XXV

Cezara se rătăcise. Cezara ajunsese departe, mult mai departe decât dorise la începutul călătoriei. Închise cartea și o îndesă în rucsac. Băuse toata apa din sticlă și privea în jur după o sursă legitimă. Nu găsi nimic, doar un teritoriu sterp, alungat din orice tărâm posibil, un spațiu neutru între alte spații neutre. În timpul pauzei de prânz (sau ceea ce părea că e prânz, soarele se găsea la același nivel de apus, roșu incandescent), Cezara își imagină că pătrunsese într-un spațiu al decepției, un loc al iernii eterne, în care oamenii erau izolați în orașe de decenii întregi, fără speranță, cu voințele anihilate de albul senin, ucigaș. Rămânând fără antiderapant, oamenii au dezgropat morții, i-au incinerat și au împrăștiat cenușa pe trotuare, pentru a-i împiedica să alunece.
Ce i-ar putea determina pe oameni să-și piardă sensul existenței în asemenea hal încât să facă un asemenea gest? Absența armoniei? Lipsa contactului cu exteriorul? Dispariția propriei umanități?...
Cezara scutură aceste fructe ale imaginației din pomul absurd al minții și se ridică. În jurul ei, pământul avea aceeași nuanță, aceeași formă, și nici un drum nu ducea nicăieri. Iar Cezara nu avea nici un plan, doar simpla impresie a căutării. Cezara își amintit cum pornise această expediție absurdă, cum îl văzuse pe Rafael îndreptându-se, hipnotic, spre un alt roșu incandescent, sub formă umană, mult prea umană. Cezara îl avertizase pe Sebastian, dar acesta nu reușise decât să o enerveze la culme.
– Cezara, iar ai luat o supradoză de beletristică. Trezește-te din avântul izolării și participă la un alt proiect al tărâmului. M-am cam săturat să fac totul de unul singur.
– Ești idiot, dar te iert pentru că ești fratele meu și pentru nu avem prea mult timp la dispoziție. Ce am vorbit noi acum câteva zile?
– Du-te după el, atunci. Am să-ți dau o hartă provizorie, dar dincolo de turnuri sau de apusul aparent nu e nimic. De acolo ești pe cont propriu.
– Da, mersi mult. Am să-ți dau un semn dincolo de orizontul zglobiu.
– Bine, bine. Am să-l aștept cu grația unui elefant care culege panseluțe.

Cezara împachetase la repezeală ceva de mâncare, o sticlă cu apă și vreo 3-4 cărți, îndesându-le într-un rucsac vechi, cenușiu. Ieșind din Biblioteca Liniștii Absolute, Cezara simți cum se desprinde un fragment din ea, pornind spre destinație, ajungând cu mult înaintea ei. În acel moment, Cezara experimentă, pentru prima dată, emoția anticipației. Drumul spre cele trei turnuri fusese ușor și rapid, îl parcurse în mai puțin de o jumătate de oră. Cînd trecu pe lângă turnurile gemene, așezate față în față, într-o poziție combatantă, Cezara simți un fior al cunoașterii, dar și un frison candid, ca un ghiocel răsărind din zăpada murdară. Cezara nu recunoscuse nici unul dintre aceste simțăminte, dar întrevăzuse câte o formă străvezie la cel mai înalt balcon al fiecărei clădiri, două umbre care păreau a se privi dincolo de veșnicie. Cezara grăbi pasul, înfiorată de necunoscut.
La al treilea turn, Cezara nu simți nimic, nici măcar un miros distinct. Părea o clădire simplă, asemănătoare cu celelalte două turnuri, dar golită de conținut, atât material, cât și spiritual. Clădirea era... doar o clădire: ziduri, ferestre, acoperiș, posibil și camere adiacente, însă doar atât. Aici, Cezara se opri și studie turnul în amănunt. Nu găsi nici o intrare, nici o ieșire, nici un punct de acces mai jos de 10-20 de metri. Părea o fortăreață a tăcerii, un punct-terminus unde sufletele veneau să moară în pace. Cezara decise, în gând, să revină și să încerce să intre în clădire. Cezara porni mai departe...
