poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-01-19 | |
(continuare)
În aprilie 1981, în ziua în care împlinise 25 de ani, Matei primi cadoul mult dorit: pașaportul cu viza pentru Italia. Putea pleca. Aproape sigur. Aproape, pentru că mai auzise de unii întorși chiar de pe scara avionului. Spera să nu aibă și el ghinionul ăsta. Înainte de plecare, își luă câteva zile de concediu și merse la Bacău. Își luă rămas bun de la ai lui. Își vizită, la liceu, fostul profesor de fizică. Domnul profesor Maghiran s-a bucurat aflând că pleacă la bursă: – Sunt mândru că te-am avut elev, Matei. Păcat că n-ai urmat drumul fizicii. – Nu eram cel mai bun, domnule profesor, nu cred că e o mare pierdere pentru fizică. Cine știe, poate va fi un câștig pentru filozofie, glumi Matei. – N-ai dreptate, îl contrazise profesorul Maghiran. N-ai fost cel mai bun la câteva concursuri. Dar mintea ta n-a avut-o nimeni din generația ta. Și nu vorbesc numai de Bacău. Tu vedeai lucrurile global, le vedeai în evoluție, așa cum puțini, la vârsta liceului, sunt în stare să privească lumea. Căutai explicația fenomenelor dincolo de explicațiile mele la clasă. Le căutai intercondiționarea, nu te opreai la simpla aplicare a formulelor și la aflarea rezultatului. Ai fi putut împinge înainte cunoașterea. Poate, cine știe, ca un alt Einstein. – Voi încerca să fiu un nou Giordano, sau un nou Hegel, zâmbi Matei, trecând, elegant, pe lângă lauda profesorului. – O minte ca a ta nu întâlnești în fiecare zi, nu se lăsă profesorul. Tata mi-a povestit de un coleg de-al lui de liceu. Tot de-aici, din Bacău. Sclipitor la matematică. Profesorii îl considerau un geniu. S-a prăpădit în Marele Război, altfel cine știe unde ajungea. Despre minți din acestea vorbesc. Aștept să aud că am avut dreptate în ceea ce te privește. Uimește-i pe toți, căci pe mine nu mai poți: m-ai uimit deja. Să ai viață lungă, dragule! Se urcase în trenul de București. Ai săi îi făceau, de pe peron, urări de drum bun. Gara era plină de părinți care-și conduseseră odraslele, studenți la București sau soldați în termen ce se întorceau la unitățile lor, din permisie. Și, deodată, uniformele soldaților se colorară în verde, în locul chipielor de stofă apărură căști de oțel, iar pe umeri zări puști lungi, cu baioneta înfiptă în vârf. Soldații, încolonați, se urcau, pe rând, în vagoane de marfă. O locomotivă veche pufăia abur, gata de plecare. O femeie tânără, însărcinată, flutura o batistă către un soldat din vagon. Alt soldat se împiedicase, dând să se urce. Soldatul din vagon îi întinse mâna. Matei n-avu timp să se mire. Totul dură numai o clipă. Apoi, uniformele redeveniră kaki, în locul căștilor reapărură chipiele, iar puștile dispărură. Dispărură și vagoanele de marfă. Trenul din fața lui, tras de locomotiva electrică, dădu un semnal scurt și se urni spre Suceava. După un minut, acceleratul lor plecă spre București… Plecarea adevărată a fost de la Otopeni, pe 20 iunie 1981. Acolo, așteptând să se îmbarce în avionul de Roma, Matei căută o imagine cu care să-și încarce privirea. Un ceva pe care să-l regăsească în memorie ori de câte ori se va gândi la România. Zări o tânără femeie însărcinată, alături de un bărbat înalt, blond. Femeia era înaltă, brunetă, tunsă scurt, aproape băiețește. Se mișca tot timpul și sporovăia, apropiindu-se și depărtându-se de bărbatul blond, de parcă ar fi valsat. Era prea departe de Matei ca să înțeleagă ce spune. După felul cum arăta, nu putea fi decât româncă. Blondul, care părea a fi neamț sau scandinav, dădea din cap, aprobând-o. Tânăra era din genul acelor femei pe care sarcina le înfrumusețează. O Madonă modernă, care nu se teme să se urce în avion cu prunc cu tot. Îi petrecu cu privirea până ce dispărură în culoarul care ducea spre avionul lor. În gara din Bacău, în viziunea aceea, o femeie însărcinată. Aici, pe aeroport, alta. Țara asta are viitor, se gândi Matei. Poate, pentru pruncii aceștia, România va fi o țară mai bună. Poate că, atunci când ei vor crește, nu vor sta la coadă la zahăr sau la ulei, în loc să se joace. Nu-i va chema nimeni la Decanat ca să dea ochi cu Oamenii Rectoratului. Sau nu le va ciopârți niciun redactor șef eseul scris cu trudă. Apoi, nu se mai gândi la nimic. (va urma) Ghiocel |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate