Vorbi așa încă multă vreme Neculai, lungind cuvintele, lăsând pauze lungi între propoziții ori grupuri de cuvinte și repetând obsesiv și apăsat „ajutoru’ de la Primărie”. Avea el ce avea cu ajutorul acesta. N-avea nimic împotrivă să fie dat celor cu adevărat neputincioși, dar nu bețivilor zdraveni și buni de muncă, cum e Radu Ursaru. Tăcu abia când lăsă în urmă ultima casă de la marginea satului, de unde drumul începe să se aștearnă deschis peste câmp, printre culturile de diferite tipuri, aflate la începutul vieții lor vegetale efemere. N-a tăcut dintr-un motiv anume. A tăcut așa, pur și simplu. Probabil pentru că i s-au terminat ideile… sau vorbele… ori poate că atât îi trebuise lui ca să se răcorească.
Mașina rulează în continuare domol pe drumul bătătorit și destul de neted. Doar când și când ocolește cu grijă câte o baltă de noroi, rămasă după ploaia de săptămâna trecută. De fiecare dată când evită o astfel de băltoacă, Neculai se întreabă nelămurit, cum de restul drumului se zvântă la scurt timp după ce stă ploaia, iar în anumite locuri apa băltește câte-o săptămână. Întrebarea asta îl sâcâie încă din copilărie, dar răspunsul l-a ea nu l-a aflat nici până acum, la cei aproape șaptezeci de ani ai săi… Ce-i drept, nici nu l-a căutat… Cum știe bine că n-are rost să intre în analize geologice, întrucât la așa ceva nu se pricepe chiar deloc, trece repede peste acest moment și rulează mai departe tăcut, admirând instinctiv parcelele deja prășite ale unor consăteni, unde plantele tinere, copilăroase parcă, se conturează pe pământul negru, în interminabile rânduri paralele. Simte parcă și-o ușoară invidie… sau, poate că nu e invidie, ci doar un soi de teamă… teamă că el nu va reuși în primăvara aceasta să-și vadă treburile terminate pe câmp, la timp și bine, așa cum îi place lui și cum se străduise să facă an de an. Și se va face de râs… de râs față de cei mai bătrâni… mai de vârsta lui, așa… pentru că cei tinerii râd, în ziua de azi, doar când te văd cu sapa-n mână.
Ajunseră, salutară și lăsară în urmă tot neamul aflat în viață al lui alde Pârcălabu: „a bătrână” – țața Marița, fiu-su – Costache și noră-sa Săndica, cu cele două gemene ale lor, Alina și Silvia, ambele căzute cu succes la bacalaureat anul trecut și, actualmente, pietre-n casa lui Costache, până le-o veni sorocul de măritiș. Mergeau cu toții pe jos, deși aveau și ei în curte o relicvă de Dacie, colegă de generație cu cea a lui Neculai, dar locuiau chiar acolo în marginea satului, iar deplasarea de la ei, de acasă și până la locul unde-și aveau porumbul, nu însemna mai mult de cinci minute de mers în pas lejer, așa că „nu se merită să consume gazu’ de pămană”.
Mai întâlniră, pe traseu încă vreo câteva grupuri de consăteni, pe care-i depășiră și salutară prin geamul lăsat al Daciei, având grijă să reducă de fiecare dată viteza, pentru a nu-i îneca pe respectivii cu praful ridicat de roțile mașinii.
– Am luat o grămadă de mâncare, vorbi pentru prima dată de la plecarea din poarta Ursarilor, femeia. Numai’ de nu s-ar strica, Dumnezeului! își exprimă ea îngrijorarea.
Neculai nu avu nimic de comentat pe seama celor rostite de nevastă-sa, părând preocupat doar de parcarea mașinii la capătul locului, cât mai în afara drumului. Se dădură jos. Amândoi se uitară cu drag la plantele plăpânde, ce brăzdează terenul în șiruri lungi, paralele și drepte, ca aliniate cu sfoara. Buruiana n-a apucat încă să năpădească cultura, puținele fire de știr, nalbă ori pir, părând niște apariții șovăielnice, printre cele de porumb, scunde și ele, dar vioaie și sănătoase. Acesta e, de altfel, rolul prașilei, să nu lase iarba să înăbușe culturile. La vremea asta buruienile cresc incredibil de repede. Ei știu că mâine locul nu va mai arăta ca astăzi. Iarba rea capătă tupeu. Iese din pământ, cu fiecare zi, mai multă, și mai multă… Într-o săptămână, dacă locul nu e prășit, rândurile astea frumoase și drepte nu se vor mai vedea și întregul lot va fi o masă verde, compactă. Și munca devine mai grea, cu fiecare zi de întârziere… „Munca la câmp – îi place lui Neculai să spună, arborând o mină de înțelept tibetan – e ușoară, când e făcută la timp…”
Se apucară de treabă, fără zăbavă. Neculai e bucuros c-au ajuns printre primii pe câmp în dimineața asta. Așa îi place lui să fie… Să nu râdă lumea de el, că „i-a adormit nevasta pe pijama” și de-aia nu s-a putut scula… Ce pijama!?... El nici nu doarme-n pijama. De primăvara și până toamna, doarme numai în chiloți și în tricou. Ralița doarme-n cămașă de noapte… Așa a prins ea de la maică-sa și nu s-a putut schimba nici până-n ziua de azi… Na, că acum a ajuns să se gândească la cămașa de noapte a neveste-si!... Așa umblă mintea omului, când e la prășit!… sare de la una la alta, fără nici o noimă… Se duce și se-ntoarce, se învârte, se pierde în amănunte, sau naște idei mărețe, pe care le uită însă în secunda următoare. Și astea toate, în timp ce mâinile manevrează cu dexteritate sapa, lovind când din față spre înapoi, când din stânga către dreapta, când din dreapta către stânga… retezând cu precizie, atât buruienile plăpânde, aflate în plin proces de maturizare, cât și – când și când – câte un fir de porumb, acolo unde experiența-i spune că-i prea des… și unde e des, nu e bine… căci, tot din experiență știe că „desu’ umple fesu’ și raru’ umple caru’” (vorba asta bătrânească, plină de înțelepciune, o știe Neculai încă din copilărie, de la părinții lui, ori poate de la bunici… cine mai știe!?...)
Pe măsură ce înaintează pe rând cu viteză de melc, încercând zadarnic să țină pasul cu Ralița, Neculai observă cum câmpul se umple de oameni. Cu cei aflați în imediata vecinătate se salută și schimbă vorbe de conveniență; cu cei de pe loturile mai îndepărtate doar se salută, prin semne. Nu se întinde la vorbă, cum făcea altă dată, când avea câte patru-cinci oameni cu ziua. Acum știe că trebuie să tragă… că fiecare minut e prețios, dacă nu vrea să-l prindă vremea celei de a doua prașile, trudind încă la prima. Ralița e și mai obsedată de lucrul acesta. Cum îl vede că se oprește, chiar și pentru câteva clipe, ca să dea vreo explicație vreunui vecin, cum sare cu gura pe el: „Hai, dă-i din mână, dă-i din mână! Poți să vorbești și în timp ce dai cu sapa!”
Costel Pritocea, vecinul lor din dreapta, împreună cu nevastă-sa, Viorica, i-au prins din urmă înainte să ajungă ei la jumătatea rândului, deși aceștia au sosit pe câmp la un sfert de oră după ei. Veniseră tot cu mașina… și tot o Dacie… și tot doar amândoi, fără ajutoare. „Ehe!... Tinerețea!...” își spuse Neculai în gând, văzându-i cum se apropie. Cei doi sunt într-adevăr cu mult mai tineri: Costel abia a trecut de patruzeci de ani, iar Viorica n-are mai mult de treizeci și șase.
– Dă-i mai cu viață, nea Neculae… mai cu viață!... glumi Costel când ajunse aproape în dreptul bătrânului.
– Nu mă grăbesc, Costele. Mai e pân’ deseară, răspunse Neculai, tot în glumă, fără să se oprească.
– Ce mai e?!... Acu’ să face seară… Dă din mâini, nu te sprijini în sapă!... îl îmboldi Ralița, aflată ceva mai înfață, care auzindu-i replica, crezu că bărbatu-său s-a oprit să stea la taclale.
– Vezi, Costele, cum stă caporalu’ cu ochii pă mine? rosti bătrânul pe un ton șugubăț, făcându-i cu ochiul vecinului său mia tânăr și indicând-o, în același timp cu capul pe Ralița, căreia îi atribuise în glumă acel grad militar atât de hulit în toate armatele din lume.
– Crezi că n-am și io caporalu’ cu mine, nea Neculae?... încercă și Costel s-o tachineze, în același mod, pe Viorica lui care se afla la doi pași în urma sa, vrând totodată să se arate solidar cu mai vârstnicul său vecin.
Discuția continuă așa o bună bucată de vreme, până când cei doi soți mai tineri îl lăsară pe bătrân în urmă, iar dialogul, din cauza distanței ce se creează între ei, devine din ce în ce mai dificil.
Neculai arde de nerăbdare să-i spună farsa pe care i-o făcuse în primăvara asta lui Paul Surugiu cu ciulinii din vie. Pentru asta însă ar trebui să se oprească din prășit, ca s-o poată spune în tihnă, folosindu-se de toată game de gesturi și expresii faciale pe care le cunoaște; altfel poveste n-ar avea nici un farmec. Dar, întrucât știe că Ralița e cu ochii pe el „ca pe butelie”, se vede nevoit să amâne momentul istorisirii până s-o ivi conjunctura favorabilă. Acum își permite doar să zâmbească, rememorând acele clipe încet, în ritmul în care sapa lovește pământul reavăn. Își face chiar un plan de povestire, căutând expresiile cele mai comice și stabilind chiar momentele unde să întrebuințeze unele subterfugii oratorice, cum ar fi o ridicare de ton, o tăcere prelungită, ori o grimasă cu tâlc. În plus, mai pregătește, pentru condimentare narațiunii și un set de întrebări retorice, gen: „…și, ce crezi că-i zic?!…”, sau „da’, el ce crezi că-mi răspunde?!...” și altele asemenea. Paradoxal este că-și face acest plan fiind conștient pe deplin de inutilitatea lui. Știe din start că nu va respecta nimic din tot ce și-a pus în minte să utilizeze pe timpul relatării întâmplării, dar, cu toate astea, continuă s-o facă cu maximum de conștiinciozitate. Neculai are nevoie de un astfel de plan, chiar dacă, în străfundul conștiinței sale el se știe un povestitor destul de bun, însă un scenariu, oricât de în pripă ar fi el întocmit, are rolul benefic de a-i consolida încredere în talentul lui de povestitor; doar din acest punct de vedere este util planul său. Așa se face că deîndată ce se pornește să spună o glumă, o întâmplare hazlie sau un banc, uită toate subterfugiile stabilite anterior și relatarea începe a curge după regulile unei spontaneități înnăscute, iar varianta rezultată este aproape întotdeauna mai reușită decât cea planificată.
Povestea respectivei farse conține în ea și-o controversă: deși Neculai jură că aceasta este sută la sută originală și că ideea s-a născut în mintea lui… și numai acolo, Ralița nu vrea cu niciun chip să creadă acest lucru. Ea-și cunoaște bărbatul de atâta amar de ani și știe că nu stă prea bine cu imaginația. De aceea e convinsă că el a auzit vreo glumă de genul acesta pe la careva, ori chiar la televizor și se gândise s-o facă și el cuiva, iar pentru asta-l alesese tocmai pe încuiatul de Paul al lui Cristache Surugiu. Mai mult, femeia nu înțelege nici de ce este bărbatu-său așa de mândru de toată isprava asta, având în vedere finalul, care nu-l avantaja deloc.
Pe măsură ce orele se scurg în întâmpinarea amiezii, razele soarelui devin tot mai nemiloase. Neculai și Ralița înfruntă cu stoicism agresivitatea acestora, de sub pălăriile de pai cu boruri largi, procurate vara trecută de la târgul din Fundeni-Zărnești1. Firește, le-ar fi putut cumpăra dintr-o mie de alte locuri, în oricare zi a anului; acum nu mai este ca pe vremuri, când cu greu puteai să-ți iei o astfel de pălărie din alt loc decât dintr-unul din târgurile ce se organizau periodic în localități din apropiere, ori , o dată pe an, de la Drăgaica2. Ei însă nu reușiseră să se rupă de vechile obiceiuri și-și făceau întotdeauna cumpărăturile mai importante de prin târguri și oboare, convinși fiind că aici găsesc ceea ce-i interesează la cele mai bune prețuri.
„E aproape douăsprezece”, își spuse Neculai, după ce aruncă o privire spre locul unde se găsea poziționat în acel moment astrul zilei. Scoase apoi telefonul mobil din buzunarul pantalonilor și-și confirmă astfel cunoștințele în aflarea orei aproximative cu ajutorul soarelui, cunoștințe dobândite cu aproape cincizeci de ani în urmă, pe timpul satisfacerii stagiului militar. Era cât pe ce ca gândurile să-i alunece spre amintirile din armată, când vocea, cu stridența înmuiată de oboseală, a Raliței îl reținu în prezent. Femeia scosese rândul la capăt și-l anunța că se duce să pregătească masa, „iar tu dă mai repede din mâini, că nu te primesc la masă până nu-ți termini rândul.”
– Așa, tanti Raliță, nu-l lăsa deloc! glumi Costel Pritocea, care se afla deja, înpreună cu nevastă-sa la capătul rândului. S-a cam puturoșit nea Neculai, adăugă el râzând.
– O putoare-a fost, de când l-am luat, Costele mamă! întră Ralița în joc, bucuroasă că reușiseră să termine de prășit câte două rânduri, până la ora asta.
– I-auzi!... M-a luat ea!... Dacă n-o luam io de nevastă, era și-acu’ fată mare, replică Neculai, molipsit și el de veselia femeii.