1 noiembrie. Spitalul de boli nervoase din B. era compus din trei corpuri de clădire. Clădirea principală, unde erau cabinetele medicilor, sălile de consultații și trei saloane cu câte șase paturi și unul cu două. Clădirea administrativă, care adăpostea secretariatul, contabilitatea, arhiva, biroul directorului, și două apartamente pentru medici. Unul dintre apartamente era destinat medicilor stagiari, dar, cum nu existau așa ceva îl folosea directorul. Celălalt trebuia să fie folosit de medicul de gardă, în realitate îl ocupa doar medicul șef. A treia clădire adăpostea zece camere-salon, dintre care șase erau prevăzute cu două paturi, iar patru erau camere de izolare, capitonate cu material special, pentru pacienții furioși. Și mai exista o magazie de alimente și alte materiale necesare bunului mers al așezământului de sănătate. Toate, însă, aveau ceva în comun. Erau vopsite în portocaliu, de pe vremea guvernării Boc 1-4, când directorul era, cum altfel?, membru de partid și înflăcărat susținător băsescian. Între timp, guvernarea Boc a căzut, au venit useliștii și noul director, cu toate că și-a dorit din suflet o schimbare de culoare, n-a avut resurse financiare s-o și ducă la capăt. Și mai aveau ceva în comun toate cele trei corpuri de clădire: tencuiala scorojită și acoperișul de tablă ruginit. Peste toate, plutea un fum dens de la mormanele de frunze arse în acea zi din noiembrie, când Poetul intră pe poarta spitalului. Aproape de necrezut cum un astfel de spital reușea să meargă pe profit, fiind unicat în județ. Poetul se informase, în caz că va trebui să abordeze și tema asta.
Era așteptat de medicul șef, astfel că portarul nu a comentat nimic când vizitatorul i-a arătat buletinul. I-a trecut datele într-un registru și s-a întors plictisit la activitatea lui de rezolvat integrame.
Medicul șef, Istrate Marian îl primi în cabinetul său nu înainte de a certa o asistentă pentru nu știu ce greșală medicală și a-i cere apoi să facă o cafea specială pentru „distinsul oaspete”. Camera era spațioasă, iar pereții înțesați de rafturi care se înălțau până la tavan, pline de cărți. Un raft era rezervat cărților de specialitate, după cum observă Poetul, celelalte trei, cu beletristică, aranjate frumos, după ediții și scriitori. Se vedea că, dacă nu era doar ceva de fațadă, doctorul Istrate avea gusturi literare alese și citea mult. Asistenta intră și așeză ceașca de cafea pe birou. Biroul era mare și foarte vechi, din lemn masiv, sculptat. Era probabil stilul Ludovic al nuștiucâtelea, căci Poetul nu avea cunoștințe în domeniu pentru a identifica exact modelul, dar știa să deosebească dintr-o privire un obiect de calitate de un kitsch. Pe birou se mai afla un laptop și câteva reviste de specialitate.
- E un birou vechi, baroc, zise doctorul. Am văzut că îl studiați și mi-am permis să vin cu precizarea asta, se scuză el. Louis cincișpe, din lemn masiv, cu intarsii de nuc, inserții de piele și elemente de bronz, ținu el să precizeze. E foarte scump, dar eu nu l-am cumpărat, l-am primit cadou de la un fost pacient. Doriți o țigară de foi la cafea? Le-am cumpărat personal din Cuba anul trecut, când am fost la un congres de psihiatrie. Sunt făcute manual, deci sunt eco, zise el, zâmbind complice. Și, ca să meargă cafeaua, am și un rom, tot de la mama lui. Și medicul scoase o sticlă și două păhărele pe care le umplu cu un lichid auriu.
