IV

Ah, viață, viață, legată cu ață, de ce nu pot să evadez din cușca nebuniei tale?

O fetiță de vreo 6-7 ani se juca la marginea unei păduri tăcute, o întindere întunecată de verde palid și frunze ruginii timpurii. Se apropia toamna, noaptea verii muribunde. Fetița nu știa asta, nu încă, ci era doar conștientă de schimbarea locului în care va învăța, de schimbarea educatoarei cu o învățătoare și de ridicarea pupitrului cu mai mulți centimetri decât îi va permite înălțimea ei, încă fragilă.
Fetița privea în depărtare, înspre calmul aparent, dar mai real decât propria-i imaginație. Casa bunicilor nu era foarte departe, o vedea pe bunica cu găleata de lături îndreptându-se spre cocina porcilor. Bunicul era pe un scaun, pe prispă, citind ziarul și privind spre ea din când în când, protector. Fetița tremură ușor, dar prezența concomitentă a bunicii, nu prea departe, o liniști. Pe moment. Se întoarse la jocul ei, la cele două păpuși care alergau spre un copăcel solitar, un nuc rătăcit departe de pădurea sufocantă.
– Haide, Bianca, vino aici.
– Bine, Cătălina, vin acum. Ce ai găsit acolo?
– Nimica, doal umbla copacului. De ce nu te glăbești, te blonzezi de la soale și nu ai luat clema cu tine.
– Ba am luat clema, uite-o aici.
– Ha ha, nu am văzut-o. Adu-o aici, vleau și eu din ea.
Fetița privi spre apus, închise ochii și așteptă venirea părinților. Chiar dacă metoda nu funcționase până acum, ar fi vrut ca ceasul să fugă mai repede, iar cifrele de pe calendarul din perete să ajungă la 15 septembrie, ziua în care bunica îi spusese că începe școala. Se lăsă în genunchi și murmură o rugăciune:
– Îngel, îngelașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine și mă-nvață să fac bine. Eu sunt mică, tu fă-mă mare, eu sunt slabă, tu fă-mă tale, totdeauna mă-nsoțește și de lele mă păzește.
Noaptea care se apropia arunca umbre precoci în tăcerea care domnea pretutindeni. Ochii verzui ai fetiței se-ntunecară, iar privirea ei inocentă se metamorfoză într-o căutătură sinistră, a unui adult cu prea multă păcate ca să le mai țină socoteala. Fetița se ridică brusc, văzu că bunicii erau ocupați și nu o puteau vedea și se ascunse în spatele nucului tânăr. Aruncă păpușile în iarba înaltă, rară, îngustă ochii și se-ncruntă spre pădurea care aparținea nopții acum.
– Vino la mine, pădure cu vrej argintiu, vino acum! Vorbește cu mine, trântește-mi un picior în genunchi, să știu că ești lângă mine.
Apus încheiat. Noapte dominatoare, o cizmă care-ți zdrobește vederea și te trimite-n spăimosul inconștient. Fetița surâse scurt și se strecură la marginea pădurii, așteptând, complotând, privind mereu în urmă, la bunicii care adormiseră pe prispă. Un somn artificial, somnul indus de privirea de smarald a fetiței.
– Bun. Acum poți ieși, te poți naște din umbră, dragul meu.
Un foșnet de frunze, aparent, straniu prin nimic, nefericit prin fior și... Dar era doar natura, foșnind, înfiorându-se la rândul ei din cauza unei fetițe care nu era o fetiță. Natura tremura iar bezna, până acum o armă ofensivă a planetei, deveni un scut defensiv în fața unei naturi specific umane, în fața unui fenomen mai rar decât o eclipsă.
– Observ că nu vrei să vorbești cu mine. Bine. BINE!!! Lasă că te voi găsi, undeva, cândva. Iar când noaptea te va înconjura cu tenebre și pași de moarte, eu voi fi acolo să-ți fac felul. Da, da, voi fi...
Foșnet clar. Prezență umană. Fetița rânji, dar nimic nu părea drăgălaș în acest surâs machiavelic.
– Bun, bun. După lupte seculare care au durat câteva minute, ai apărut și tu. Observ că-ți place dramatismul. Doar știi că urăsc tipul ăsta de apariție. Ești ceea ce eu...
– Calmează-te, nu e nevoie de asta. Nu avem timp, nici unul dintre noi. Spune ce ai de spus și lasă-mă să mă-ntorc unde trebuie.
– Uuu, devenim un pic aroganți, are we? Bine, nu ești pionul de care am nevoie, ești o piesă mai importantă și vrei recunoaștere, validare. Fie. Îți confer asta. Vreau raportul. Ce ai rezolvat?
– Deocamdată sunt în procesul care trebuie, iar pașii vor fi urmași așa cum am decis demult. Dacă mă lași să urmez planul de care ți-am spus...
– Nuuu! Nu, nu și nu! Ce dracu' vorbesc eu aici, m-am născut ieri și ți se pare că mă poți prosti? Ascultă, ticălosule, nu mai pot păstra iluzia prea multă vreme. Iar dacă iluzia dispare, te cari și tu de unde ai venit. Și nu cred că-ți convine asta.
– Nu, nu prea.
– Bineînțeles că nu prea, cretin sinistru. Am primit un talent rar, un talent care nu există aici. Oamenii sunt prea banali aici, doar știi asta. Dar trebuie să reparăm ceea ce trebuie reparat, altfel vom fi exilați într-un loc în care tortura și bezna de aici o să ți se pară un fleac. Mă auzi, UN FLEAC!
– Te aud. Te ascult. Înțeleg ideea, planul, dar nu înțeleg de ce i-ai ales pe aceștia și nu pe alții? De ce sunt ei mai speciali?
– Nu te interesează. Trebuie ca aceștia să se întâlnească din nou, într-un context absolut banal, dar organizat de noi, și să treacă de simplul Bună. Ce faci? Ai priceput?
– Să zicem. Dar crimele și dezastrul....
– Taci din gură! Nu ai înțeles nimic, nimic... Am obosit, să știi. E greu când ai de-a face cu proști și trebuie să explici fiecare pas, de fiecare dată, de parcă ar fi retardați. Coincidența și planul aleatoriu sunt două concepte frumoase, reale, însă uneori trebuie impuse, pentru ca persoanele potrivite să se nască, să existe, să ducă mai departe moștenirea genetică și, într-un final, să ducă la o finalitate cvasi-perfectă: eu. Acum ești pe val sau nu?
– Da, da, sunt cum nu se poate mai bine. Pot pleca acum?
– Pleacă și revino cu date concrete. Altfel vom fi amândoi proper fucked. Înțeles?
– Înțeles.
În câteva clipe, umbrele pădurii îl îmbrățișară, oferindu-i afecțiunea de care avea nevoie. Dintotdeauna. Fetița luă cele două păpușele și se-ndreptă spre casa bunicilor.
– Să melgem la culcale, dlagele mele. Mi-e un somn gloaznic.

Când noapte îți dă sfaturi, ar trebui s-o asculți. Cine știe ce se ascunde în umbre, încercând să-ndeplinească faptele terifiante la care nici nu te-ai gândit?

– Vorba poetului albanez, ce rahatul mă-sii mai e și asta?
Darius se fâstâci pe scaun, aruncând priviri disperate spre ușă. Era umilit, nu numai de încrederea în opera sa, cât și de cuvintele editorului din fața sa. Un editor de căcat de la o editură de căcat, dar un editor nontheless. Un porc cu aere de editor la Polirom sau Humanitas, dar fără ajutorul căruia nu-mi pot publica povestirea. Ce să fac, trebuie să-l suport și pe ăsta. În ultima vreme, se pare că sunt obligat să suport mult căcat de la multă lume.
– E povestirea mea. De fapt, e începutul povestirii la care lucrez momentan. De ce?
Cristian Dumescu, un bărbat trecut de prima, a doua și a enșpea tinerețe, de fapt un bărbat corpolent, de o vârstă nedeterminată, cu început de chelie și o privire de un albastru șters, de pește mort, privea o nouă tentativă de scriitor de pe piața românească. Căcat cu perje, asta mai e și pricăjitul ăsta. Asta pățesc dacă refuz oferte frumoase de la Corint și Nemira, rămân în Iași să mă ocup de tâmpenii. Așa-mi trebuie.
– Uite care-i treaba, flăcău. Ești tânăr, ai vreme să cauți un alt domeniu în care să te specializezi, să faci ce naiba-ți trece prin cap. La dracu', poți fi și președinte, la noi totul e posibil. Dar ca scriitor... Nu știu dacă ai înțeles aluzia.
Darius privi spre fereastră. Înțelegea că opera lui nu avea loc la o editură amărâtă din Iași, la ultima spelungă literară din târgul Ieșilor. Nu avea și pace. Dar nu-i bai. Nu e ultimul editor din Univers, îmi editez singur povestirea, poate și operele viitoare, de-ar fi să lucrez la call center până la 70 de ani sau până mor în fața monitorului nenorocit de calculator. Nu a ajuns un porc nenorocit să-mi distrugă visele... Dar Darius mai încercă un ultim strop de speranță.
– Chiar... chiar nu am nici o șansă ca scriitor? Nici măcar la o revistă prăpădită?
– Nu și cu asta am terminat. Mai am două interviuri azi și m-am plictisit. Cristian Dumescu se ridică cu greutate, îi strânse, în silă, mâna lui Darius și-l pofti afară.
– Da. Geto, cine-i next?
Darius se trezi în stradă cât ai bate din palme. Strânse mica povestioară în mână și-n inimă, iar o lacrimă fugi în lumea crudă, pentru a trăi o viață de câteva secunde nefericite. Furios, Darius rupse hârtia și o aruncă în primul coș de gunoi. Desigur, mai avea varianta electronică, dar nici măcar nu se mai gândea la asta acum. La dracu', am nevoie de o băutură. Și asta repede.
Pașii îl duceau de la un trotuar la altul, la o stradă la alta, spre infinitul propriei ființe. Într-un final, Darius se opri la cea mai dărăpănată bombă dintr-un cartier pe care nici măcar nu-l cunoștea. Fie și aici, mă opresc unde trebuie să mă opresc.
Înăuntru găsi doar doi-trei bețivi de ocazie, sau poate chiar obișnuiții localului. Se așeză la bar, iar un bărbat pe nume Mitică (avea un ecuson jegos, poate la fel de vechi ca barul) ștergea încontinuu o halbă de bere.
– Șefu', îl chemă Darius, dă-mi și mie ceva bun. Ceva gustos, dar care să te facă să uiți că ești om. Măcar pentru câteva minute.
Barmanul tresări, ca și cum l-ar fi recunoscut. Dar își reveni repede și se apropie de tânăr.
– Aș avea ceva destul de bun, e specialitatea casei.
– Sigur, numai să nu mă trezesc gol într-o cadă cu vreun organ lipsă.
