Ușa se-nchide-n urmă. Deși camera e spațioasă, îmi pare că n-am aer. Domoală, briza se înfășoară și clatină perdele de mătase. Picioarele mă poartă singure și mă aplec pe marginea terasei. Prin întuneric, spărgându-se de stânci, valuri se-nghesuie la țărm. M-așez pe jos. Ascult cum curge marea prin venele pământului. Podeaua-i răcoroasă. Îmi place s-o ating cu palmele pe care urme de sânge chiar și spălate, frig. În piept s-a strâns atâta încordare și cred că dacă strig, am să dărâm toți norii cu zeii care dorm deasupra. Oare-aș putea trăi vreodată liniștit? Există altă cale sau suntem condamnați să fim doar sclavi în viața ca arena? Câți înaintea mea au stat în locul ăsta și au gândit același fir? Câți vor mai sta?
-Ai vrut să mă ucizi.
N-am auzit când s-a apropiat. O caut și o găsesc prin pânze vaporoase. În jurul ei văd moarte și mă întreb cum moartea poate să lumineze așa...
-Ai vrut?
-...
-Vino încoa.
Mă salt de pe podea. Intru din nou în cameră. E singură. Sau dacă are servitori pe undeva, sunt ascunși bine.
-Mai aproape. Lângă mine.
Un pas. Doi pași. Trei...
-Vreau să mă privești fără să mai ascunzi...
Mi-e greu. Pentru că nu mai știu ce sunt. Ce vreau.
-Hmmmm...
Îmi prinde mâinile în ale ei. Ca manechin de lemn, le las purtate. Le ridică și le așază-ncet pe gât. Printre degete, viața pulsează și respiră. E-atât de mică și fragilă și aș putea s-o frâng doar dacă strâng mai tare. N-ar fi nevoie de mai mult... Nu înțeleg. Se uită-n ochii mei. Spune în șoaptă, blând:
-Nimeni să te oprească... Nici zeii nu cred c-au să te pedepsească...
Mă-ncrunt. Chiar dacă minte și din vreun colț mă paște vreun pericol, nimic n-ar mai salva-o. Revăd frânturi și îmi închipui ce va fi. Cât rău va face-n continuare și câte vieți va chinui... Pot să opresc, să schimb ceva, prin moartea ei, prin moartea mea, istoria va curge altfel. Iar palmele mă frig mai tare murdare de sângele lui, căci vina cere răzbunare. Să scap de crima la care m-a-mpins, e amăgire. Să o ucid ar fi o altă crimă ce-ar face din ea victimă. Din mine... Expir. Degetele se desfac. Trec peste gâtul ei și mă retrag. Și cum mă-ndepărtez de trupul cald, realizez că vreau din nou să îl ating. Inspir. Mă uit în jos. Mă plesnește cu sete peste față.
-Sclav de nimic! Ești moale! Nu asta ți-ai dorit?!
Mă lovește și peste celălalt obraz. Mai fac încă un pas în spate, dar vine cu brațul ridicat. Îl prind de data asta. Și-l întorc. Furia-i colorează pielea-n roșu. Din ochi aruncă ace cu venin. Își folosește și cealaltă mână cu-același gând, dar fac la fel și nu poate mișca. Pieptu-i ajunge peste-al meu. Cu mâinile la spate, zbătându-se să scape, o țin de fapt în brațe și deși lumi distanță și sufletul mi-e rupt, îmi vine s-o sărut.
-Dă-mi drumu! Am să pun să fii bătut! Ba chiar mai bine, am să pun să bată pe altcineva pentru tine!
Atâta ură și dispreț în vocea care mai devreme îmi spunea blândă s-o omor... Atâta luptă. E precum marea în furtună, gata să-nghită și distrugă. M-aplec. Mi-apropii capul. Pe cât de agitată-i ea, așa de-ncet. Ochii sclipesc un violet uimit și spune printre dinți:
-N-ai să-ndrăznești...
Suflarea ei pe fața mea. Îi aud inima. Ca o pisică m-ar putea mușca, dar e un risc pe care plăcerea de-a gusta îl face mic. Vreau s-o sărut. Dar vreau prea mult. Ar fi de parcă aș fura. Mă minunez cum în pofida a ce a fost, apropierea mă încântă și neagă tot ce știu c-ar fi valoare. Sunt animal. Și încă unul prost. Fruntea-mi i-atinge fruntea. Închid ochii. Dacă-aș putea... s-ajung la ea. Să o aduc la mine. Chiar și o clipă, împreună. Sau dacă-ar exista cuvinte în care să cuprind ce simt, le-aș spune-acum. Ca pe-un descântec în stare să destrame vraja ce-o întunecă și face rea. Dacă-aș putea, aș îmbrăca toți oamenii-n lumină și le-aș da minte să o vadă și să se bucure de ea. Dacă-aș putea, eu însumi aș fi altcineva. Dar nu's. Slăbesc strânsoarea. Las marea să se verse iar. Natura nu știe stăpân și nu se lasă prinsă în limitările unui nebun. Rămân așa. Cu ochii-n închiși și-un gând ascuns. Nu-mi pasă ce va face, atâta timp căt eu nu pot face ceva... Dar fruntea ei încă m-atinge. Deși e liberă, furtuna a tăcut. Inima-i bate altfel. O data, de doua ori, de trei... Se-ndepărtează. Deschid ochii. Iese fără sa mai privească-n urmă și fără vreun cuvânt.