Poetul își aprinse o țigară de la bricheta în formă de cupidon de pe birou și trase un fum adânc, apoi sorbi din cafea.
- Foarte bună, zise el. Din rom, îmi cer scuze, doar am să gust, sunt șofer. Se simte mâna cubanezelor.
- Nu-i așa? Normal nu se fumează în spital, dar, cum și directorul e fumător înrăit, ne permitem să fumăm în birouri, sau vara, când e cald, în chioșcul din curte, sub castani. Acolo mai fumează și pacienții, că sunt și ei oameni, nu? Iar băutura, în cantitate mică, desigur, îți menține spiritul treaz. Dar, să trecem la subiect. Am înțeles că ați venit să vă interesați de un pacient.
- Da, așa este. E vorba de domnul Grigore, un prieten. De fapt, voiam să-i aduc niște lucruri. Și mai am un amic internat, Stroescu îl cheamă.
- Aha! Ică Stroescu. Probabil că știți, dar suntem chiar verișori. Din păcate, nu am vești prea bune. Vedeți…dat fiind că se cunoșteau, i-am instalat împreună într-un salon mai cochet, cu două paturi. Însă evoluția lor din punct de vedere al funcțiilor psihice a lăsat de dorit, în ciuda tratamentelor. Amândoi suferă de un sindrom care se poate trata și ambulatoriu, nu e nimic grav, dar aici parcă au înnebunit, pardon de expresie. Interacțiunea dintre cei doi a făcut ca boala lui Ică, dealtfel banală, să se agraveze și să evolueze galopant. Ieri am fost nevoit să-i separ și să-i duc la izolator, așa că, din păcate, nu-i puteți vizita. Eu i-aș mai fi ținut aici, sub supraveghere, dar directorul a insistat să-i mut în alt pavilion. Dar puteți lăsa lucrurile și, eventual, să luați acasă din schimburile lor. Am să trimit o asistentă să împacheteze.
- Și ce fel de simptome aveau, dacă nu sunt indiscret? Știu că e secret medical, dacă nu puteți să-mi spuneți, înțeleg și nu insist.
- Auzeau voci, domnule. O formă de delir, dar nu vreau să vă plictisesc cu termeni medicali. Bine, asta nu e chiar anormal, aproape toți oamenii au momente când li se pare că sunt însoțiți de o altă persoană, un alter ego, un înger păzitor, un prieten nevăzut. Mai ales în copilărie, dar și la bătrânețe apar astfel de simptome. Dar la ei a fost cu totul altceva. A culminat acum două zile, când s-au bătut pentru că Grigore era gelos că vocile vorbeau doar cu Ică și nu cu el. În orice caz, perspectivele nu sunt tocmai frumoase, cred că vor mai sta pe aici o vreme, apoi se vor pensiona. În activitatea mea de peste treizeci de ani nu am întâlnit așa ceva. Probabil mă va ajuta la lucrarea mea de doctorat.
Asistenta intră pe ușă și se adresă medicului: „Mă scuzați, vă așteaptă domnul director, a zis că e urgent. Ceva cu achizițiile...”
- Îmi pare rău că trebuie să întrerupem aici discuția noastră, după cum vedeți, problemele administrative sunt presante...dar puteți să vă terminați în liniște țigara, eu sper să revin în zece-cinsprezece minute. Vă va conduce asistenta în salonul lor.
- Vă mulțumesc pentru amabilitate, dar nu știu dacă vă mai pot aștepta. Sper însă, să revin și să aveți vești mai bune. La revedere! Și succes cu doctoratul!
