XXIII

Aria era neliniștită. Aria era singură în camera ei, goală, și se admira în oglinda imensă atașată de dulapul ei. Aria era nemulțumită. Nu-i plăcea corpul ei, era prea mic, prea disproporționat, cu prea multe alunițe, însemne vizibile ale vieții lăuntrice, mult prea terifiantă. Aria își privea părul lung, mult prea lung, uscat și prea rar, ca o pădure defrișată și niciodată înlocuită. Aria își cerceta brațele, picioarele, dar și urmele copilăriei de pe membre: cicatrici mici, dar contabilizate în memoria ei nefericită, zgârieturi recente, neglijente, arsuri timpurii sau vene proeminente. Ca să nu mai pomenească de burta aparentă, șunci pe șolduri și sâni mici și dizgrațioși.
Aria realiză că e urâtă, mai urâtă decât vecina ei, Almateea, alături de care împărțise momente și emoții încă de la șase ani. Dar Aria crescuse, Aria se dezvoltase ca o femeie, o nouă ființă, cu alte percepții și stări interioare. Dar și Almateea crescuse, mult mai ciudat, mult prea inegal fizic pentru ca acest lucru să mai fie reconstituit. Dar fetele au rămas prietene, până în această clipă superficială, când Aria se analiza mult prea crud. Iar Aria simțea o schimbare, intercalându-se printre gânduri și strâmbături din nas.
Da, m-am decis. Mă voi vopsi, părul meu are nevoie de o culoare vie, care să-i atenueze raritatea grotescă. Da... îl voi vopsi roșcat, dar un roșcat simplu, spre oranj, ca un apus minunat alături de persoana iubită. Iar acea persoană ar fi bine să aprecieze culoarea și forma, altfel o va lua pe cocoașă. Hi hi...
Aria se îmbrăcă, încet, încercând să surprindă un amănunt cât de mic, cât de seducător pentru a-i întări încrederea în sine, pentru a-i demonstra frumusețea exterioară, atât de dorită, chiar și la persoane mature, deci mai puțin superficiale. În sinea ei, Aria era conștientă de absurdul situației, de inutilitatea acestor gânduri stupide. Dar Aria era om, iar nevoia confirmării curgea prin vene, în paralel cu sângele, voința și dorința.
Aria ieși din casă și porni spre rătăcirea specific feminină numită shopping. Deși avea nevoie doar de o vopsea de păr și de ustensile adiacente, Aria continuă plimbarea anonimă pe drumuri și căi pe care nu le cunoștea, dar le urma frenetic. Aria ar fi vrut să părăsească orașul, periferia, câmpurile înconjurătoare, apoi să dispară undeva, ca un puf de păpădie. Puf. Puf. În acea secundă, Aria ar fi vrut să fie înghițită de ceața tomnatică, de roua dimineții de vară, de norii pufoși de dincolo de orizont și de vântul care alungă frunzele spre moartea timpurie. Aria ar fi vrut să fie acel vânt, acea briză matinală, furtuna și calmul dinaintea acesteia, când moleculele atmosferei se întrepătrund, se luptă, se împacă, apoi plutesc undeva spre infinit. Aria ar fi vrut să... nu mai fie Aria. Aria ar fi dorit să nu mai fie, dar nu era alegerea ei, ci doar reminiscențele unor gânduri pe care ar fi vrut să le recicleze. Poate chiar le va recicla...
Aria reveni pe o alee cunoscută, alee pe care o vizita de ceva vreme, alee care-i schimbase locul în microcosmosul ei, alungându-i dominația sentimentelor deprimante spre alte zone, mai calde, mai pline de speranță. Rafael îi redefinise centrul emoțiilor, nucleul chimic al fericirii, oferindu-i o nouă direcție, un nou impuls, într-un moment mai mult decât potrivit. Iar viața ei devenise... o viață reală, țintuită la pământ, într-un spațiu cert, departe de virtualul existenței interioare.
Aria se apropia de copacul în care se urcase pisica, iar un fior cald îi invadă trupul subțire. Amintirea recentă, încă duioasă ca o dimineață blândă, o îmbătă fără voie. Aria se opri, iar ochii mari, ca un cer în plină vară, deveniră cenușii, ca un cer în plină furtună de toamnă. Aria înghiți în sec, înțepenind într-un strop de senzații bizare, pe care le alungă foarte repede. Trupul ei se revoltă pentru câteva clipe de groază, dar refuză să se miște. Aria era destul de departe ca să nu fie zărită, dar destul de aproape pentru a ghici persoanele care o transformaseră, pe neașteptate, în epava nesigură plutind pe marea durerii.
Sprijiniți de arborele speranței, doi tineri se sărutau cu pasiune, păreau două vrăbii care se descoperiseră în aceeași alee blestemată. Aria nu o cunoștea pe ea, dar pe el nu l-ar fi confundat cu nici o ființă din Univers, mai ales pentru că-l văzuse cu o zi înainte. Dar oare era el? Focul patimii care-l stăpânea, atingerile lascive și nedemne de el și de un loc public, privirile sincopate, îndrăgostite, toate păreau gesturile unui om drogat. Iar ea, ea îl cuprindea posesiv, trăgându-l ușor spre ea, alungându-l la fel de blând, dar la fel de pasional. Era un sărut care nu se mai termina, iar femeia roșcată, cu ochii de bestie, cu privire demonică, părea să-i absoarbă voința lui între buzele-i tremurătoare, roșii de sângele pe care-l vărsa, inconștient.
Aria țipă. Aria strigă spre ceruri, spre oameni, spre locuri, spre orice sau oricine i-ar fi auzit sau i-ar fi înțeles durerea sufocantă. Dar nu se auzi decât un chițcăit jalnic, un sunet penibil de pradă muribundă. Aria închise ochii, iar centrul durerii se revărsă în râuri sărate, care-i crestară obrajii, oferindu-i imaginea răzbunării personificate. Aria alergă spre salvare, spre un spațiu neutru, spre uitare, dar voința se nărui în molozul suferinței imediate. Se prăbuși ca o păpușă de paie, julindu-și genunchii. Nu-i mai păsa, nu mai voia nimic. Esența a ceea ce era Aria începu o diluare tacită, ca o floare care se ofilește încet, fără să fie admirată de nimeni, niciodată. Aria se ridică, strivi poșeta de asfalt, cu tot ce era în ea, și privi spre stradă. Mașinile alergau spre destinație, fugare în drumul lor spre nicăieri. Aria respira greoi, ca un animal rănit care așteaptă glonțul decisiv. Firul ei existențial tremură pentru câteva clipe inerte, apoi începu procesul de rupere sistematică. Aria se hotărâse. Aria se îndreptă spre stradă, un pas, doi, trei, apoi se aruncă disperată sub roțile unui autobuz care gonea difuz spre alte tărâmuri.