Barmanul se holbă la el pentru o clipă, apoi prinse gluma. Râse cu poftă aproape un minut, apoi plecă la capătul barului, de unde se întoarse cu un păhărel cu un lichid tulbure.
– Ai haz, tinere. Mai știam pe cineva ca tine, dar, din fericire, nu mai bântuie pe aici.
– De ce din nefericire?
– Uită-te în jur, puștiule, cine ar vrea să fie client fidel într-o crâșmă?
Darius se uită în spate și observă priviri mai tulburi decât lichidul din paharul său.
– Da, cam aveți dreptate. Și ăsta cum se bea, ca shot, sau încet, să-l savurez cum trebuie?
– E la alegerea clientului. Îl guști un pic și apoi termini cum crezi.
– Am înțeles. Mersi.
Barmanul îl lăsă singur cu pahărelul de alcool indefinit iar Darius se prăbuși în coma deznădejdii redescoperite. Sunt un ratat, asta sunt. Nu știu să scriu, nu știu cum să mă comport în societate, nu știu cum să primesc cum trebuie un refuz, nu știu să refuz și să spun ceea ce gândesc unor oameni care ar trebui să primească o lecție în acest sens. La ce dracu' mai sunt bun pentru umanitate? Știu să-mi fac treaba cu ușurință și să rezolv problemele de la muncă. Știu să aduc cafeaua nenorocitei ăleia și să fac sex cu Anca. Uau, până și o moluscă se poate descurca mai bine. Căcat, mai bine mă arunc de pe podul din Nicolina, iar câinii să-mi mănânce resturile, să nu mă găsească nimeni, ca pe Elodia...
...„Încurcându-se în plasa timpului,
se distruge pe sine, zi de zi,
noapte continuă și dureroasă.
Pentru el timpul e elastic,
contrar lui. Timpul e plastic.
Fereastra-i deschisă și acea
umbră a timpului îl împresoară,
îl înconjoară.
Astfel, îi distruge o ultimă savoare
a unei iubiri ce demult a plecat.
Umbra-l ucide, încet, sacadat
dar el nu mai simte nici măcar un oftat,
patetic, fărâmițat, al unei iubiri care,
ca un abur confuz,
s-a evaporat.
El moare încet, dar e fericit:
Astăzi iubita nu l-a mai mințit”.

Darius se trezi cu capul pe tejgheaua barului. Nu mai era nimeni în jur, doar o tăcere stranie, ca o picătură de apă care s-a desprins de robinet, dar nu a căzut încă. Ce naiba, am visat o poezie sau mi s-a părut? Se uită pe tejghea, dar paharul era aproape plin. E imposibil ca numai o gură de alcool să-mi ofere un vis-poem. Darius se scutură, se duse până la baie și se spălă pe față de mai multe ori. Cred că am luat-o razna. Ar trebui să mă întorc la viața mea, așa cum este ea, și să nu mă mai plâng ca un fraier... Dar unde naiba a dispărut barmanul?
Se întoarse în bar dar înlemni într-un coșmar pe care nu-l credea posibil: la câțiva metri de el, o fetiță cu o stranie privire de adult părea că-l strigă din îndepărtare tocmai pe el:
– Vino la mine, pădure cu vrej argintiu...
Darius se sufocă, încremeni și se prăbuși în genunchi, tușind, înecându-se, murind.
– Observ că nu vrei să vorbești cu mine. Bine...
Darius privi spre cerul înstelat, spre luna galbenă, hepatică, sufocându-se spre moartea iminentă. Ultimele cuvinte pe care le auzi fură acestea:
– Trezește-te, flăcău, la dracu', nu mai am nevoie de încă unul pe conștiință. Alo! Alo, mă auzi?!
O lovitură-n piept îi oferi lui Darius o a doua șansă. Era întins pe podeaua barului și privea becul galben ca pe un astru indefinit și rece deopotrivă. Barmanul îl ridică, îl împinse pe ușă afară și strigă în urma lui, printre multe înjurături băștinașe:
– ...și să nu te mai văd pe aici!
Darius privea strada, albă, cenușie, patetică, un curcubeu de culori și senzații. Nu recunoștea nimic, nu știa cine era. Apoi amintirile se revărsară ca o cascadă de nebunii și senzații cutremurătoare.
– Oh, nu, diseară iar trebuie să mă duc la muncă...