Retras în mormântul său de la marginea muntelui Athos, înțeleptul Erminie lucrează încă la celebrul său manual de pictură bizantină, destinat zugrăvirii bisericilor creștine. A trecut timpul și tablourile, frescele, metopele cu Adam și Eva în rai, făcute după îndrumările sale, i se par acum atât de naive și de false. După clasicism, renascentism, iluminism, baroc, rococo, impresionism etc. se impunea o nouă viziune asupra mitului biblic. Visează la un uriaș basorelief suprarealist, lucrat în cele mai actuale și mai păgâne stiluri și tehnici, care să decoreze porțile iadului. Nu poate ști cât mai e, dar sigur apocalipsa se apropie…
În imaginarul său, scena debutează cu o zi cum nu s-a mai pomenit, toridă, toridă de vară, în cimitirul de mașini de pe strada Paradisului. Orașul, un imens cazan cu smoală, sticlă și ciment în care grăbiți înoată printre tramvaie, speranțe, blocuri, dughene, dorințe, basculante și gunoaie milioane de oamenii, înnebuniți să prindă o porție de șomaj la ofertă de la noul supermarchet deja trasat, cu obișnuita publicitate, pe planșeta guvernului, e undeva departe, departe. Clocotul său, o muzică wagneriană pe care, numărându-și valuta furată în limuzinele lor luxoase, bat pas de defilare celebre umbre ale lumii interlope, cultura a apus de mult, abia se aude până aici. La adăpostul excavatorului cu norma depășiră, printre munții de metal gata să se topească sub arșiță, e aproape la fel de bine ca lângă talpa iadului.
El și ea, copii naivi, foarte târzii ai destinului ajuns la senectute, toropiți de fierbințeală printre maldărul de sticle goale, vise neîmplinite și seringi intens folosite în comun, fericiți, mai trag câte o dușcă din punga cu aurolac. Povestea fructului oprit, drogul lor de fiecare zi, se coace, fără ca ei să aibă habar, la foc domol, sub o grămadă de bujii ruginite, în torpedoul unui cielo ce-și deapănă în tăcere amintirile. Ingenui și puri, uitați de lumea dezlănțuită și retrași în acest arhaic eden al tehnologiei, cei doi, autentice exemplare emblematice ale progresului umanității, se scăldă în inocența lor ca în apa Iordanului.
I s-a făcut și foame și sete, dar știind de la școala de corecție întâmplarea biblică, spusă de profesoara de religie la ora de educație sexuală, flăcăul doar privește pofticios la merele copilei care, spre a fi băgate de seamă, se tot frământă sub ia murdară, străduindu-se să dea în pârg înainte de vreme. Pentru că între timp s-a inventat altoiul, au ajuns de pe acum destul de măricele, rotunde, îmbietoare și prinse bine în coadă să nu mai poată fi rupte. Dacă s-ar ști, parfumul lor pe mulți i-ar îndemna să le scuture. Au îceput să se rumenească și primii, ei, îngerii mașinilor casate ce dansează ascunși sub norul de fum al rotocoalelor de hașiși, marijuana și etnobotanice, își dau coate și salivează abundent, căci se apropia cu repeziciune momentul culesului. Numai predestinarea știe cine e norocosul primei mușcături, pentru că restul… aici totul se consumă în comun. Până atunci, parșivă ca de obicei, de sub crăpătura decolteului, cu recunoscuta-i nerușinare, ispita îi face, pătimaș, flăcăului cu ochiul.
Ardoarea și insistența privirii acestuia o tulbură peste măsură pe copilă, că tresări, ca scuturată de friguri, din edenica-i visare. Simțind gândul ascuns al băiatului ca pe o mușcătură și invadată, brusc, de un sentiment de pudoare ori de vină își acoperi protector pieptul cu brațele. Ca o stafie, amintirea străbunii eve începu să o bântuie. Din senin, ieșind parcă din găoacele misterului, cu sâsâitu-i ademenitor, se profilă imaginea clară, alunecoasă, odioasă și prea des visată a șarpelui. O cuprinse un tremur explicabil, valul de căldură îi preschimbă dorința în broboane de sudoare; după atâta vreme, vicleanul încă își păstra întreaga fascinație. Amenințarea părea iminentă, povara karmică cumplită; mintea copilei începu să lucreze febril, căuta soluția salvatoare spre a nu arunca omenirea într-o altă decădere pentru cine știe câte mii de ani.
Întinzându-se să apuce punga, flăcăul ajunse atât de aproape că îi sorbea respirația și-i descifra allegretto-ul bătăilor de inimă; la fel ca făt-frumosul ce înfrunta balaurul în poveste, de dragul fetei, se luptă și el, din greu, cu puiul de năpârcă. Cu orice preț trebuie împiedicat să-și scuipe veninul! Îl ține strâns între picioare și-l apăsa, lipindu-l cu capul de pământ, îngrijorat să nu i se strecoare cumva printre degete și să se repete iarăși păcatul. Acesta însă își încordează șira, începe să se descolăcească, dă nerăbdător din coadă, își scutura solzii și pufăne pofticios pe nări; să nu fie recunoscut s-a travestit, ascunzându-și capul într-o nucă.
Secundele trec greu, băiatul se străduie din răsputeri, dar lupta devenea tot mai inegală. Un pic câte un pic, monstrul pune stăpânire pe el și în curând se poate repeta nenorocirea. Privirile sale disperate, rugătoare, ca un strigăt de prim ajutor, o mișcară pe copilă. Primul impuls - să cheme smurd-ul, dar, cuprinsă parcă de o iluminare divină, își învinse temerile interioare, îndoielile și se repezi curajoasă în sprijinul băiatului. Asemenea pruncului Hercule, întinse cu îndrăzneală mâna să apuce, dar apropierea fiarei dezlănțuite o sperie îngrozitor; instinctiv vru să se ferească, însă alunecă și căzu pe spate pe o capotă dezmembrată. Pe acest altar al jertfei, ferindu-și merile, ca să salveze omenirea de un nou blestem, cu ultimele puteri, spre a-i potoli foamea copila se sacrifică pe sine, dăruindu-și șarpelui pruna!
Întreaga natură metaliferă se dezlănțui de mila ei, munții de mașini și cutii de conserve presate se rostogoliră neputincioși ca la un cutremur, buldozerul își scutura cupa într-un plâns isteric, furia orașului răzbătea amenințător ca mugetul unui tsunami, sărmane bocitoare seringile refolosibile… Lumea însă mai are o șansă!