poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-04-07 | |
Jucau ascunsa. Se lăsa prins, doar la mijă fiind, avea sorți să o prindă. Străină de grup, în zi de primăvară timpurie, cu privire mirată, subțirică, prâsnel, cu două moațe bălăi, desculță și cu rochiță verzuie părea, dumnezeu știe de ce, mai frumoasă ca fetele toate. Eragata s-o prindă de câteva ori, dar ea, pui de drac și zvârlugă, mereu luneca pe de lături. O singură dată de-i atinsese gâtul cu bărbia și era rece. Botoase Mimi și Nuța au zis că ele nu se mai joacă: da ce, numai după ea fuge. Gata, numai o dată, le îmbună el, dar pe care o prind... Se duce la stâlp și numără: 1, 2, 9, 29, ...73, 89, 90 și opt și nouă, suuuuta! În coada ochiului o văzuse pitulându-se după zmeură. Potârnichi zburăticite, în stol, fetele se repeziră spre stâlp și, vezi doamne, n-a reușit nici una să prindă.Umblă de colo colo: ha, ha, te-am văzut. După zmeură, nimeni. A trecut și vara, a venit școala, au trecut anii...
Împlinit în barbă, tânăr nemuritor, șarmant și un pic derbedeu, mereu logodit cu vorbe de vânt, prin șuvoiul zilelor trecea dezinvolt ca un păstrăv. În gazdă stătea într-o casă de la poalele Tâmplei. La jumătatea filmului Greta-i șopti: să mergem! În cameră ajunși se grăbiră să nu-i prindă Ghizi... Cu gulerul ridicat grăbi pasul. Nor greu acoperise luna și harapnice de foc biciuiau cerul tunând să rupă baiera lumii. Primenit, cu prosopul turban, taie felii subțiri slana. Cât sfârâie ea în tigaie, sparge trei ouă, pune mărar, le înspumează-n bătaie cu furculița. Omleta e gata, pâine e ruptă, descăpăcește o bere Azuga. Luminat de fulgere, în geam chipul unei femei. E Ghizi, își spuse, numai ea la el venea pe ascuns. Deschide repede ușa și-o trage de mână în casă. -Ești culmea!... Dar nu e Ghizi. Frumoasă, străină, leoarcă cu rochia lipită de corp... o fi, își zise,una de care nu mai știu. O îmbracă în pijamalele lui. Dă din cap că nu vrea să mănânce și, ca decând lumea acolo, se bagă în pat. El dă din umeri, mănâncă. Culcată cu mâna sub cap doarme ca legănată pe crenngi înflorite de măr. Becul pâlpâi și se stinse. O luă în brațe. Ea se lipește de el plină de promisiuni. Vrând s-o sărute după ureche ca un prim alint , simți atingerea rece a gâtului ei. Plenar îl înfășoară bănuitul fior. Ceasul sună. Vlăguit, întinde mâna și-l oprește. E duminică. Pipăie-n jur. Ea nu-i. O fi la baie. Ba nu, pijamalele-s în cui... Haltere, box, studii, ham, zăbale, țigări, vin, rachiu și femei. Viața e-o fugă. Ca un motan după o noapte de serenade pe gard, mahmur, de la onomastica unei ea, vine acasă. Cam unduiau pereții și uite cum haina nu vrea să se agațe în cui. Leapădă pantofii și pantalonii din mers cu singurul gând, patul. Hopa, ce-avem aiiiici? Asta când am adus-o? O cunoaște parcă de undeva. Șfichiul unei șuvițe de păr îi acoperă gura. Cu mâna o înlătură ușor. Gâdilită, în somn, ea scoate limba, le linge. El se dă un pas înapoi. Limba ei bifurcată pipăie aerul dinspre el. Un rânjet, doi colți. Ochi ficși îl privesc. Dintr-un salt e pe hol și trage de clanța ușii închise. Barba clănțăne rece. Dar dacă doar i s-a părut? Gata, până la halucinații... Lasă paharul! Cu teamă deschide ușa ușor. Nu-i nimeni. Dacă primul an al copilului e ziua de luni, atunci în prima duminică face pa primei copilării, în cealaltă duminică celei de-a doua și tot așa din șapte-n șapte mereu este un altul. Săptămâna asta e de fapt luna vieții și nu degeaba zisese bătrânul cândva: -Hei,hei, până la 84, taică, totul e bine, ce e mai mult, e chinul puterii, s-o știi. La 63, cal bătrân, fără ham, slobod, facă ce-o vrea. Atins de brumă s-a retras la casa bătrână. Cules, zdrobit, tescuit, băut în tihna lipsei de patimi. Reverii,amintiri, pacea primilor fulgi apoi troieniri de povești... Acum cu două luni peste an privea înțelept asfințitul. Amurg roșiatic. Aicea sunt eu și zâmbi ostenit. O dâră de foc șerpui undeva spre miazănoapte și-o hăulire înfundată de tunet. Se ridică anevoie, bate ușor pe spătar scaunul de nuiele și-i zice: mulțam. Patru, cinci pași pân-la ușă sunt lungi. Primii stropi luați de vântul stârnit din senin îi ating violent spinarea adusă. Cade pe jos pălăria. În prag, sprijinindu-se-n băț privește la nucul scorburos cum se vaietă-n vânt. Mai poți, cât o mai duci, îl întreabă în gând. Ca ieri, mic fiind, îngropase cu tatăl lui în pământ niște nuci. Doar el a-ncolțit și-a crescut. Vino, îi scria tatăl bătrân, te așteaptă salcâmul din fundul grădinii și nucul. Și el furat de viață tot amâna... Îl copleși o tristețe și nucul începu să plângă, hohotind, cu lacrimi de nuci pe acoperișul de tablă. Se așeză cu greu pe marginea patului. În prag, o femeie tânără și frumoasă râdea. Voi să o întrebe ceva dar barba lui era ca de gheață. Doar o privea. A venit și s-a așezat alături îmbrățișându-l: - De-acum nu voi mai pleca. Recele se prelinsese pe, și în el, un rece nedureros și plăcut. Atingerea ei era caldă și a oftat fericit. În băț sprijinit, la marginea patului, l-au găsit nepoții zâmbind. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate