poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2535 .



Migrații (17) - Matei Gorganu, Felix, Copenhaga, 1983
proză [ ]
fragment de roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ghiocel ]

2015-02-03  |     | 



(continuare)

În noiembrie 1983, trecând pe lângă Universitate, Felix văzu afișul unei conferințe. Îi atrăsese atenția numele conferențiarului: Matei Gorganu. Nu auzise de el, dar numele… Românaș de-al meu! și-a zis. Profesor de limba română. Păi, ce altceva să predea? Ce l-a învățat mămicuța lui când era mic. Ia te uită despre ce va vorbi domnul profesor Gorganu: „Șamanismul – Știință ocultă sau șarlatanie?” O fi ceva de capul lui? Sau răspândește cultura în rândul maselor, ca în România?

Cum neîncrederea ei în vrăjitorie rămăsese nezdruncinată, s-a dus mai mult din curiozitate. Spera să afle cum te păcălesc șamanii, vrăjitoarele. S-a așezat mai spre mijlocul sălii. Sala s-a umplut. Multă lume crede în magie! Să creadă! Ea rămâne cu astrologia.

Profesorul a surprins-o. Tânăr, între douăzeci și cinci și treizeci de ani, cam de vârsta ei. Înalt, atletic, cu ochii negri, pătrunzători. Ar fi putut să ajungă actor de cinema sau de teatru. Hai că încep să fabulez. L-a împins și pe el soarta în țara asta rece. Păcat de el! Să vedem cum se chinuie în daneză!

Conferențiarul își ceru scuze că va vorbi în germană: daneza n-o stăpânește încă bine. Aha, un om calculat, nu se expune ridicolului. Ține la impresia artistică. Să vedem conținutul: coaja e atrăgătoare, dar, de multe ori înșală. Până acum, e bine: se vede la el o combinație mai rar întâlnită la bărbatul român: frumos, cult și manierat.

După cinci minute, renunță să-l mai ironizeze, în gând. Într-un limbaj ales, riguros academic, profesorul Gorganu spunea o poveste tulburătoare. Îi plimba de la șamanii siberieni la vracii africani, de la călugării tibetani la vrăjitoarele din Salem, făcând comparații și căutând explicații pentru întâmplări rămase numai în memoria nescrisă a popoarelor sau, dimpotrivă, bine documentate și răs-analizate de alții care le cercetaseră înaintea lui. Prezenta degajat, ca unul stăpân pe ce spune. Fixa, din când în când, pe cineva din sală și, pentru câteva minute, părea că se adresează numai acelei persoane. Felix se făcu mică, ascunzându-se după cei din fața ei. Nu-i plăcea să atragă atenția, nu atunci când nu-și propunea ea însăși lucrul ăsta.

Chiromanție, ghicit în cărți, telepatie, hipnoză, astrologie. Profesorul trecuse la premoniție, vorbea de Nostradamus. Vorbea la un nivel înalt, mult peste nivelul articolelor citite de ea în revistele de astrologie. Venea cu explicații posibile, dar nu le prezenta ca pe niște concluzii definitive. Se pricepe să ne stârnească, să ne facă să ne întrebăm și să visăm și, mai ales, ne lasă suspendați, ne lasă să gândim, să ne înfierbântăm mințile. Am venit aici în căutarea magiei, profesorul ăsta ne-o oferă din belșug. Visați, oameni buni, ce ne-am face fără vise?

Chiar începuse să viseze. O trezi vecinul de lângă ea, care îi atinse brațul:

– Cred că ți se adresează dumitale. A zis ceva de doamna brunetă din rândul al cincilea.
– Ce-a zis? întrebă rușinată Felix.
– Că ați venit acum doi ani la Copenhaga. Vrea să-i spuneți dacă a ghicit bine.

