poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Notice: Undefined index: site in /var/www/dynamic/-agonia.v3-2/www-responsive/templates/default/tpl/abdcb8a155629fc6ca4885d5c08e4684cd796f60_0.file.show_article_3cols.tpl.php on line 36

Notice: Trying to get property 'value' of non-object in /var/www/dynamic/-agonia.v3-2/www-responsive/templates/default/tpl/abdcb8a155629fc6ca4885d5c08e4684cd796f60_0.file.show_article_3cols.tpl.php on line 36
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7322 .



Focul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [elzumina ]

2015-07-25  |     | 



„Nu cred decât în foc. Viață. Foc. Fiind eu însămi o flacără, îi înflăcărez pe alții.
Niciodată moarte. Foc și viață.“(Anais Nin)

FOCUL

I

Getuța Malu privea cum focul mistuia gospodăria. În jurul ei era plin de oameni ce se străduiau să stingă vâlvătaia. La început oamenii au încercat să comunice cu Getuța, pe urmă, observând tăcerea femeii ce înlemnise undeva la câțiva metri de locuința sa, au concluzionat că pierderea agoniselii de-o viață a dus-o într-o stare de muțenie și detașare de relitate.
Femeia era asemenea unei stânci ce admira din depărtatre profunzimea unei lumi aflate într-o eternă mișcare.
- Getuțo! se străduia baba Fira s-o facă să reacționeze, Getuțo, o să biruim focul! Au venit și pompierii.
Getuța auzea și vedea totul, dar avea o misiune grea. Trebuia să urmărească șarpele galben cum se strecoară prin ziduri, pe urmă își scoate capul pe câte o fereastră, se agață de perdele și se ia cu ele la trântă încolăcindu-le ca într-o îmbrățișare caldă.
*
Getuța s-a născut în 20 iulie, de sărbătoarea închinată Sfântului Ilie. I-a povestit bunica, Stana, că s-a născut prematur. Mărița, mama Getuței, se afla pe islaz cu vitele când cerul a început să se vaite. Probabil patronul acelei zile, Sfântul Ilie, trecea în grabă cu trăsura încărcată cu tunete și fulgere spre a deschide ochii norilor și a binecuvânta pământul cu miracolul apei. Un fulger și-a înfipt vârful săgeții în spatele Măriței. Mărița a simțit o arsură puternică ce a îngenunchiat-o, pe urmă o durere profundă în pântece. Viorel Secu, medicul localității, a observat întregul episod. El trecea cu mașina pe drumul ce înconjura islazul. Avea pământ prin apropiere, o grădină cu pomi fructiferi. A oprit mașina, a alergat pe islaz și a luat-o pe Măriuța de acolo. A dus-o rapid la spital. Copilul a scăpat teafăr, dar mama nu a supraviețuit.
*
Mai târziu a înțeles Getuța că focul e cea mai puternică formă de energie. El mistuie totul, transformă, purifică.
Focul, unul din elementele indispensabile vieții, a cauzat venirea ei în lume. Și focul acela cerea apă pentru pământ și aer proaspăt, dar Mărița nu a mai văzut fața ploii și nici n-a mai simțit răcoarea aerului, căci focul coborât din cer a doborât-o la pământ și ea nu s-a mai putut ridica.
Ilie Tezviteanul, sărbătorit în ziua venirii Getuței printre oameni, unul din proorocii Vechiului Testament, își acoperea fața când vorbea cu Dumnezeu pentru a nu muri din cauza luminii izvorâtoare a tot binele.
Dumnezeu e focul viu, energia supremă. Când Getuța a ajuns la concluzia că Dumnezeu e focul adevărat a înțeles că acest element este cel mai sacru.
- Și cum nu ar fi focul cel mai sacru element? și-a spus într-o zi de duminică Getuța.
A fost în acea zi la biserică. Acolo a auzit câteva cuvinte ce au pus-o pe gânduri „Lumina lui Hristos ...“ Acasă a luat Sfânta Scriptură din raftul tăcut al bibliotecii micuțe ce a rămas moștenire de la mama ei și a început să citească. Era în clasa a V-a când a luat Sfânta Carte în mână și a deschis-o pentru a citi cuvinte înțelepte. A descoperit că Dumnezeu a creat lumea văzută și nevăzută prin cuvânt și a priceput că Dumnezeu este lumină, o energie ce creează viața, prin urmare și focul este lumină vie.
În credințele poporului român, originea focului este de natură dumnezeiască. „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul n-a cuprins-o.“1 (Ioan 1, 1-5) Cuvântul a fost ziditor a toate câte sunt, cale de lumină spre viață. Cuvântul și lumina, cuvântul și focul stau la originea vieții potrivit învățăturii biblice. Orice cuvânt ascunde în făptura lui alcătuită din litere și sunete un univers al înțelepciunii. Tot așa și focul ascunde mii de simboluri, începând cu lumina. Fără lumină întunericul sau moartea ar acoperi totul. Lumina este înțelepciune, întunericul neștiință, lumina este viață, întunericul moarte. „Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumină.“2 (Facere 1, 3)
Dumnezeu este în credința creștină izvorul vieții, focul cel viu „întru lumina Ta vom vedea lumină.“3 (Doxologia mare)
Focul i-a deschis Getuței calea în această lume, dar a cerut un sacrificiu suprem.
Getuța Malu a fost crescută de bunicii din partea mamei. Tatăl ei, originar din Bucova, s-a recăsătorit după un an de la moartea Măriței. Foarte rar revenea la Mal, locul ce-i aducea aminte de cumpăna tinereții sale, spre a-și vedea fiica.
*
Mal, un sătuc micuț, așezat la confluența râurilor Bistra și Bistra Mărului, un sat cu oameni harnici și frumoși, păstrători ai credințelor străvechi, datinilor și obiceiurilor stămoșești, și-a luat numele de la poziția sa geografică. Fiind situat la marginea a două râuri nu i se putea găsi un nume mai potrivit decât cel pe care-l poartă, Mal.
Satul Mal aparține administrativ de localitatea Oțelu Roșu.
Ca să ajungi din Oțelu Roșu la Mal nu era necasar să urmărești indicatoarele de pe drumul național, puteai să urmezi cărarea știută din bătrâni, ce tăia islazul. Mai erau două drumuri scurte pe care mălănii le foloseau pentru a veni la oraș. Coborau colnicul ce se intersecta cu strada Progresu din localitatea Oțelu Roșu sau apucau drumul spre Gai, un cartier al orașului.
Colnicul ce lega Oțelu Roșu de Mal era animat iarna de copiii ce se bucurau de săniuș. În restul anului era un drum tăcut și prăfuit, bătut de oamenii ce alergau spre a-și rezolva problemele. Pietrele ce răsăreau din pământul ce știa atât de multe aveau fiecare câte o poveste. Înainte ca ele să se lase mângâiate de razele soarelui au fost călcate de mii și mii de tălpi goale, de opinci. Sub povara apăsării, gingia pământului s-a crăpat din loc în loc și au apărut ele, pietrele, ca niște măsele gata să protejeze natura. Fiecare talpă ce le-a apăsat creștetul și-a lăsat istoria, drumului ca o ștampilă pe fața tăcutelor roci.
În acest sat a trăit cincizeci și nouă de ani, Getuța Malu.

II

Bunicii Getuței erau oameni simpli. Își duceau traiul așa cum au învățat de la părinții și bătrânii lor. Nici nu a împlinit Getuța doi ani și i-a însoțit pe cei doi bătrâni la holdă. Acasă nu avea cu cine să rămână. Foarte rar o mai lăsau în grija Zamfirei, o bătrână singuratică a cărei copii s-au stabilit la oraș.
Într-o zi, pe când Zamfira se juca lângă sălaș, în apropierea pârâului Strâmba, un șarpe mare și gros se încolăcea deasupra ușii de lemn a locuinței din grădina cu fân. Copila îi urmărea mișcările. Nu a mai văzut niciodată un șarpe, nici nu știa ce putea fi acea vietate. A asociat-o puilor de găină de acasă, atâta doar că nu avea puf și aripi, era doar galben.
Getuța ar fi dorit să atingă vietatea dar locul unde aceasta se unduia și se încolăcea cu mișcări line era prea departe de mâna ei. Nu putea ajunge la frumosul pui galben. La un moment dat și-a chemat bunicii ce erau ocupați cu adunatul fânului să le arate puiul. La început bătânii nu au dat atenție vorbelor fetei, pe urmă, după ce au isprăvit încă o postată, mai mult ca să-i facă pe plac, au venit să vadă puiul, dar puiul era un șarpe mare și galben. Bunicul Getuței l-a doborât cu furca și i-a explicat fetei că mușcătura șarpelui este mortală.
Getuța a lăcrimat după frumosul pui galben ce a fost omorât și aruncat. Cu lacrimi în ochi a observat o rază de soare ce încerca să își privească chipul pe ușa sălașului. A urmărit jocul razei ce lăsa urme luminoase pe ușa înnegrită de vreme și s-a gândit că șarpele cel galben s-a metamorfozat în acea lumină solară. Acum putea să-l atingă, pentru că imaginea razei brăzda întreaga ușă. Locul brăzdat de raza solară era fierbinte.
- Parcă ar arde șarpele, și-a spus Getuța. A devenit foc.
Atunci când fata făcea câte o pală pentru ca bunicul s-o dea bătrânei pe claie pentru ca aceasta să-i aranjeze vârful, simțea că face câte copie a șarpelui ce urma să fie urcat în vârful porcoiului cu fân.
Mult timp și-a amintit Getuța de șarpele ce a devenit lumină. Când bunica a învățat-o să coasă, făcea flori după modelul învățat, dar alegea ață galbenă și încolăcea florile ca un șarpe pe pânza albă. Și-a învățat și prietenele să coasă. Seara, în timp ce așteptau vacile să vină de pe islaz, pe marginea drumului, așezate pe pietrele încă fierbinți de la căldura solară din timpul zilei, copilele satului se întreceau în mânuirea acului pe pânza ce aștepta să devină o frumoasă față de masă. Getuța era cea mai iscusită. Crea modele noi, însă ea nu făcea decât să urmărească în jocul ei pe pânză drumul șarpelui.
Până să ajungă la vârsta învățăturii, Getuța se juca cu păpușile. Avea două păpuși, Mărița și Sora. Le făcea haine frumose din cârpele ce le găsea prin cuină, pe urmă păpușile ei se îmbolnăveau și mureau. Ea le făcea sicriu din caserolele ce le primea duminica la biserică după oficerea unui parastas, pline de grâu (colivă). Le aranja în sicriul de plastic și le îngropa în grădina casei. Mormântul păpușilor îl înconjura cu pietre după care sădea floricele. Prefera panseluțele galbene. Erau așa delicate și frumoase. Le considera fiicele soarelui. Seara, după ce soarele mergea la culcare, Getuța dezgropa păpușile, pentru ca a doua zi să o ia de la capăt.
