- NeaÈ›a bună, dom’ pescar, cu cârligu’-n buzunar!
- Mă Poetule, decât să stai și să tai frunză la câini, mai bine te-ai apuca de-o treabă!
- Să stau pe baltă și s-aștept peștele ca mata?
- Orice, Poetule, numai să pui mâna și tu pe ceva!
- AÈ™tept muza, dom’ pescar, dacă nu mă găseÈ™te acasă?
- Caut-o tu pe ea, Poetule!
- O, muză, mintea mea-i confuză!
- Că bine zici! Hai noroc și ne vedem pe seară!
- Fir întins să ai la tine și să ne vedem cu bine!
Pescarul se îndepărtă râzând înfundat. Poetul privi visător în urma lui, până ce vârfurile undițelor nu se mai văzură legănându-se deasupra tufișurilor crescute sălbatic pe marginea drumului de țară.
- Cum aș vrea să știu pe unde, muza s-ar putea ascunde!?
- Poetule, n-ai nevoie de ceva gologani? Am treabă la acoperiș și n-are cine mă ajuta!
Poetul privi în lungul drumului, la bărbatul masiv, care își purta salopeta albastră trasă direct peste bustul gol.
- Îmi aștept muza!
- Te poate găsi mai bine pe acoperiș, că ești mai aproape de cer!
- Ah, cât de tare îmi lipsește, muza ce mă ocolește!
- Muza asta ar trebui să-ți aducă și ceva de mâncare când vine, că se vede pe tine cât ești de lihnit. Mai bine ai pune mâna la treabă, hai că dau o masă bună și cincizeci de lei pe deasupra dacă terminăm până seara.
Poetul dădu din cap:
- Du-te-n treaba ta deci, frate, să lucrezi pe săturate, că eu muza o aștept, ș-așa-i cel mai înțelept!
Soarele urcă pe cer tot atât de încet precum se mișcau și norii în drumul lor. Înțepenit pe banca lui, Poetul simți durerea din pântece răscolindu-l. O ignoră o vreme, apoi se ridică de la locul lui, hotărât să urmeze sfatul pescarului și să își caute singur muza. Muza aceea care avea să-l facă să devină celebru, care avea să îl ajute să scrie ceva memorabil, cu care să rămână în istoria literaturii, cam ca Eminescu, sau așa ceva…Muza aceea ar fi trebuit să îl ajute să nu mai sufere atât de tare de foame. El, poetul mai nepereche decât orice poet nepereche, avea să dea peste o cea mai grozavă muză, avea să atingă celebritatea și toată lumea avea să se încline în fața lui. Știa că avea să se întâmple asta! De câteva zile îl încerca presentimentul că măreția îl aștepta undeva aproape. Poate la primul colț…
- Poetule, fă-te-ncoa’ !
Ridicând privirea din colbul drumului, Poetul se clătină pe picioare în fața porții deschise, prin care se vedea un camion plin cu lemne, parcat la umbra viței de vie, condusă frumos deasupra terasei. Strugurii încă verzi își sclipeau ademenitor boabele lucioase în lumina care se strecura printre frunzele late. La cât de amețit de foame era, ar fi băgat în gură câteva boabe, oricât de acre ar fi fost.
- Dă-mi o mână de ajutor la descărcat și tăiat lemnele, Poetule!
Sunt în căutarea muzei, reuși să răspundă, depărtându-se încet de ispita verde și trecând cu pas târșâit prin fața unor gospodării scăldate de soare, în care orătăniile își făceau de cap, răstindu-se fiecare pe glasul ei, în jurul strachinilor cu mâncare.
Curând, pomii de pe marginea drumului începură să-i danseze în față și pământul să i se clatine sub picioare. Se sprijini de cel mai apropiat gard, privind în direcția soarelui incandescent. Fata Morgana îl privea zâmbind șăgalnic prin lumina lichidă, cu pletele împodobite de ghirlande împletite din flori și fructe.
- De ești muza mea, te rog nu pleca, întinse Poetul mâna spre globul lipsit de culoare al soarelui!
Se împiedică de cișmeaua fierbinte și năluca îi pieri din față. Cu mâinile nesigure, apăsă cotul cișmelei și se aplecă peste șuvoiul răcoritor al apei. Bău cu nesaț, își spălă fața și brațele, după care, ușor înviorat, o luă încet către baltă. Pescarul stătea întins la umbra sălciilor, urmărind undițele sprijinite de mal cu pripoane bifurcate cioplite din lemn.
- Câți pești spre tine-au dat năvală? E rost să pui ceva în oală?
- Aaa… Poetule, ți-ai întâlnit muza?
Fără să aștepte răspuns, pescarul sări în picioare și scoase din apă un pește cât degetul său mare.
- Căldura asta, bodogăni bărbatul desfăcând cu o miÈ™care scurtă cârligul prins în gâtul peÈ™telui È™i aruncându-l înapoi în apă. Cât a scăzut apa asta, ai văzut? Da’ tot am prins niÈ™te bucățele bune, vrei să le vezi?
Poetul privi plasa ridicată din apă, admirând zbaterea luminoasă a prăzii de pe fundul ei. Își aminti de ultima dată în care mâncase pește, de gustul dulceag al cărnii și imediat își simți saliva amară inundându-i gura.
- De pescuit de n-ar fi greu, aș încerca puțin și eu!
- Bine, îți pot împrumuta o undiță, dar nu pescuim în acelaÈ™i loc! ÃŽÈ›i arăt cum pui momeala în cârlig să nu se vadă acu’, îți dau niÈ™te mămăligă, după care îți cauÈ›i alt loc de pescuit, s-a-nÈ›eles? Nu te dădăcesc cât e ziua de lungă! Lasă muza deoparte È™i stai cu ochii pe undiță, Poetule, să nu mi-o prăpădeÈ™ti!
- Va fi așa precum dorești, te las acum să pescuiești!
Poetul ridică undița ca pe o suliță, așa încât cârligul să nu se agațe de vreo creangă sau de papura crescută în smocuri și porni către partea de baltă opusă celei de pe care aruncase momeala pescarul.
- Sper doar că muza mea mă va găsi în locu’-n care plin de sârg voi pescui!
Despică ierburile cu brațul stâng, atent la picioare, alegând poteca din apropierea stâlpilor de lemn care miroseau puternic a catran. Firele prin care trecea curentul electric, erau dilatate din cauza căldurii și atârnau între stâlpi, mai apropiate de pământ ca niciodată. Nehotărât, Poetul, cântări fiecare petic de mal, să fie umbră, să nu fie prea multă papură crescută în apropiere, să aibă loc să sprijine undița, să se poată întinde în apropierea apei… În cele din urmă, zări locul perfect. Sub ramurile îmgemănate a două sălcii, malul cobora lin în baltă, golaș și deschis în fața lui, fără stuf sau papură. În momentul în care se răsuci în acea direcție și înclină undița pentru a o rezema de umăr, într-o ploaie de scântei și lumină, i se arătă muza. Poemul cerului prinse a i se scrie singur în minte, în sute de strofe, complicate prin simplitatea lor și pline de înțelesuri profunde, un poem care îngenunchea lumea pentru totdeauna la picioarele lui.
De pe malul opus, pescarul scăpă undița în apă și o luă la fugă cu sufletul la gură. Nebunul de Poet agățase cu undița lui firele de înaltă tensiune, iar descărcarea electrică aprinsese lanul de grâu copt. Nu puteai avea încredere în poeți, muza le lua mințile!