufnit râsul, chiar arătam fraier… „auzi, regiment, haha! mai avem și alte instituții!”, în fine, am amerizat cu bine, la domiciliul prietenei. După–amiază – capacul, cheful mic, între apropiați, că provizii erau cât pentru o nuntă; atunci au apărut domnișoarele cu niște însoțitori grăbiți… firește, nu le știam dar am tras un zaiafet intim, fără lumină, doar muzica unui magnetofon, că am dormit vreo paisprezece, pe jos, mă pusesem la margine, dimineața m–am deșteptat la mijloc, vara aceea fusese excesiv de caldă, cămășuțe, slipuri, parcă și un vecin care făcuse gât, apoi dispăruse… așa a început.
Multe doamne și domnișoare cunoștea prietena mea datorită specificului profesiei; apăreau la câte o cafea îmbunătățită, făceau vizite preventive, se asigurau în continuitate… ba înfiripau cerc de tricotat macrameuri, ba dădeau pasiențe… stăteam discret în fotoliu, îmi arătau fotografii – bărbați, desigur, îndeobște… le cercetam și ziceam „acesta e așa, ăsta pe dincolo, lasă–l, vezi că e zgârcit… nu–i așa că te–a lovit?!”… reacționau instantaneu, mă credeau orbește… totuși, nu–și ascundeau nimic una alteia, extraordinar ce detalii confidențiale își împărtășeau, alt sex, ce mai, trebuia doar să fii atent, oricum, Mary îmi povestea… vedea perspectivele fata, linia a doua era perfectă pentru ea… harta a început să mi se contureze… incredibil ce îmbinări progresive conținea… o lume întreagă, lumea decidenților.
Decana Cornelia, șefă de tură, trecuse de patruzeci de anișori dar se ținea bine, nasul doar îi cedase puțin, consecința operației estetice din tinerețe, de se speriau rarii clienți proaspeți că e de la „sfrenție”… chipurile d–aia vorbea fârnâit… bârfe, era răscoaptă și calină, în pat se bucura să încolăcească picioarele pe șoldurile vreunui novice, frânându–i pendularea până la imobilizare… ejaculare japoneză, susținea ea… ca preludiu îi plăcea să monologheze descriptiv apropó de exponatele galeriei, era documentată încă din vremea când făcea arhitectură… zugrăvind decoruri de teatru, șușoteau colegele. Adjunctă o viață întreagă, era și secretară de partid, ca fostă activistă pe un obscur tărâm sindical obștesc, cu drepturi ereditare… mai târziu și–a întors biografia, în desantul victimelor colaterale ale odiosului regim defunct, grăbite să realizeze tranziția și a parvenit prin temporizare… profesoară respectabilă de arte liberale, cu veleități paneuropene.
Mihaela purta mereu șervețele, la raionul de arte vizuale unde vegeta avea impresia că îi curge nasul din cauza vopselelor, că a inspirat microbi… fată modestă, stătea unde o puneai, își asuma toate corvezile mărunte, până a încălecat–o Vladi, pe când îi poza în particular pentru o „monumentală”… avea ochi de culori diferite, strabismul divergent o înfățișa visătoare la șoaptele clienților înfierbântați… el a introdus–o în societatea liber profesioniștilor… cluburi exclusiviste și reuniuni artistico–științifice peste hotare… contacte… apoi a renăscut în chip de universitară, colaboratoare la fundații consistente, coordonatoare de programe naționale, un miracol pare–se migălos pregătit… fusese chiar șefa Corneliei într–o perioadă, pe un grant transnațional.
Adriana, fată de securist, foarte punctuală, deși n–avea treabă cu condica de prezență, fiind și secretara Galeriei, se ocupa de comercializarea picturilor Fondului Plastic și cea mult mai rentabilă a culorilor. Asociată cu un critic oficios, care excludea nudurile din expoziții sporindu–și colecția particulară, făcea și un pic de consignație… din când în când se prezenta discret un „adjunct”… spre informare, ochelarii ei sclipeau mai tare… exala un miros aparte, dulceag, de mosc… îi plăceau și colegele, le ținea tandru de după umeri când le chestiona, chipurile ca să le consilieze. Altminteri presta ocazional, la nevoie. Noul regim i–a priit – a încropit o afacere cu antichități și obiecte de artă, emergentă datorită legăturilor externe; tablouri, sculpturi, obiecte de argint, mobilier, porțelan, ceasuri vechi au emigrat grație conexiunilor tatălui și aceluiași critic socialist care, devenit soț și mentor, a atestat–o ca expert evaluator, doctor în artă modernă și contemporană.