Tot jocul ei cu îngroparea păpușilor a ținut până într-o zi când a furat o lalea din curtea vecinului Milu. Milu a lăsat ușa deschisă la perete după ce a intrat cu o căruță plină de lemne în curte. Fata a obsevat lângă casa vecinului ei, pe răzorul plin cu flori, o lalea mare și galbenă. Părea o regină ce guverna toate plantele. Când vecinul ei a plecat în casă, copila a alergat spre regina florilor și a luat-o, pentru ca să o sădească pe mormântul păpușii Mărița. Bunica ei a urmărit întreaga scenă. Nu i-a spus nimic, doar s-a dus pe ascuns și i-a luat păpușile din locul unde le-a acoperit cu pământ.
Seara, Getuța nu a mai găsit păpușile. A săpat după ele și în locul unde le-a îngropat în alte zile. A continuat săpăturile timp de o săptămână, pe urmă a renunțat. A înțeles că a rămas fără păpuși. La început a căutat după ele insistent, deoarece știa că păpușile nu se dizolvă în pământ de dimineața până seara. A crezut a doua zi că nu mai știe locul unde le-a îngropat. Câteva ploi ce au căzut după trei zile de căutări au făcut-o să creadă că Sora, o păpușă de pânză umplută cu pămucă s-a deteriorat și a putrezit. După șapte zile de căutări a renunțat la păpușile mult îndrăgite considerând că s-au agățat și ele de o rază de foc și au plecat spre înălțimi.
În primăvară, când Getuța se întorcea de la Grădiniță, Simonica Lungu, o copilă masivă de care se temeau și băieții, pentru că nu se dădea înapoi de la nicio ispravă băiețească, a prins-o și i-a tăiat o jumătate dintr-o codiță împletită. Getuța își purta părul împletit în două codițe.
- Dacă eu nu am ce să împletesc, nicio fată nu are voie să-și împletească părul spre a-și arăta frumusețea podoabei capilare, a spus Simonica în timp ce-i tăia codița cu o foarfecă de tuns oile.
Getuța a privit o clipă codița din mâna Simonicăi, pe urmă i-a cerut-o.
- Ce să faci cu ea? a întrebat-o. Probabil vrei să ți-o lipești înapoi. Nu o s-o mai vezi.
Rostind aceste cuvinte, lungana aceea a scos o cutie de chibrituri, a luat un băț, l-a aprins și a dat foc codiței. Codița a început să ardă sub privirile neputincioase ale Getuței.
Un vârtej ivit din senin a luat cu el șuvița ce ardea și fata cu lacrimi în ochi a început să alerge după acesta. Vârtejul a dus-o în grădina de la marginea satului unde bunicii ei semănau porumub an de an. În grădină se aflau grămezi de resturi vegetale ce ardeau. Lângă o astfel de grămadă vârtejul i-a lăsat codița furată.
Bucuroasă, Getuța, a alergat să o recupereze înainte ca flăcările ce ardeau ramuri uscate, tulei și frunze să o cuprindă, dar când a ajuns lângă codiță a observat o cutie neagră de lemn ce avea înăuntru două păpuși, pe Mărița și Sora.
Bunica ce se afla în apropiere a observat că fata a zărit conținutul cutiei și s-a apropiat.
- De acum ești mare, nu mai ai voie să te joci cu păpușile, i-a spus. N-o să le ard, a mai adăugat, când o să ajung în sat o să le dau Ioanei lu' Săracu. Ea nu are jucării și păpușile o vor bucura.
Getuța nu a mai spus nimic. A lăsat-o să facă ce dorește cu Măriuța și Sora. Între timp, codița tăiată a fetei a luat foc a doua oară, de acestă dată pentru totdeauna.
*
La școală Getuța era prima din clasă la învățătură. Își amintea că șarpele acela de lumină se afla în urmă cu câțiva ani undeva sus, pe o ușă. Era atât de sus, încât ea nu l-a putut ajunge. Nici colegii ei nu o puteau ajunge în iscusință. Îi plăcea să învețe, să descopere lucruri noi.
În anii de gimnaziu s-a atașat de părul din fundul grădinii. Primăvara admira frumusețea florilor ce-i împodobea fruntea. A scris câteva versuri privindu-le chipul, versuri ce nu le-a spus nimănui, le-a păstrat pentru sufletul ei: „De-atâta blândețe vorbește azi florea / Când el, copac falnic, străpunge grav zarea.“ Vara se adăpostea de focul ceresc sub corona-i de frunze. Toamna roadele-i galbene o vrăjeau. Podoabele aurite se pierdeau într-un târziu când mâna bunicii le auduna pentru dulceață. În locul lor toamna aducea alte podabe, frunze viu colorate. Iarna părul își acoperea ochii cu un strat de zăpadă, dar vibra de energie atunci când Getuța îi atingea pilea scorțuroasă.