Da, Cezara se rătăcise. Totuși, era un alt gen de rătăcire, pentru că știa ce direcție să urmeze pentru se întoarce acasă. Da, Cezara nu se rătăcise, ci doar pierduse firul care o adusese aici. Nu-l văzuse nici pe Rafael, nici demonul cu părul în flăcări.
De fapt, oare i-am văzut vreodată? Poate Sebastian avea dreptate, am avut o halucinație, iar eu am urmărit o iluzie dincolo de marginea care nu trebuie atinsă de oameni... Și acum ce fac?...
Răspunsul veni printr-o reflexie instantanee. Răspunsul reveni, insistând asupra ei, ca un cadru banal dintr-o poveste cu zâne. Cezara își scutură gândurile, din nou, asigurându-se că nu e o altă percepție falsă a tărâmului. Cezara luă rucsacul și se-ndreptă spre originea reflexiei, venită dinspre nord, totuși transpusă de nicăieri. Dar drumul nu era ușor. Cezara părea că nu înaintează deloc, că stagnează în același mediu părelnic, încercuită de peisajul dominant, arid. Cezara parcursese o distanță de cel puțin o oră, dar pămîntul păstrase aceeași nuanță fumurie, aceeași uscăciune devastatoare. Apoi Cezara se opri, respirând sacadat. Cezara nu ajunsese nicăieri, era tot aici. Dar, ca un răspuns urgent la o întrebare nerostită, reflexia se întoarse. Reflexia era în fața ei, doar la câțiva pași. Reflexia era o oglinda, cu margini întunecate, care acumulau lumina în centru.
Cezara se opri din respirat pentru câteva clipe. Nu, e doar un vis, așa ceva nu se poate întâmpla. Dar oglinda era reală, cât de reală putea fi dincolo. Cezara expiră puternic, zgomotos, și se apropie, timidă, de obiectul straniu. Cezara inspiră și se opri, ca un fir de praf în atmosfera încremenită. Era la un pas de oglindă, un pas atât de simplu, atât de banal, ca un strănutat într-o cameră intoxicată cu piper. Un fior relativ o înconjură, ca impresia unei armate care încercuia o cetate izolată. Cezara privi în jur, dar aerul și pământul formau o linie discontinuă, plictisită și plictisitoare. Cezara ridică din umeri, își reglă respirația și făcu pasul decisiv...
Oglinda nu reflecta nimic, nici măcar chipul ei. Oglinda era o apă liniștită, un pașnic lac de munte care nu reflecta decât cerul. Cezara așteptă un semn, o schimbare, o altă reflexie, măcar reflexia propriului chip. Oglinda îi răsplăti răbdarea, iar apa liniștită se metamorfoză în valuri ușoare, apoi din ce în ce mai furtunoase. Cezara făcu un pas înapoi, crezând că furtuna se va năpusti spre exterior, însă era o impresie a spaimei imediate. Oglindă formă imediat o imagine, apoi se fracționă în mai multe imagini, mai mici, ca un ecran în ecran. Răbdătoare, prin reprezentări distincte, dar succesive, oglinda înfățișă o poveste, un adevărat roman grafic, cu multe necunoscute, cu pași senini, uneori indeciși, cu fapte știute pe de rost și cu roluri consacrate. Cezara urmări cu atenție fiecare imagine, fiecare succesiune de decizii și fiecare pas rânduit de cei doi protagoniști. O lacrimă târzie se strivi de pământul uscat, formând un norișor de praf recunoscător, care se risipi imediat în atmosfera indiferentă. În punctul culminant, Cezara își mușcă buza inferioară, până la sânge, iar picătura de lichid vital urmă calea lacrimei. Pământul se cutremură, dar netulburat, acceptând sacrificiul inerent. Apoi urmă finalul, dar un final deschis, ca o floare îmbobocită așteptând lumina soarelui pentru a înflori cum se cuvine.