Felix s-a ridicat în picioare:

– Mă iertați, domnule profesor, dar n-am auzit bine ce ați spus.
– Am spus că nu sunteți născută aici.
– Nici nu e greu de ghicit, câte brunete ați văzut în Danemarca?
– Și că ați venit la Copenhaga pe 20 iunie 1981. E adevărat?
Felix, uimită, reuși cu greu să se adune și să răspundă:
– E perfect adevărat. Cum de ați ghicit?
– Vedeți, reluă Matei Gorganu, e greu de explicat simțul acesta aparte, calitatea unor oameni de a vedea trecutul sau de a avea premoniții. Dar, chiar în lipsa unor explicații, premonițiile au existat. Vorbesc despre cele care s-au adeverit. Sunt sigur că mulți dintre cei din sală pot veni cu exemple în acest sens.

O lăsase pe Felix, se adresa acum întregii săli. Pe ea o surprinsese, o lăsase fără cuvinte. Își făcuse numărul. Cum de ghicise ziua venirii ei la Copenhaga? Simțea privirile întrebătoare ale celor din jur: nu cumva venise cu profesorul? Nu cumva ea și el erau înțeleși, așa cum se înțeleg magicienii de la circ cu oamenii lor, pentru a face anumite trucuri? Se înțelesese pe naiba, ar fi vrut să fi fost așa! N-ar mai fi trebuit, acum, să-și frământe mintea și să caute explicații. Ea, dacă s-ar fi uitat în hărțile ei astrologice, n-ar fi putut ghici când a venit profesorul acesta în Danemarca.

Era aproape de ieșire, când profesorul Gorganu o ajunse din urmă. Îi vorbi în românește:
– Sper că nu greșesc, ați venit din România.
¬– Și asta e adevărat. De ce n-ați spus-o în sală? întrebă Felix.
– Ca să nu se creadă că am fi fost înțeleși.
– Puteți să ghiciți și alte lucruri care mă privesc?
– Nici ceea ce am spus până acum n-am ghicit, recunoscu Matei Gorganu. E simplu, nimic magic: pe 20 iunie 1981 plecam și eu din România. Mi-ați atras privirea pe aeroport. A fost ultima imagine din România pe care am păstrat-o.
– Hopa, mărturisire completă! Dar, recunosc, m-ați dat gata, domnule profesor.
– Matei, cu voia dumitale.
– Felicia Jorgensen. Felix, cu toată bună voia. Interesant, cum m-ai recunoscut?
– Un chip frumos nu se uită.
– Nu asta am vrut să spun. Dacă nu m-ai fi văzut la Otopeni, m-ai fi recunoscut aici, în mulțimea din sală?
– Cred că da. Altfel n-aș fi venit aici din Italia. N-aș fi plecat de la București la Padova. Poate că nici nu m-aș fi născut.
– Dacă judecăm așa, nici eu nu m-aș fi căsătorit cu un danez. Așadar, predestinare? Uite, Matei, îți spun ceva dacă promiți să nu râzi. O prezicătoare de aici, de fapt o franțuzoiacă venită de la Paris, mi-a prezis că va apărea cineva în viața mea. Cineva care o să mă recunoască. Să fii tu acela?
– După ce te recunoșteam, jucam vreun rol în viața ta?
– Aia e, că nu apăreai numai așa, ca o cometă. Nu apăreai ca să dispari.

Ajunseseră pe stradă. Felix îl luă de brat și i-l strânse.

– Mi-e frică, Matei. Nu de tine, de felul în care ai fost anunțat. Și de felul în care ai apărut.
Matei o luă pe după umeri și o trase spre el.
– Mie nu mi-e frică. Se va întâmpla numai ce ne e dat să se întâmple. Ni se va întâmpla, împreună, ceea ce era scris pentru fiecare din noi.

Peste o săptămână, Felix o luă pe Ingrid și se mută în apartamentul lui Matei. Îi lăsă lui Jan o notiță: îl părăsește, e liber să ceară divorțul. Ingrid va rămâne la ea, o va vedea oricând va dori.

Mai mult nu explică. Nici nu se simțea datoare, nici nu avea ce. Se îndrăgostise de Matei. Asta era. Dragostea n-o explici, mai ales atunci când simți că te cuprinde, pentru prima dată, fără scăpare. Nu era ca atunci când renunțase la un prieten pentru altul. Nu ca atunci când Virgil dispăruse subit și apăruse Jan. De data asta simțea că Matei e acela, că oricât de greu avea să-i fie fetiței, nu putea să treacă pe lângă dragostea vieții ei. Își premise, pentru un moment, să-și aducă aminte de Virgil: nici nu o răpea pe fetiță de lângă tatăl ei, pentru simplul motiv că Jan nu-i era tată. Nu era mai vinovată față de Jan, părăsindu-l și luând-o cu ea pe Ingrid, mai mult decât era față de Virgil, căruia nici nu se gândea să-i spună că are un copil cu ea. Neștiind care vină e mai mare, nu-și asuma niciuna.

Îl vedea și pe Matei la fel de îndrăgostit. Dragostea pe care ea i-o arăta, se întorcea de la el și mai puternică. Se potriveau perfect. Nu exista niciun subiect pe care să-l discute și să nu ajungă la aceeași părere. În mod ciudat, dorința ei de a-și domina partenerul, de a-l subjuga măcar prin a-l aduce la părerea ei, dispăruse. Matei era prea puternic ca să-l domine. Se lăsă dominată de el, îi îndeplini toate dorințele. Deveni și partenera lui de idei, dar și sclava lui în amor. Simțea o plăcere vecină cu extazul, nemaiîntâlnită, atunci când făceau dragoste. Vecină – nu era deloc rău. Știa că extazul acela suprem nu-l va atinge niciodată. Nu-l atinse nici cu Matei. Dar știa deja că nu din cauza lui. Așa era ea făcută.

Simțea nevoia să fie tot timpul cu el. Să vadă tot ce vede el, să citească toate cărțile pe care el le citea. Ca să fie cât mai mult timp cu el, avea nevoie de cineva care să stea cu Ingrid. A dat anunț la ziar: caută bonă pentru a sta cu o fetiță de doi ani. De preferință, să vorbească limba română.

Cât timp fusese cu Jan, vorbiseră cu Ingrid în daneză. Dar acum că vorbeau românește în casă, cu Matei, s-a gândit că e mai bine pentru copil să învețe mai întâi limba maternă a părinților. Daneza o va învăța la grădiniță, la școală, mai târziu. Ea vorbea daneza cu accent, Matei abia de se descurca, o dădea deseori pe germană.

Antoaneta i-a plăcut încă de la început. Femeie zdravănă, la patruzeci de ani, fusese asistentă medicală la Orăștie. Vara se aranja să fie detașată pe litoral, ca să mai scape de monotonia orășelului și de înghesuielile doctorului cu care lucra. Când ai douăzeci și cinci de ani, te bucuri de soare, de plajă, de valurile mării și ai grijă ca acele două-trei luni să-ți ajungă pentru tot anul. Te mai bucuri, i-a povestit Antoaneta, și de vreun turist care apreciază și tratează cum se cuvine un trup tânăr. După câțiva italieni care plecaseră numai cu amintirea ei, și care îi lăsaseră și ei amintiri plăcute, chiar și lucrușoare cumpărate pentru ea de la shop, Antoanetei îi apăru în cale ocazia așteptată. Îi căzu cu tronc, așa a fost, să mor dacă vă mint, lui Christian Hansen, pe atunci tinerel la 45 ani, dar, becher. Adică divorțat, tot aia e, nu? Doi copii măricei, 22 și 25 ani, n-avea să spele scutece și nici să-i dodolească de pojar sau de oreion. Herr Hansen avea o firmă de construcții la Copenhaga, așa că n-a cerut-o ca s-o pună la muncă: avea bani destui. Când o lua pe Murfatlar roșu, o chinuia toată noaptea. Dar și ea și-a dat toată silința: a simțit că asta e șansa vieții ei pentru a scăpa din Orăștie. A mai stat acolo numai până în primăvară următoare, până când i-a ieșit pașaportul doamnei Antoaneta Hansen.