De câte ori Getuța era tristă sau o frământa fel și fel de gânduri, se apropia de părul din fundul grădinii, îi atingea tulpina cu mâinile și comunica cu el energetic. Se simțea mult mai bine după ce copacul își revărsa binecuvântările asupra ei.
Mult ajutor a primit Getuța de la acel copac. Era oaza ei de liniște, până într-o iarnă geroasă. Era în clasa a VIII-a. A venit de la școală și înainte de a-și rezolva problemele la matematică s-a gândit să meargă până în fundul grădinii și să comunice cu cel ce o încărca energetic. A ajuns în fundul grădinii, dar prietenul ei nu mai era. În locul lui a rămas un butuc ce abia se mai zărea în zăpadă. A înghenuncheat lângă tot ceea ce a mai rămas din copacul falnic de odinioară și a început să plângă. Lacrimile ei au atins locul din care altă dată se înălța un munte de lemn. După un timp Getuța a observat că lacrimile îi sunt absorbite de ultima fărâmă de viață a părului. Atunci a atins cu mâinile ei trunchiul rănit și a simțit multă durere și dorință de viață. S-a gândit că rădăcina prietenului este încă puternică. Spera ca în primăvară să facă vlăstari. Și-a pus în gând să-l ajute chiar ea mângâindu-l zilnic, oferindu-i căldură sufletească.
Întoarsă în casă le-a cerut explicații bunicilor în legătură cu moartea părului.
- Nu am mai avut lemne pentru foc, i-a răspuns bunicul.
Getuța a refuzat o noapte să facă focul în camera ei. A doua noapte voința i-a cedat și a făcut focul. Cu mâna ei punea din ceas în ceas câte o bucată de lemn din ființa celui care i-a fost prieten atâta vreme. Se simțea vinovată, își ardea prietenul pentru ca ei să-i fie bine. Flăcările cuprindeau lemnul și el gemea a neputință.
Un timp Getuței i-a fost rușine să se mai apropie de rădăcina părului. Se simțea vinovată. Era părtașă la suferința celui mai bun prieten.
Peste o lună zăpada a fost biruită de soare. Mugurii au apărut pe crengile copacilor. Getuța a îndrăznit să se apropie de părul doborât în iarnă. A observat că lângă trunchiul secerat se aflau doi vlăstari. Probabil apăruseră când încă arborele se mai afla în viață. I-a mângăiat. Spre bucuria ei vlăstarii au făcut muguri. Peste un timp mugurii și-au descrețit fruntea și frunzulițele au deschis ochii. Rădăcina ce încă mai vibra a lăsat vlăstarii să vorbească despre dorul de viață.
În luna mai, când Getuța aștepta cu nerăbdare să primească diploma de absolvent al gimnaziului pentru a da examen la liceu, a fost nevoită să suporte durerea despărțirii definitive de pritenul ei din grădină. Bunicul ei a rugat pe Pup Linu să curețe locul de rădăcina inutilă. Când fata a descoperit tragedia era prea târziu, nu se mai aflau în viață nici rădăcina, nici cei doi vlăstari. Erau bucăți în șoprul cu lemne pentru foc.
La liceu nu a mai mers. A reușit printre primii, dar nu a fost lăsată să-și continue studiile
- Noi suntem bătrâni, i-a spus bunica. Mâine-poimâine o să ne ducem la mama ta. Trebuie să te știm la casa ta. Școala nu are cum să te ajute. Þi-am găsit un băiat bun. O să vină ginere și se va îngriji de gospodărie. Noi nu mai avem putere să lucrăm.
La doar cincisprezece ani Getuța a fost căsătorită cu un băiat mai mare cu zece ani decât ea.