Filmul existențial se încheiase. Imaginile se prăbușiră în spațiul neștiut, în zarea nemișcată. Cezara se mișcă, dar nu știa ce ar trebui să facă mai departe. Oglinda licări o clipă, Cezara urmări cauza strălucirii imprevizibile și înlemni: oglinda o înfățișa pe ea, uitându-se în oglindă, într-o înșiruire nefirească, la infinit. Cezara la modul infinit, în același loc, în aceeași stare, într-un vis dintr-un alt vis. Apoi Cezara din oglindă se întoarse spre ea și zâmbi. Cezara din realitate se trase înapoi, pregătindu-se să fugă. Dar vocea ei, vocea din oglindă, o opri.
– Poți să fugi, draga mea. Dar niciodată nu poți scăpa de tine.
– Cine ești?
– Nu fi prostuță. Eu sunt tu. Tu ești eu. Credeam că ești mai perspicace de atât.
Cezara din realitate nu era pregătită să discute cu ea însăși. Nu încă. Luă rucsacul și se pregăti de plecare.
– Nu pleca, cel puțin nu încă. Nu vrei să afli nimic? Sunt un izvor nesecat de informații.
– Nu. Știu ce am văzut, dar nu mai vreau să mă implic în evenimentele de dincolo. Aici mi-am găsit pacea, nu mai am nevoie de dramele altora.
– Tocmai, că nu sunt dramele altora, ci răsfrângerea dramelor tale în viața celor doi. Dacă nu vei lua măsuri, tu și Sebastian veți fi doar umbrele altor umbre. Și nu cred că vrei asta, nu-i așa?
Cezara din realitate scrâșni din dinți, poate pentru prima oară în viața ei. Nu voia asta. Nu mai voia asta, era de ajuns că urmase o fantasmă, acum trebuia să se asculte pe sine de dragul ascultatului.
– Apropo, unde e Rafael? Dacă tot insiști să intervin. L-am văzut plecând cu domnișoara din film.
– Rafael este aici, dar nu în acest moment. Ceea ce ai văzut nu era, într-adevăr, un miraj, ci realitatea, dar realitatea de mai târziu. Căutarea ta a fost benefică, te-am adus aici doar pentru a-ți arăta viitorul, te-am adus aici ca să te învăț cum să schimbi viitorul.
– De ce nu mi-ai arătat asta la bibliotecă? Oricum sunt singură cam tot timpul.
– Biblioteca are prea multe interferențe, sunt prea multe lumi închise în romane, povești, nuvele. Aici nu este nimic, doar deșertul rațiunii și seceta durerii... În fine, ai înțeles ce trebuie să faci?
– Sebastian a fost informat de asta?
– Într-un fel. Dar el știe mai mult decât crezi. La momentul potrivit, o să-ți spună.
Cezara din realitate puse rucsacul pe umeri, mușcă ultimul măr și se pregăti de plecare.
– Altceva?
– Nu, deocamdată atât. Acest pământ ți-a oferit răspunsuri, dar și o mică evadare din biblioteca imaginației. Poți pleca, dar nu uita ce ți-am spus.
Cezara confirmă în silă, așteptând dispariția imaginii proprii, mult prea agasante. Oglinda deveni lacul pașnic, reflectând cerul azuriu. Cezara clipi, iar oglinda se risipi în atmosfera nemișcată. Cezara privi spre răsărit și întrezări, vag, vârfurile turnurilor. Cezara porni spre casă.

În urma ei, nevăzut, neauzit, un cuplu cunoscut o privea cu speranță. Cei doi se țineau de mână, strâns, ca și cum tărâmul ar fi vrut să-l răpească pe vreunul dintre ei. Amândoi erau triști, abătuți, încercați de o voință neîntinată.
– Crezi că a crezut? Crezi că va reuși?, întrebă femeia.
– Eu cred în ea, răspunse bărbatul. Ea este lumina, iar Sebastian este motorul. Iar bezna ne va ocoli, poate pentru totdeauna...