Putea să se angajeze la vreun spital, dar și-a zis că fusese destul la stăpân, nu venise aici ca să caute altul. Pe baza școlii medicale absolvite în România, își luase certificatul necesar aici, în Danemarca, pentru a îngriji bolnavii pe la casele lor. Injecții. Ajutor pentru cei bătrâni sau neputincioși. Mai supraveghea și copii.

Nu uita însă pentru ce o adusese Hansen aici. Avea grijă de el, avea grijă de casă. Încă de la început, dar mai ales acum, când Christian trecuse de șaizeci de ani, patul trecuse pe planul al doilea și în grija ei era tot restul casei. E drept, după o sticlă de rouge franțuzesc, Christian era aproape ca la Neptun, dornic și, în același timp, îndestulător. Dar, când ai bărbat și vrei să-l ții, nu trebuie să rezolvi numai nopțile. Noaptea mai și dormi, nu faci numai amor. Zilele sunt problema greu de rezolvat. Să-i vorbești, să-l faci să se simtă bine, să-l hrănești, să-i speli, să-i calci. Adică, mă-nțelegeți, vorba vine, că ai mașină de spălat automată, ai uscător. Dormi cu el, îl bucuri și te bucură, și tu să faci nazuri când e să-i speli chiloții? De-aia își iau bărbații lumea în cap: din cauza mironosițelor ce suntem. Vrem aia, dar nu facem ailaltă.

Ardeleancă, femeie cu deprinderi sănătoase. A știut ce face când s-a măritat cu Hansen ăsta, știe ce să facă și acum, în țara asta la care nici mumă-sa, nici tată-său nu au visat, și-a zis Felix. Vizitând-o, Felix a văzut în casa lor o ordine perfecta: fiecare lucrușor era pus la locul lui. Antoaneta o îngrijea singură, nu chema niciodată o menajeră. Îi obișnuise pe Christian cu mâncarea românească. Ce, să mănânce numai sandviciuri și supă cremă de legume? Nu, nenică, ciorbă, supă cu găluște, sarmale, chifteluțe. Musacale. Animalul trebuie hrănit, nu?

Asta era vorba ei, a Antoanetei. Nenică. Parcă te chema, te obliga să o aprobi, să fii de părerea ei. Era și mirare în acea vorbă: cum puteau să facă alții altfel decât ea?

Se bucura că poate vorbi românește cu Felix, nu erau prea mulți români în Copenhaga. Profesorul o cam intimida: de față cu el nu mai era atât de slobodă la vorbă. Își controla limbajul, dar ieșea ceva caraghios. Vorbea prețios, așa cum vorbeau inculții în România, presărând, unde nu trebuia, cuvinte greșit însușite. Antoaneta avea ea o inteligență normală, știa ea multe lucruri practice, dar la citit, la cultură, nu dădea pe-afară. Cultura ei era practica. Știința vieții, așa cum o învățase de la părinți și de la bunici.

În afară de faptul că era persoana potrivită pentru a vedea de Ingrid, Felix a văzut și alt fel în care se putea ajuta cu Antoaneta. Ea nu știa să gătească, refuzase să învețe de la maică-sa – Antoaneta avea s-o învețe. Antoaneta știa să țină o casă, avea să învețe și ea. Cu Jan fusese simplu: chemau o femeie de două ori pe săptămână sau ori de câte ori aveau nevoie. Dar asta fusese cu Jan. Cu Matei, totul trebuie să fie altfel. Matei trebuie să vadă că ea face pentru el ceea ce puține femei moderne mai fac. De exemplu, vorba Antoanetei, îi speli, nenică, chiloții, că n-a murit nimeni din asta.