III

De când Onu Lupu a ajuns ginere în casa familiei Malu toate lucrurile mergeau bine. Era un om harnic. Ce-i drept, a fost un copil sărac, dar i-a plăcut munca. Din pruncie a lucrat cot la cot cu tatăl său și ce a agonisit i-a lăsat Mioarei, sora lui mai mică. El putea să o ia de la început.
Getuța l-a îndrăgit. Era un om bun. I-ar fi îndeplinit orice dorință. După un an de la nuntă a înscris-o la o școală profesională, cu toate că bunicii ei nu erau de acord, iar peste doi ani a obținut diplomă de lăcătuș mecanic și s-a angajat la Uzina Metalurgică din Oțelu Roșu.
La douăzeci de ani a fost binecuvântată cu un copil. I-a pus numele Vlad. Nu a trecut niciun an de la nașterea copilului și amândoi bătrânii au plecat la cele veșnice, la șase săptămâni diferență. S-au plâns un timp că-i dor oasele, au început să se deplaseze din ce în ce mai greu și într-un final au căzut neputincioși unul după altul.
Când Getuța a împlini douăzeci și cinci de ani, de sărbătoarea Sfântului, a auzit că lanul de grâu a lui Ion Gheară a luat foc. Un fulger a lovit partea din spate a holdei și s-a aprins grâul.
Oamenii din sat au alergat să stingă focul de teamă să nu le facă și lor pagubă. Onu s-a dus și el, chiar dacă soția l-a rugat să nu se ducă, pentru că simțea o mare nenorocire.
Rămasă singură, Getuța l-a luat pe Vlad lângă ea și a ieșit în grădină. Soarele dogorea puternic. Era atâta foc și Onu al ei s-a dus să stingă ce nu poate să fie stins. A stat multe ore în grădină, pierdută. Copilul se juca la umbra unui cireș văratic.
Spre seară a auzit gălăgie pe uliță. A ieșit să vadă ce se întâmplă. Mai mulți bărbați duceau pe cineva într-o poneavă albă. Grupul acela de bărbați a staționat în fața casei ei. În poneavă era Onu. Getuța s-a apropiat de el, l-a scuturat, dar trupul înlemnit al bărbatului nu a reacționat. Voicu a început să-i explice.
- Eram lângă el. Am încercat să stingem focul. Fiecare punea stăvilar vâlvătăii cu ce putea, cu grebla, cu lopata, cu păturile, crengi verzi, apă. Când Onu a încercat să stingă focul cu apă, jetul a nimerit unul din stâlpii de electricitate. Curentul pare să-l fi retezat de la picioare. A căzut jos. Nu l-am mai putut ajuta cu nimic.
Femeia părea să nu audă. A simțit toată ziua că se va întâmpla ceva rău. Chiar ziua ei i-a fost chemat bărbatul în lumea de dincolo.
La trei ani după moartea lui Onu, Vlad lăsat în grija cumnatei, cât timp ea a fost la serviciu, a căzut în oala în care Mioara a fiert urzici și lobodă ca să facă lături la porci. S-a opărit rău. A fost internat în spital, dar nu a fost suficient de rezistent să supraviețuiască arsurii și a murit.
La douăzeci și șapte de ani, în anul 1973, Getuța a rămas singură.
*
Când Getuța a împlinit treizeci și nouă de ani tatăl ei și-a amintit că mai are o fată la Mal. De când și-a întemeiat o altă familie la Bucova a dobândit cinci copii cu cea de-a doua nevastă. Era greu să le oferi toate cele necesare. Gândindu-se cum să facă să le fie mai bine băieților lui și-a îndreptat atenția și spre Getuța.
Cum imaginea Getuței stăruia a pornit la Mal să-i vorbească.
Acolo fiica lui l-a întâmpinat cu bucurie. El i-a oferit cadou trei cărți pe care le-a primit la rându-i de la un prieten. Două erau scrise de Alexandru Mitru și a treia de Romulus Vulcănescu. Știa că primul lui copil a iubit învățătura. Pentru familia lui actuală cărțile acelea nu valorau nimic. Spera ca pentru Getuța să valoreze. Mai spera să găsească înțelegere la această fată a lui, uitată demult și să-și ajute copilul cel mai mic.
- Mulțumesc pentru cărți. Mi-ai adus o bucurie în viață prin acest dar, i-a spus Getuța tatălui.
- Mă bucur că-ți place cadoul meu.
- Mereu am prețuit cartea, a răspuns Getuța răsfoindu-le.
- Nu ai vrea tu să-l trimit pe Ilie, fratele tău cel mai mic să locuiască cu tine? De când s-a însurat nu se înțelege deloc cu socrii. Nici tu nu vei mai fi singură.
- Mie nu mi-e urât singură. Sunt încă tânără și puternică. Pot munci. Pot să iau și viața de la capăt, dacă doresc. În cazul în care nu are unde să locuiască, poate să vină și la mine un timp.
- Am crezut că după atâtea greutăți, dacă ai pe cineva alături o să-ți fie mai ușor, vei împărți totul cu el, bucurii, supărări.
- Ai crezut că o să mor curând și va rămâne avuția lui Ilie.
- Și tu ești copilul meu. Cum aș putea să mă gândesc la așa ceva?
Getuța nu i-a mai răspuns nimic. Þinea strâns cărțile în brațe și tăcea.
Dezamăgit de încăpățânarea femeii, tatăl ei a părăsit casa în care a trăit trei ani în tinerețe și s-a întors la Bucova.
*
Rămasă singură, Getuța a deschis o carte să citescă, pe urmă alta și alta. A recitit și unele din cărțile pe care le-a cumpărat în anii în care singurătatea își spunea cuvântul. Căuta ceva printre cuvintele cărților, căuta acel foc care mistuie, acel foc care i-a mistuit viața. Dorea să-l cunoască mai bine. Poate cunoscându-l va reuși să-i pună mâna în piept și să-l întrebe ce a avut cu ea, de-a urmărit-o pas cu pas.
A înțeles că potrivit mitologiei focul aparținea zeilor. Era și firesc acest lucru. Zeii erau puternici, nemuritori, iar focul era un element sacru. De la zei focul a ajuns la oameni pe diverse căi. Potrivit mitologiei grecești focul a ajuns la oameni datorită lui Prometeu, fiul titanului Iapet, a cărui părinți erau zeița Gheea, pământul și zeul Uranus, cerul. Pământul și cerul erau elementele necesare pentru a putea uni granița dintre zei și oameni. După ce Prometeu creează omul din trupul viu al Gheei, pământul, după chipul și asemănarea zeilor, provocând supărare lui Zeus ce a hotărât ca omul „să-i stea supus, îndatorat, și să-l slăvească-ntotdeauna.“4 cere în repetate rânduri focul pentru aceștia. Zeus însă „îl amâna cu vorba de azi, pe mâine și poimâine.“5 Lovindu-se de refuzul zeilor, Prometeu fură focul din fierăria lui Hefaistos, fiul lui Zeus și al Herei. „În fierărie, pe-un pat moale, Hefaistos sforăia dus... Focul ardea domol pe vatră, cu pâlpâiri albastre, roșii, aruncând umbre viorii pe fața zeului înnegrită de fum, cenușă și scântei, scăldată toată în sudori […] Prometeu […] Avea cu el, în mâna stângă, tulpina unei plante verzi, plantă de soc, pe cât se spune – scobită însă înăuntru. Luase tulpina asta verde, ca să ascundă în ea focul și totuși să nu se aprindă.“6 „Dar șiretul Prometeu le fură zeilor focul din cer, ascunzându-l într-o tulpină de soc.“7
Alte legende vorbesc de faptul că focul a fost trimis pe pământ de zei pentru a-i pedepsi pe oameni sub formă de fulgere și tunete. Prin urmare fulgerul acela ce i-a grăbit Getuței venirea în lume era o manifestare a focului. Semele, fiica regelui din Teba și mama zeului Dionisos, lăsându-se înșelată de Hera, îi cere lui Zeus să i se arate „în veșmântul și cu puterea lui cerească.“8 Acesta îi îndeplinește dorința, fiindcă a jurat pe Stix. „Își clătină bogata-i chică și chemă-n jurul său furtuna cu nori, cu tunete cumplite și fulgere strălucitoare. Își pune hainele de aur. Ia-n mână sceptrul greu de rege peste pământ și peste ceruri, și se pogoară iar în Teba, chiar în clipita următoare.“9 Semele doar l-a zărit, însă nu a mai avut răgaz să îi spună cât este de fericită că i-a îndeplinit dorința, căci „focul, care-l însoțea pe Zeus în fulgerele-i orbitoare, o-ncinge iute pe copilă.“10 Atunci când Zeus a înșelat-o pe Semele s-a metamorfozat într-un fulger și l-a conceput pe Dionisos, dar la final răzbunarea Herei, soția lui din Olimp a dus la pirderea Semelei. Imaginea lui cerească a ars-o pe copila înșelată.
Studiind mitologia Getuța a descoperit o parte din tainele focului și a înțeles ce valoare sacră are. Existau și zei ai focului sacru precum Hestia, protectoarea focului în mitologia greacă, Vesta protectoarea focului la romani, Hefaistos, zeul focului meșteșugarilor.
Aceeași valoare sacră a descoperit-o și în scrierile despre Evul Mediu. Focul era cel care purifica prin sacralitatea lui. În Tristan și Izolda, Izolda își dovedește nevinovăția prin proba focului.
Locul unde a fost cândva Sodoma și Gomora a fost purificat prin foc conform Sfintei Scripturi.
De multe ori Getuța privea spre soare și își amintea de focul ce l-a revărsat pe pământ când grâul lui Ion Gheară a luat foc. Atunci și-a pierdut sprijinul în viață. Ion Gheară a răbdat de foame un an, dar ea a rămas a nimănui. „Din comuna primitivă oamenii au acordat soarelui o atenție deosebită. Cel mai mare astru ceresc le dă lumină, căldură și fertilizează pământul.“11