Medicul mulțumi și ieși în grabă. Poetul stinse țigara în scrumiera de cristal și porni după asistentă. Salonul era luminos și îl surprinse faptul că la ferestre nu existau gratii, doar o plasă împotriva insectelor. „Vă las să strângeți lucrurile, eu am treabă la cabinet. Când terminați apăsați soneria și vin eu”, îi spuse asistenta și ieși din încăpere. O auzi apoi discutând cu o altă colegă: „Iar l-a chemat directoru’ la el, să bea uischi. Că dacă bea singur, tușește. Spune-i lu’ Mihaela, când face curățenie acolo, să mai palmeze și ea o sticlă că oricum nu le știe numărul”. Rămas singur, se îndreptă spre dulap din care scoase trei cămăși și o pereche de pantaloni care îi aparțineau lui Grigore. Se pare că Ică își ținea hainele în altă parte, probabil chiar în apartamentul medicului șef că doar erau rude. Căută și în sertare, dar nu găsi nimic. La baie, căci salonul avea grup sanitar cu wc, chiuvetă și duș, mai erau două săpunuri, două periuțe, un tub de pastă de dinți Colgate, consumat pe jumătate și un flacon de șampon aproape gol. Nu avea rost să le ia, așa că le lăsă la locul lor. Se întoarse iar în salon și se așeză pe un pat. Lenjeria nu apucase să fie schimbată, doar pătura veche și rărită era întinsă peste cearceaf. Brusc, parcă, îl cuprinse oboseala așa că se lungi. Din poziția aceea putea zări prin geam plopii desfrunziți unduindu-se în bătaia vântului. Patul era incomod, arcurile saltelei îl înghionteau în oase. Pipăi salteau și observă că aceasta este din burete, nu din cele cu arcuri. O ridică și văzu care era pricina disconfortului. O agendă cu coperți groase, maro, din carton. Luă agenda și o deschise. Pe prima pagină scria cu litere de tipar L GRIGORE - JURNAL INTIM. Deschise și caietul. Era tot un jurnal. Căută și sub cealaltă saltea. Acolo găsi o batistă cu muci uscați pe ea și un caiet școlar pe coperta căruia scria MIHAELA F. Chestia asta îl puse puțin pe gânduri. Cine era Mihaela F. și ce căuta jurnalul ei acolo? Oare era tot o pacientă? S-ar fi lămurit în momentul în care l-ar fi citit, dar acum era presat de timp. Scoase schimburile și le aranjă frumos pe pat. Apoi puse agenda și caietul în geantă, îngrămădi deasupra hainele murdare, o închise și apăsă butonul soneriei. După nici un minut asistenta veni, el îi arătă geanta și, fără alte explicații, părăsi spitalul.
Ieși pe poarta spitalului și paznicul îi făcu semn cu mâna în semn de salut. Se îndreptă spre parcare, unde își lăsase mașina. Porni motorul și căldura, simțea că frigul toamnei îi pătrunsese în oase. I se păru că aude o sirenă de mașină. O fi salvarea, își zise Poetul, aduce vreun sinucigaș ratat. Într-adevăr, era o sirenă, mai precis două, căci două mașini albastre se apropiau în viteză de spital. Pe una scria POLIÞIA, cealaltă era a jandarmeriei. Portarul deschise în grabă porțile și mașinile intrară în curte. Ce naiba să caute poliția la un ospiciu? se întrebă Poetul. Poate caută vreun infractor deghizat în pacient, presupuse el, apăsând accelerația. Își aminti de o poezie cu sinucigași pe care o scrisese în urmă cu un an și care se potrivea momentului. Suna cam așa:

baladă pentru sinucigașul ratat

mă încearc-o tristețe ca un test de control
și mă simt fără vlagă și am sufletul gol
e prea mare misterul și nu pot să-l pătrund
în pahar e otravă dar rămîne la fund

am o pușcă stricată și pe țeavă un glonț
rătăcesc pe șoseaua Petroșani – Gurahonț
îmi pun țeava la tîmplă și apăs pe trăgaci
mă privesc mii de funii spînzurînd din copaci

dar nimic nu se-aude. nici un fîs, nici un poc
nicio gîrlă adîncă nu mă-nghite deloc
toate lamele-s boante nu găsesc nici un șiș
și nici votcă nu este, nici un gram de hașiș

pîn’ la urmă, de ciudă, am să beau mitilic
fi’ncă viața e scurtă și nu pot s-o explic

A trebuit însă să explice unor cititori ce e ăla mitilic, călcându-și pe principiul că scriitorul nu trebuie să-și explice opera.


va urma