Iar mi-a trimis soră-mea pachet din Olanda. Exact asta ne mai lipsea! Întreb, nu erau destule probleme cu organizarea Sărbătorilor Fericite de Crăciun, mai trebuie să răspundem și la asemenea atacuri?
Deschidem pachetul sperând să găsim vreo hibă, vreun cadou de-al nostru de acum trei ani, vreo ciocolată expirată, ceva cât de cât de-o scuză...Nimic. Numai cadouri superbe, mai ales de Moșu pentru asta mică, niște hăinuțe de pici jos, soția strigă isteric prin casă și mă chiorăște cu două șosetuțe roz de nici 5 cm lungime, dar brodate cu oițe, o trântesc pe canapea și îi prepar repede o lămâie cu sare, să-i mai cobor glicemia.
Da, sunt body-uri și costumașe pentru tine maimuță, ce te uiți la mine, de parcă și pricepi ceva?... Uite ce-ai lucrat, nu-i destul că ne faci atmosferă de club în fiecare noapte? Nu-ți hlizi gingiile la mine, nu-i nimic amuzant, acum trebuie și noi să trimitem pachet, că ai nu unul, ci doi veri în Olanda, e drept că și plouă mai mult pe acolo, influența oceanului.
Pentru cei care cred deja că ne zgârcim la cadouri, îmi pare foarte rău, nu e vorba de acest adevăr, ci de unul mult mai crud. Pachetele se pot trimite la prețuri omenești și cu frică de Dumnezeu numai prin Poșta Română. Și de aici începe un calvar demn de un Sadoveanu. De fiecare dată când vizitez oficiul poștal nr.5, cartierul Grigorescu, Cluj-Napoca, de care aparțin de când am făcut regretabila alegere a domiciliului stabil, evenimentele se desfășoară invariabil după cum urmează.
Ajung la intrarea oficiului cu pachetul sub brațul drept și cu soția trăgându-mă din toate puterile de cel stâng, înapoi spre mașină. Nu merg niciodată singur, asemenea experiențe cimentează relația de cuplu. În plus, am nevoie de soldați în linia întâi. Ușa se deschide foarte greu, deoarece trebuie împinsă toată masa de oameni transpirați care stau la rând într-o cameră cât dormitorul nostru și încearcă să nu mai lase pe nimeni înăuntru. Împreună cu soția, reușim să-i mai presăm puțin, chiar dacă câteva femei tinere protestează, cele în vârstă iau situația așa cum e. Eu, ca inginer cu experiență și om de acțiune, smulg bastonul unui pensionar decrepit care oricum n-are unde pica, și-l pun de-a curmezișul ușii, la baston mă refer, ca să blochez orice nouă tentativă de infiltrare. Primesc laude de la toți nefericiții pe care i-a bătut Dumnezeu cu rude în străinătate, mai puțin de la pensionarul decrepit care mă acuză de lipsă de educație și respect din partea tineretului. Apoi se pune pe tras vânturi. Câtă nerușinare! Dar ce-ți închipui tataie că te lasă cineva în față cu așa tactici învechite? E drept că și noi, înainte să venim am ras o cană cu mujdei pe stomacul gol, dar atât, ce dracu, suntem oameni cu facultate.
În fața mea e bineînțeles, vecina de la etajul șase, „pinguinul roșu” cum îi spunem noi, pentru că are părul vopsit discret în nuanța lavei topite, iar în rest e leit pasărea cu pricina. Aceleași forme și mișcări elegante, aceeași privire inteligentă. Și e întotdeauna în fața mea. Mă duc la bancă, e acolo să-și plătească curentul, mă duc la aprozar, e acolo să-și ia vinete, mă duc la alimentară, e acolo să-și plătească curentul. Ultima dată am stat jumătate de ceas după ea, la carne, vroiam și eu două fire de cârnați afumați. A comandat în ungurește, a stat 10 minute să vadă cum îi feliază la milimetru jumătate de kilogram de jambon, apoi a protestat că ea nu a comandat așa ceva. Tipa de la carne, tot unguroaică, a început să-i explice că ea asta a înțeles, astalaltă ba nu, că ea a cerut salam de Sibiu, aia că nu-i așa, ba cum să nu, m-au luat pe mine de martor, de parcă aș fi expert în probleme de comunicare, eu care nici nu vorbesc ungurește, dar mi-era foame, așa că vreo două expresii tot mi-am amintit, în final am plecat acasă cu un iaurt de la lăptăria vecină. Acum iar se bălăngăne în fața noastră și din când în când ne întreabă:
- Oare se mișcă coada? Ce ziceți?
- Nu mai zicem nimic.
- Sunteți tineri, ce vă pasă? Eu sunt operată la șold.
- Sunteți norocoasă, noi ajungem la urgențe abia după ce scăpăm de-aici.
Într-un colț al camerei se află mântuirea noastră. Mântuirea are 45 de ani, arată de 70, stil gotic, cu mâneci lungi mulate pe încheieturi, dar care nu păcălesc pe nimeni. Se mișcă cu viteza construirii de autostrăzi în România, nu ne privește în ochi, completează și ștampilează formulare, bate la tastatură, pune colete pe cântarul electronic. Am cunoștințe în cartier care se jură că au văzut-o punând colete pe tastatură și bătând la cântar. Nimeni nu a avut curajul să o întrerupă și pachetele s-au pierdut la fel de bine ca și celelalte. Imediat îmi scapără o idee și îmi trimit soția să ia un formular.
- De ce eu?!
- Ești mai mică.
- Frumos! Și de aceea încerci să mă domini?
- Ești mai mică și încapi mai ușor.
- Nu mă duc.
- După ce scăpăm de aici mergem la Mall.
Se face liniște, toți au auzit și sunt cu ochii pe ea. Soția privește spre ghișeu și asta e suficient să declanșeze furtuna. Pensionarul începe să strige, făcându-mi soția "cucoană", chestie care o enervează la culme, așa că-i răspunde cu "domnule", o colegă de serviciu îi vine în ajutor, doi curieri poștali veniți după colete și rămași blocați, încearcă s-o împingă înapoi, pinguinul urlă că-i operată la șold. Eu strig să se audă pe toată strada că tot ce vrem este un formular. Mântuirea nu ridică ochii din calculator, dar întinde formularul. Deși mai am 14 oameni în față, ajung ușor cu mâna la el. Încep să-l completez pe creasta pinguinului, în prealabil i-am băgat un Tic-Tac în plisc ca să tacă. Completez tot formularul, observ de-abia la final că e pentru transport colete în țară, dar nici un mușchi nu mi se clintește, împung pinguinul cu pixul în coaste care emite un cârâit și apoi începe să sughite puternic, dând naștere la vibrații concentrice, o împing energic de la spate și ajung astfel lângă soție, care înșfacă formularul, din nou un val de proteste, strig că vrem numai să vedem dacă e bine completat, o doamnă mă face ticălos, gunoi și senator, rabd eu multe, dar la ultima i-am întors-o, am făcut-o angajată la primărie. Un electrician venit să repare cântarul și rămas blocat, încearcă să mă înjunghie cu o șurubelniță. Deoarece mergem rar la Mall, soția îl amenință cu tribunalul, apoi atacă furibund, așa măi puică de dac liber ce ești!, mi se pune un nod în gât...și-i bagă sub nas angajatei poștale formularul. Aceasta îl ștampilează automat și continuă să bată la tastatură. Îmi iau avânt și arunc coletul direct pe cântar, care arată 65.4 kg, cât?!, din trei rochițe, două mașinuțe și un DVD? Nici o problemă, mama lui Dracula îmi cere 335 de lei în plus, îi dau 400 în timp ce mă apăr de lovituri de pumni, poșete și tocuri. Ne ia coletul și-l pune deoparte, "următorul...". Dau să ies, dar acum mulțimea nu mai vrea să trimită pachete în străinătate, vrea să mă trimită pe mine altundeva. Plin de sânge îmi apuc soția de mână și folosind pensionarul ca scut, sparg un geam și plonjăm afară. Fugim la mașină, accelerația la podea și până la Mall nu ne oprim. Aici observ că am luat pinguinul cu mine, la shopping. Îi cumpăr niște cizme din piele de la Leonardo, și după ora 6 mă duc înapoi, la oficiu. Sigur că nu cu mâna goală, am spart card-ul de credit pe flori, ciocolată și un inel cu diamant, de logodnă. Simt că avem nevoie de un nou început. Trec prin toată scena, ne jurăm fiecare, ea că nu, în vecii-vecilor, eu că ba da, încă puțin, scot inelul, promit și o lună de miere. E bine. Că s-a potolit și mai ales că n-am specificat unde va fi luna de miere. Ne băgăm în mașină și pornim spre casă, evităm "mântuirea" care iar se aruncă în fața noastră, cred că-i a doua oară luna asta, deja e de prost gust, ajungem acasă. Mai rămân câteva lucruri de făcut: să anunțăm la telefon că am trimis pachetul, să scanez chitanța și să o trimit pe mail și apoi să ne căinăm șase luni de zile că nu a ajuns.
Ei bine, anul ăsta, nu. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o fetiță mică și drăgălașă care merită doi părinți. Îndesăm cadourile în debara și când vine soră-mea în țară i le trântim pe toate în cap. Na-ți! Și să vedem cum se descurcă cu suta de kilograme la aeroportul din Cluj. Vrea război? Îi dăm război!!!