Scrâșnet de roți... Þipete... Strigăte... Ambulanțe... Durere... Zgomote risipite... Un mieunat straniu. Un mieunat repetat, ca o rugăminte sinceră, dar timidă. Un al treilea mieunat, înfometat și dornic de alintare. Rafael deschise ochii. Surprinse un al patrulea mieunat, dar realiză că era pisica vecinului și ignoră sunetul antipatic. Dar tresări imediat, se ridică la marginea patului și începu o recapitulare febrilă a visului. Ca orice vis întrerupt, nici acesta nu păstra senzația ansamblului, ci doar fragmente disparate, subite, ca flash-uri aleatorii, enervante. Dar prima imagine clară pe care Rafael o imprimase pe retină era privirea hipnotică a roșcatei pe care o săruta, pe care o îmbrățișa, pe care o devora din priviri și din buze. Iar privirea aceea emana o pasiune bolnavă, stranie, ca noaptea care nu era noapte, ca ziua care nu era zi. Totodată, mai mult simțul pericolului decât vederea periferică îi transmise o altă imagine, o altă privire, terifiantă pentru durerea provocată, pentru suferința atât de vizibilă.
Aria. Aria, de ce nu avem parte de liniștea dorită? De ce tocmai acum, când am renunțat la măști, când am renunțat la demonii trecutului, de ce acum, când te văd dincolo de orice percepție umană?... Trebuie să te sun, cât mai repede!
Rafael se năpusti spre telefon. Suna. Suna încontinuu, prea multe secunde disparate într-un spațiu insesizabil, dar inamic. Într-un final, cineva răspunse.

– Bună, Aria. Tu ești?

– Bună, Rafael. De ce nu aș fi eu?

– Nu contează. Unde ești?

– Acasă, unde aș putea fi? Ești bine, Rafael?

– Da, da, am avut un vis ciudat, doar atât. Tu... tu ai visat ceva?

– Parcă da, dar l-am uitat de îndată ce m-am trezit. Tu-ți amintești visul?

– Un pic. Pot trece pe la tine mai târziu? Știu că ne-am întâlnit ieri, dar chiar aș vrea să te văd.

– Desigur, vino când vrei. Te aștept.

– Bine. Ne vedem acuși. Te pup. Pa pa.

– Și eu. Pa pa.

Aria puse telefonul pe noptieră și se întinse la loc în pat. Aria mințise. Aria îl mințise pe Rafael pentru prima oară. Își amintea visul, un vis care nu părea vis, ci o perspectivă tragică a viitorului. Aria tremură puțin, încercând să se liniștească.
Nu trebuie să-mi fie frică. Rafael e la fel de înfricoșat, deci suntem doi în această luptă. Vom reuși, orice ar fi, chiar dacă vom fi nevoiți să părăsim acest tărâm pentru totdeauna.