Christian Hansen i-a dat idea. De ce să arunce banii în vânt pe chiria apartamentului? Acum, că erau trei, era și prea mic pentru ei. Două camere, într-un bloc de apartamente. De ce să nu-și cumpere o casă? Cu grădină, să aibă fetița unde să se joace. Să aibă și domnul profesor biroul lui, unde să studieze în liniște. Nu? Se pot împrumuta la bancă. Sigur că îi vor acorda credit unui profesor la Universitate. Dacă nu vor să se întindă la ceva mai scump, ar putea căuta o casă mai veche, pe care s-o recondiționeze. Christian, pe lângă construcția de case noi, se ocupa și cu asta: cumpăra case mai vechi, le consolida, le repara acoperișul, le zugrăvea și, când arătau ca noi, le vindea în câștig. Îi putea sfătui ce să cumpere și să-i ajute, eventual, cu lucrarea de recondiționare. Lui ar putea să-i plătească și în rate.

Antoaneta avea dreptate. Se gândise și ea că, în apartamentul lor mic, Matei nu avea condiții potrivite de lucru. Ingrid era prea mică, n-ar fi înțeles de ce trebuie să nu facă zgomot. Dacă tot îl invadaseră pe Matei, măcar să-l agreseze cât mai puțin.

A căutat și ea, a căutat și Christian Hansen. El a găsit o căsuță în Bispebjerg, nu departe de casa lor, a lui și a Antoanetei. Ei i-a plăcut. Și casa, și brazii care străjuiau curtea, de o parte și de alta. Printre ei, de la etaj se vedea biserica lui Grundtvig. L-a dus și pe Matei s-o vadă. Abia atunci i-a spus ce plănuia. Antoaneta – la doi pași, ar avea cu cine s-o lase pe Ingrid. Acoperișul? Da, trebuie reparat, dar Christian Hansen se va ocupa de asta. Uite, aici va fi biroul lui, deasupra garajului, departe de living-room și de dormitoare. Liniște, brazi, tot să lucreze. Să facă el împrumutul la bancă, ea se va ocupa de restul chestiunii.

Christian, cu echipa lui, a făcut casa ca nouă. Ea a stat tot timpul pe capul lor, supraveghind lucrările ca un adevărat diriginte de șantier. De fapt, muncitorii danezi – tot un fel de nemți, nu? – lucrau îngrijit și fără ca să le spună ea cum și ce să facă.

A ales singură mobilierul, nu s-a mai bazat pe Christian. În stil rococo pentru biroul lui Matei, în stil rustic pentru camera oaspeților, modern pentru restul camerelor. Tot studiind cataloage și reviste de design interior, a început să-i placă să aleagă mobilierul, draperiile, covoarele potrivite arhitecturii camerelor. Asta chiar era de ea. Ce-ar fi să studieze și mai mult arta designului? Christian a încurajat-o. I-ar putea aduce comenzi, că tot renova el case vechi. Ar putea recupera din ele mobile vechi pe care să le revândă altora, împreună cu planurile de decorare și de mobilare.

A mers pe calea pe care mersese și cu astrologia. Singură. A învățat din cărți. A mers la muzee, a mers la expozițiile de artă. După câteva luni s-a simțit în stare să preia comenzile pe care le obținea Christian Hansen.

În martie 1984 a obținut divorțul. Ingrid a rămas la ea. A ajutat-o și legea, dar nici Jan nu s-a opus. O putea vedea, o putea lua la el odată la două săptămâni. Tot atunci s-au mutat în casa lor. În aprilie l-a luat în căsătorie pe Matei. Așa îl tachina: tu m-ai recunoscut, eu te-am luat. Ce rost avea să mai aștepte? Nu erau ei predestinați unul altuia?

Au semnat un legământ: „Cel care va trăda jurământul sacru al acestei uniuni, să aibă parte de o moarte groaznică.”

(va urma)
(Ghiocel)


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!