Doamna casieră Șerbănica, iertată de Dumnezeu, nu se implica în activitatea domnișoarelor. Zicea că are studii de contabilitate; ce–i drept, știa să–și ia partea (din caniota dedicată șefilor), după ce făcea atâta gură – că avea un tată vitreg, fost deputat, fost ilegalist, născut în Regatul României, fugit la rușii comuniști și îndărăt, să primească funcțiile făgăduite carnetului cu număr mic. În rest, se ținea bine cu toată lumea, scria texte pentru cântece patriotice – fruntașul tipograf, miner în abataje, tractorist pe ogor – nimic nu–i scăpa la „ocazii”, manifestațiile partinice, plătită dublu decât ele, murmurau cu grijă fetele, poate doar Nuți Cur–de–Fier să fi fost mai spornică, dar aia n–avea să prindă vreo pensie. Chiar așa, pe lângă pensia privilegiată, Șerbănica a primit de la noul regim și despăgubiri generoase viagere… compensații cuvenite refugiului și vicisitudinilor paterne.
Viorela făcuse practică la Casa de Creație a Studenților ca audientă, într–o echipă de dansuri populare, motiv pentru încadrarea la raionul de artizanat; deșirată, slabă, de mirare cât coniac cu pepsi putea bea, doar chicotea, fată veselă… apoi dintr–odată ridica tonul și sărea la bătaie… înhăța părul preopinentei, zgâria… devenea isterică… trebuia trântită pe pat și se excita urgent… uita, preocupată de plăcere. Toamna purta o gubă primită, zicea ea, de la un oier pe care–l înnebunise, măcar că se unsese cu zeamă de traista ciobanului… pe bancheta unui ARO, mașină procopsită în acele vremuri, luată fără repartiție, pe brânză… s–a măritat cu un activist important ce s–a sinucis de teama represaliilor conjuncturale, naivul… iar văduva a rămas cu apartamentul central, operele complete ale clasicilor marxiști și sporadice ajutoare financiare de la tovarășii metamorfozați.
Vasilica, mărunta blondă de la Ilustrate părea intransigentă la prima vedere, replica tăios… etala principii bine articulate pentru cine nu știa… ceilalți o răsturnau pur și simplu pe pat… se transfigura la moment, exterioriza fantezii… o excitau rochiile… cunoscătorii apelau la dulapul cămăruței de repaus, unde se găseau câteva capoate bune la orice și… dă, Doamne, bine! Se zbuciuma, plângea recunoscătoare… avea revelații! Le destăinuia Marinelei, cu care mergea la filme, se înțelegeau datorită „vibrațiilor” – secretul lor. Apoi a dispărut din peisaj… fetele ziceau că a ajuns la o legație occidentală, pe filieră diplomatică, nerecunoscătoarea, măcar un semn de viață să fi dat. Totuși, cine știa cum să caute pe Internet dibuia, prin interpolare, traiectoria excelenței sale.
Cvintetul acesta era nucleul, pe statul de funcții, dar apăruseră și „suplinitoarele”, atrase de statutul privilegiat al domnișoarelor de la „Gori”… prestau și ele, la intervale, invocând solidaritatea.
Doriana le avea cu străinii, debutase pe litoral… se căznea să deprindă italiana cu accent… vorbea numai din gușă… come si chiama… scusi, è?!... a prins un macaronar patron de trattoria… visul ei, să bucătărească dulciuri… așa zicea ea… oricum, a dispărut la nadir… vreo două–trei cartoline expediate de sărbători colectivului și basta! Daniela poseda o tehnică proprie a contrapunctului, deprinsă pe când lua lecții de violoncel… „ii” se cambra ea din senin… „iII”… note ce vibrau adânc în partener… dar clienții îi spuneau „Flautista”… manifesta o digitație șerpuitoare când sugea vreun connaisseur, interpreta piese virtuale transpuse… Stagiara Roberta, poetă debutantă, cochetase cu un asistent la Politehnică; nasul i–a fost fatal… se mișca împreună cu vorbele, la săruturi… asta exceda virilitatea inginerului, obiecta că nu e desmodrom… în consecință, fata s–a reprofilat… repurta succese ondulante… norocul ei, ulterior a făcut carieră în jurnalism. Mitomania Paulei (ea îi spunea creativitate) lăsa clienții nepreveniți cu indispensabilii în mână, interziși… Anastasia Romanov, prințesa Caraboo, nepoata lui Karl May, versiunea depindea de circumstanțe… pentru nostalgici era fiica nelegitimă a tovarășului Teo… ce erecție! Cu prilejul unei lansări de carte a convins chiar și pe doamna conf. dr. care consemna istoriile exilului, înșirându–i tribulațiile unei fabuloase biografii cu ascendent secular; ulterior cartea cu pricina a fost publicată, contribuție valoroasă la fundamentarea unor argumente polemice (și la CV–ul universitar)… cine să verifice sursele?
De Cipriana ziceau toate că e proastă, obișnuia să–și arate chiloții la chef – ridica ușor marginea fustiței (avea picioare frumoase, iapă tânără)… cortina dezvăluia avanscena… „îți place? zicea, n–ar fi trebuit să–i iau pe cei cu dantelă, ai?”… dar s–a măritat prima, cu doctorul Piriu, imunologul – n–a mai rezistat priveliștii, celelalte deștepte au continuat fără ea, nici măcar la cafea nu le–a invitat după căsătorie… „erau de extracție joasă, phi!”, așa o citau aferat invidioasele. Dar când privatizările au luat–o razna, policlinica doctorului s–a înălțat în centrul orașului, patronul a înființat filială după filială, până afacerea a devenit brand și fabrică de bani, iar doamna manager Piriu – cetățean de onoare.
Combinația de la „Orizont”, așa obscură cum era, deținea o influență considerabilă prin interpuși, fenomen știut de când lumea… se intersectau acolo cele mai diverse sfere de autoritate… putea fi și a fost instrumentată, poate unicul motiv al existenței sale; dar fetele nu conștientizau asta… toate par descifrabile retrospectiv.
Și, într–o dimineață, Galeria sigilată, cu afișul „CONCEDIU” la vedere, personalul angajat reținut pentru cercetări, pe rând, astfel că a mai apucat să zvonească… justificativ; oricum, gazete de cancan nu existau, știri picante nici atât, procesele erau publice dar programarea lor mai puțin… morala socialistă nu putea fi întinată, chiar și veștile erau aluzive, colportate de persoane verificate… de ambele părți.
O prestație nereușită, o anonimă, intransigența „toarșului prim”, cine știe? Când chiar tovarășii cu munci de răspundere erau beneficiari… doar nu trepădușii, poate vreun scăpat, de prăsilă. Totuși, cineva raportase undeva, dinadins sau din greșeală. Domnul Anghilin, șeful de la Centru, cu adjunctul Matei, să cadă din podul funcțiilor… literalmente… atitudine de gură–cască… vigilență scăzută… conștiință proletară adormită… și–au făcut urgent autocritica revoluționară, doar–doar vor scăpa de „rotarea cadrelor”.
Apoi mucles… Galeria „Orizont” s–a deschis după luni de renovare, complet rasă, anonimă, magazin de gablonțuri cooperatiste, cu două acrituri pe post de angajate… era evidentă aluzia. Tangențial, s–a colportat că două domnișoare implicate au fost trimise la „munca de jos”, ce–o mai fi însemnat și asta, altele strămutate disciplinar… Se presupuneau atâtea, doar adevărul nu… poftim, fă un mozaic din cioburi fără să știi planul. Ulterior, da, au fost reabilitate, de vreme ce au prosperat. Mary s–a însoțit cu altul, eu cu alta, într–un oraș pot fi distanțe mai mari decât în Sahara… meandrele vieții… alte încăperi.
„Bili, am întrebat, tu ai poze de pe vremuri? De la evenimente, știi? Trec odată pe la tine să le văd, de răul amintirilor?”
„Vorbești serios?! s–a smucit el. Ce te interesează, dintr–odată?! Am risipit, am pierdut… am ars, că atunci erau pe celuloid, negativele. N–am, n–am nimic! Câte nopți am dormit la prieteni, să nu–ți povestesc… că în casă umblau alții! Chiar mă gândesc să emigrez!”
„Mare scofală, niște instantanee”
„Asta–i părerea ta, probabil n–ai văzut Blow Up. Am zeci de ani profesionali… s–au adunat!”
Ca în jocul de copii: „Perifraze, perifraze, cine taie nodul?”