poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-04-20 | |
Nu a vrut nici măcar să trecem pe la mine ca să mă schimb, a trebuit să insist prin toate argumentele. Așteptarea cu ochii pe ceas făcea din ea un resort, periculos de comprimat sub forța nerăbdării; m-am străduit să fiu cât mai rapid în mijlocul dezordinii desăvârșite, mărunțită atent sub privirile ei. Când m-am anunțat gata, aproape că am fost luat pe sus cu o veselie ca o elice în culori complementare.
Mașina ei, regulile ei: scaunul din dreapta și o doză de Pepsi, cam atât pentru mine. M-am supus dimineții, să mă ducă oriunde într-o plutire de lampion, pe deasupra lucrurilor încă nelămurite. În urma noastră orașul se ridică din mahmureală cu turiștii pe care străzile îi risipesc spre o nouă zi de plajă. În stațiune traficul se aglomerează, dar de cum ieșim segmentarea dispare și călătoria își reia mișcarea neîntreruptă. Trecem prin dreptul caselor de vacanță, simetria lor pare strălucire de dantură perfectă în zâmbetul mării, apoi peisajul își schimbă treptat culorile și suntem purtați departe de mare. Mă verifică printre alungiri de gene, mici scântei de albastru întrețin sentimentul că trăiesc o excepție de la succesiunea firească a zilelor monolitice. În răspuns o privesc direct și încerc să aflu cât din trăirile ei este lăsat la vedere, dar nu găsesc decât concentrarea care urmărește ce ni se așează în față. Cobor de pe linia profilului cu delimitări ferme, centura de siguranță pare o șosea între sânii ei, sfidător de liberi și rotunzi sub rochița verde cu imprimeu floral. Îmi întoarce un surâs paralel, știu că trebuie să mă resemnez cu mângâierea care alunecă pe luciri de mătase, nu poate fi vorba de nicio oprire – tot înainte ... În deschiderea câmpului trupul urmărește liniile clare căutând să le urmeze simplitatea, m-am scurs în scaun cu tâmpla lipită de geam, o melodie stranie își caută drumul ei agățat de al nostru, cu tânguiri suspinate în franceză și parcă apasă pe pleoape ca un sărut. Nu pot să mă hotărăsc dacă zilele astea sunt țesut adeziv între elementele unei desprinderi sau continuarea fluidă a unei întâmplări. - Să nu adormi că mai avem puțin. Își pune ochelarii de soare alungiți și înguști ca aripile unei insecte și schimbă frecvențele până când găsește un ritm care o mulțumește. Stridența sonoră mă încruntă cu o schimbare de dispoziție și nu văd cum, dar pe ea o amuză. Mă ridic încet, cu ochii micșorați de oboseală și o derutez printr-un sărut brusc. Tresărirea însoțită de o uimire sonoră îmi dă satisfacție, cel puțin acum merit să mă tragă de păr cu indignarea ei prefăcută și la rândul meu i-o întorc confiscându-i ochelarii. În marginea drumului ni se arată indicatorul spre Cetatea Histria și sub invitația lui facem la dreapta, acum știu unde mă duce. - „Marea e un dar ... A fost cândva o cetate cu oameni bogați care își datorau înavuțirea deschiderilor verzi. Cu toate astea, amețiți de importanța pe care banul i-o nălucește omului, au prins a se purta cu dispreț față de pescari, pe care îi numeau slugile mării. Un astfel de om, ajuns orânduitor a batjocorit un pescar bătrân. Încurajați de cuvintele lui au prins a râde tot mai mulți poreclindu-l în fel și chip și aruncând insulte în obrazul lui biciuit de vânturi și zbârcit de apa sărată a mării. Bătrânul obosit și furios a căutat marea din ochi și cu ultimele puteri i-a blestemat pe undele ei să-i piardă toate darurile. Și marea, ca o mamă, s-a întristat și l-a luat cu ea în adâncuri. După cuvântul pescarului ea s-a retras până când n-a mai lăsat nicio ieșire corăbiilor. S-au năruit bogățiile trufașilor, oamenii cetății s-au risipit și uitarea s-a înstăpânit peste toate.” Am aflat prima oară despre Histria de la nea Titi. - Și nea Titi ăsta, atât de priceput la povești, cine este? - A fost. Un pescar, evident. Strângea în jurul lui toți puștii când se întorceau bărcile, îi plăcea mult să își înfrumusețeze istorisirile cu pilde și înțelesuri. Printre legende, născociri, jocuri, înserarea la malul mării cobora în noi o bucurie simplă, ca desenele pe care