- Poate luna, sora soarelui potrivit legendelor, are o lumină mai blândă, un foc ce nu usucă viața, își spunea uneori Geuța, dar renunța la idee când lumina aceea palidă ce guverna noaptea îi amintea de singurătatea ce-i ofilea sufletul clipă de clipă.
- Dar ziua, se întreba altă dată Getuța, ziua nu e imaginea luminii, a focului?
- Cu siguranță, da, venea un alt răspuns din interiorul ființei ei.
Atunci lua Sfânta Scripură și citea „Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina, și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.“12 (Faceare 1, 5)
- Ziua este un alt simbol al focului, concluziona Getuța. Pe urmă studia mai departe, poezie, proză, mediul înconjurător.
- Focul, lumina își spunea ea, e începutul a toate. Toate vorbesc despre începutul vieții ca despre o lumină ce a biruit moartea, întunericul. Lumina și întunericul stau la baza tuturor cosmogoniilor lumii. Lumina succede întunericului, un simbol al haosul. „Căci era un întuneric ca o mare fără-o rază,/ […] / Dar deodată-un punct se mișcă... cel întâi și singur. Iată-l […] De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii...“13 (Scrisoarea I, Mihai Eminescu) Lumina ce biruiește întunericul, haosul, devenind dătătoare de viață prin apariția lumii odată cu ea este reprezentată în poezia eminesciană de aștri ce guvernează ziua și noaptea, soarele și luna. În poemul eminescian, Luceafărul, drumul lui Hyperion spre Demiurg este prezentat ca depărtarea de întuneric, de lumea mărginită și înălțarea spre nemurire „Și din a haosului văi, Jur împrejur de sine/ Vedea ca-n ziua cea dintăi/ Cum izvorau lumine.”14
Sudiind istoria Getuța a descoperit că focul a luat naștere prin frecarea a două pietre.
- E ca atunci când se ceartă Ion cu Mărie, vecinii mei, până ce se aprind scântei, a rostit zâmbind Getuța.
Preocupată de taina focului, femeia a ajuns într-un final să-l așeze deasupra tuturor celorlalte elemente necesare vieții, pentru că doar el avea capacitatea de a dizolva, de a transforma materia și de a produce căldură, de a produce lumină. Chiar dacă celelalte materii, elemente necesare vieții, apa, pământul, aerul, au și ele puterea de a transforma datele fizice ale lumii reale, doar focul șlefuiește forma finală.
O viață de om a căutat Getuța Malu să înțeleagă misterul focului.
Când aprindea câte o lumânare pentru cei care i-au luminat cândva viața Getuța privea flacăra ce mistuia ceara minute bune, pe urmă spunea:
- Așa arde și viața omului.
Își mai amintea câteodată și de baba Mâia din povestea Luminița a scriitorului Ion Agârbiceanu ce n-a avut parte de lumină când a trecut în lumea celor mulți. Lumânarea a fost tot timpul mesajul luminii în ritualurile de trecere ale vieții omenești, botezul, nunta și moartea: „Era în casă o luminiță, o luminiță de ceară, pusă împletită pe o cruciuliță afumată de lemn, pe care nu se mai cunoșteau sfinții. Dar luminița aceea n-o aprindeau. O păstrau pe când avea să moară baba Mâia, să aibă și ea ce ține în mână, ca să-și vadă calea luminoasă, când va pleca pe drumul de veci.“15 „Deodată însă baba Mâia schimbă ochii și-i umplu de spaimă. Simțea cum vine ceva, rece și greu, ca o povară strivitoare. Întinse mâna, dar n-ajunse luminița de ceară. Așa frământându-se, căzu pe podele și muri, cu mâna întinsă după luminiță.“16
Cei dragi ai Getuței au avut parte de mult foc când au trecut dincolo, atât mama ei, cât și soțul, dar și unicul copil, Vlad.
Poate loviurile primite de la soartă au închis ochii Geuței și aceasta nu a înțeles cum să-și mai deschidă sufletul spre înțelepciunea luminii pentru a putea rodi în această viață. „Deschide-te naturii ca mugurul luminii, / Și sparge închisoarea îngustului tău trup!“17, nu a mai avut nicio motivație să urmeze calea luminii spre a găsi fericirea, acea cale care poartă pașii fiecăruia spre eternitate. Nimic nu are rădăcini fără lumină, până și veșnicia ar fi o umbră fără valoare. Lumina este viața cea veșnică, iar chipul lumânării ce-i deschide drumul vorbește despre ea, potrivit cultului creștin ortodox. „Esența lumânării nu este ceara care lasă urme, ci lumina.“ (Antoin de Saint-Exupery)

IV

La cincizeci și opt de ani Getuța Malu s-a pensionat. A venit momentul să trăiască liniștită în singurătatea casei sale. Primele luni i-a fost mai greu. Simțea o apăsare cu fiecare zi ce trecea. Nu avea cu cine să schimbe o vorbă. Pe urmă s-a obișnuit.
La un an de când s-a pensionat, de sărbătoarea Sfântului Ilie, Getuța se străduia să aprindă focul pentru a coace pâinea. Aprindea câte un chibrit, urmărea cu atenție jocul flăcării, pe urmă se ardea la degete și aprindea altul. Când și când își amintea zgomotul ce suna a gol în grădina casei de trei nopți ca o prevestire a unui dezastru, ca un ecou al morții. Nu s-a dus în grădină să identifice zgomotul. O teamă ce nu și-o explica o ținea în casă. Nu a îndrăznit să se uite nici pe geam. Era convinsă că vântul și-a găsit de joacă cu ceva vechi și inutil.
După ce a epuizat o cutie de chibrituri femeia și-a șters fruntea de sudoare și a luat-o de la capăt cu o altă cutie. De această dată mai util. Fiecare chibrit îl punea pe lemnele încă verzi, iar acestea refuzau să se aprindă.
Când s-a plictisit de nefolositorul chibrit a luat o lumânare și i-a urmărit flacăra, flacăra aceea ce vestește atâta viață și moarte.
Atunci când a dat voie lumânării să sărute lemnele verzi ca acestea să ardă, fitilul s-a stins, ochiul de ceară a rămas fără strălucire.
- Astăzi nimic nu va arde, nici dacă arunc un chibrit în așternut, a rostit Getuța obosită de jocul focului.
Rostind aceste cuvinte, femeia a trecut și la fapte. Așternutul a început să se lumineze. Flăcările și fumul au cuprins camera.
Obosită mai mult decât speriată Getuța a ieșit în stradă. Spre surprinderea ei vecinii au auzit deja glasul focului și au venit să ajute.
Lipsită de orice voință, ca o persoană ajunsă la un capăt de drum, Getuța Malu a început să privească jocul șarpelui galben ce-i mușca casa.
- A doborât perdelele, acum va birui și casa, au fost ultimele vorbe ale femeii, dar nimeni nu a mai auzit-o.
Spre seară focul a fost stins, dar din gospodăria Getuței Malu nu a mai rămas nimic.
Norica s-a apropiat de femeie și i-a vorbit:
- Nu te întrista, Getuțo! Fiul meu lucrează la un azil de bătrâni. Tu ai pensie bună. Te vor primi și pe tine. Cred că au fost blesteme pe familia ta sau păcate ale moșilor. Întâi ți-ai pierdut mama arsă de fulger, pe urmă bărbatul ucis tot de foc, copilul și acum casa, agoniseala de-o viață și toate pe data de 20 iulie. A fost un prag greu această zi pentru neamul vostru, un prag ce nu l-ați putut trece. Acum a ars totul. V-ați purificat prin foc.
Getuța a privit-o pe Norica. Ar fi dori să o întrebe ce vină are ea, cum va mai putea trăi printre atâta foc și morți, dar cuvintele nu mai doreau să urce din suflet spre limbă. La un moment dat s-a simțit purtată de braț, urcată într-o mașină și dusă departe, într-un loc unde să-și ardă amintirile de-o viață alături de alți năpăstuiți.

Ana-Cristina Popescu

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!