le desfășuram pe asfalt. Intrăm către cetate ținându-ne de mână, am prima intenție să mă îndrept spre muzeu dar sunt tras pe drumul de piatră. Se desprinde apoi și merge înaintea mea cu doar câțiva pași ca să îmi facă poze cu telefonul, este o tachinare în care mă las lejer. Alunecarea în rochie verde are grația unui șarpe, strecurată deopotrivă prin lume și prin mintea mea, în mod încântător. Probabil că ascunse prin iarbă, își fac baia de soare exemplarele reale, locuitorii de azi ai Cetății. -De ce ești așa ... serios? - Nu sunt. S-a oprit între ziduri și se joacă de-a subțiatul privirilor, pe care le încarcă de chemări în plutire. O șuviță scăpată din strânsoarea lejeră îi alunecă pe gât, cu o ademenire mai coaptă decât orice insinuare voită. Urmez firul ciudat care se plimbă prin mine cu o destrămare de labirint, pierd și regăsesc intenții pe măsură ce înaintez în el, dincolo de Poarta mare. Printre bătăile de pleoape ale trecutului, sub sandalele ei, drumul se reînoadă la viață către Zona sacră. Ne sărută pașii cu lentoarea fierbinte a ceasului de cumpănă și mă descalț ca să îi răspund prin mângâierea tălpilor goale. Mă opresc pe loc atât cât să se nască între noi o distanță, astfel pot să-i urmăresc mișcarea în cadrul larg, prelinsă ca dintr-un vis în plină căldura. Se simte privită și se întoarce pe jumătate, a dispărut jovialitatea, părul căzut acum cu totul pe umeri încadrează cu întunecimea lui simetria desăvârșită, sporindu-i fascinația prin contrast. - „Te, dea, te fugiunt venti” ... - Da, suntem aproape. Totuși, nu crezi c-ar fi mai bine să te încalți? O ascult, nu mă gândeam la templul zeiței, la care oricum nu avem acces. S-a considerat că expunerea în câmp deschis ar duce la o degradare accentuată, dar este posibil să se fi ținut seama și de râvna unora de a lăsa o urmă a trecerii lor în pereți, așa că tot ce se poate vedea sunt doar neatrăgătoarele plăci de metal care îl acoperă. - Îmi place să revin, am descoperit cetatea într-o excursie cu școala. Nu pot să îți explic, pot doar să îți arăt, liniștea asta nu o găsești nicăieri altundeva, este ca o ceață densă dar luminoasă și caldă. Am stat cândva ore în șir aici, cu lacrimile șiroaie pe genunchi. Eram în anul al doilea de facultate când ai mei au pus capăt tuturor încercărilor de „reconstrucție familială”. Veneam acasă doar în vacanțe și au considerat că sunt mare și că nu mă mai privește. Fără mine pe cap și-au dat seama că au devenit doi străini și nu se mai merita efortul să trăiască alături doar din inerție. Mi-au și spus-o senin, parcă urma să ieșim toți trei la un film. Începea în felul ăsta o perioadă tulbure când niciunul dintre noi nu știa exact ce simte, ne ascundeam, retrași în nemulțumiri mai „personale” ca niciodată. A venit în cele din urmă o normalizare, am prins o pojghiță ușoară de indiferență față de viețile lor separate și mă ancoram tot mai bine în a mea, fără să mă mai obosesc să îi includ. Apoi, de la o vreme, tata a început să vină destul des pe la noi, eu eram firește cel mai bun pretext atunci când veneam acasă. Îi găseam uneori așa de bucuroși, cu ceștile de cafea în față și discutând toate nimicurile, încât mi-a luat ceva timp ca să mă gândesc în ce măsură era un comportament firesc. O dată am avut impresia că i-am surprins flirtând, s-au fâstâcit și au schimbat zgomotos subiectul. La câteva luni după episodul ăsta, după ce mama a negat vehement bănuiala mea, ce crezi? M-au anunțat – de data asta efervescent – că s-au decis să își mai acorde o șansă. I-am făcut adolescenți iresponsabili, le-am reproșat toată suferința prin care am trecut și am plecat trântind ușile peste fericirea lor, care văd că încă îi ține. - Aveau nevoie de o pauză. - Mai degrabă de o canapea, dacă mă întrebi pe mine. Una pe care să se așeze amândoi frumușel pentru ajutor specializat. În felul ăsta m-ar fi scutit și pe mine de multe. O opresc și îi cuprind umerii într-o întoarcere lentă. Aș putea să îi spun că egoismul este al ei, nu al lor, dar mă mulțumesc să tac într-un sărut ca o alimentare de pe zero, nu ar fi prudent să deschid contraziceri. Mâinile mele coboară, ale ei mă cuprind și din regăsirea intensă ne scot brusc râsetele unui grup de copii, apăruți cu exuberanța excursiei care i-a adus până aici. Eli îmi zâmbește amuzată și își întoarce privirea spre templul Afroditei, în armura lui jalnică, trasă peste trupul de calcar. -Îți închipui cât de frumos trebuie să fi fost, cât de orbitor sub razele soarelui, cu totul alb? Imaginația mea nu se poate îndrepta spre nimic, puștii care aleargă haotic mi-au adus-o la pământ, împreună cu mulțumirea momentului. Cu toate astea mă amuz, profesorul pare mai mult lăsat în urmă, încearcă să îi strângă, să îi acopere cu glasul lui autoritar, sunt încă departe și nu prind decât frânturi zumzăite, dar cred că efortul trebuie să fie considerabil. - Mai coborâm, sau mergem la terme? - Când am venit aveam în minte intrarea în „cel mai înalt turn” și la adăpostul ei multe altele, dar în momentul de față nu cred că mai are importanță ce direcție alegem, vor fi peste tot de-a ascunselea, monstruleții ăștia curioși. Se încruntă puțin pe gânduri și mă trage spre malul lacului, în mișcarea lui a rămas un vis din marea de care a fost despărțit. Alege o piatră aproape de apă și se așează, mie îmi revine iar locul de la picioarele ei, ca să îmi pot plimba îi voie mâinile și buzele, de la gambă până aproape sub mătasea care acoperă genunchii. - La începutul săptămânii dacă cineva mi-ar fi sugerat măcar nebunia asta ... - Nebunie? - Mă gândesc ce fel să numesc blurarea de judecată, aș putea să uit totul până la momentul prezent, cu câți kilometri distanță a rămas viața mea în urmă? Îmi pare așa de departe că o percep ca pe o decolorare. Prezentul este aici, oprit între coapasele tale, dar am sentimentul că lipsește cu totul din șirul zilelor, n-are cum, nu poate să se înscrie într-o continuare, așa că se hașurează peste. Cum faci să îmi apari ca o materializare a luminii independent de mișcarea Pământului în jurul axei? Nu râde, să nu râzi, sunt un aiurit care caută granițe cu buzele, numai că nu îmi pot aminti între ce și ce. Pentru o lume în mișcare, am nevoie de măsurări cât mai precise ... - Ești nebun! - Mai normal acum, pot spune. Mă îndepărtează moale și îmi arată din priviri o mirare cârlonțată cam de vreo 8 ani, care ne cercetează de sus, pe furiș, cu reveniri scurte și rapide. Adresez un salut și sclipirile blonde dispar aruncând un râs de șotie drept răspuns. - Hai să nu intrăm sub “codul iubirilor secrete”, oricum nu ne vom putea întoarce la ce am fost! Eu unul nu voi reuși niciodată să îmi țin fericirea sub propria-mi piele, am tendința să o împărtășesc și să o cer de la toată lumea. - Doar două zile și erupi declarativ. - Un adevărat pojar emoțional, deosebit de contagios. Două zile și o viață întreagă înainte, ce a rămas în urmă nu mai contează. Îmi cuprinde fața în palme și mă privește ridicând din sprâncene, cu capul ușor pe spate de parcă se pregătește să îmi facă portretul. Neîncrederea sau ironia, poate amândouă, îi schimbă chipul, mâinile îi trec prin părul meu și apoi se apleacă să strecoare cuvintele cât mai aproape: - Auzi la el, Turnul mare în mijlocul zilei! Se ridică și după ce își trece vârful sandalelor prin apă se îndreaptă iar spre cărarea abruptă care duce în cetate. O urmez cu reproșul ei zornăind în minte mai mult ca o provocare, totuși prea mulți copii umblă dintr-o parte în alta, cercetând indicatoare și exclamând uimiri de tot felul. Așteaptă să o ajung din urmă și pornim pe străduțele de piatră, jucându-ne de-a poveștile în acuarelă despre viețile care s-au plimbat asemeni nouă prin Piața Mare, către Termele romane. Panourile cu reconstrucții deschid noi trepte în închipuire și pașii noștri le urmează fără dificultate. La palestra cu mozaic un fluture alb trece printre noi și ne ridică atenția de la frumosul detaliu aflat la picioarele noastre. Înțeleg de ce m-a adus în amestecul ăsta de timpuri, aici nimic nu mușcă din liniștea interioară, suntem într-o cetate în care oamenii vin doar în vizită. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate