Se însera. Vitrinele începeau să strălucească, magice, în miliardele de lumini colorate și vesele. Moși, îngerași, globuri, steluțe, beteală și jucării, care mai de care mai colorate și mai strălucitoare, împodobeau magazinele forfotind de clienți. Femeia trecu prin parc cu pașii obosiți și umerii căzuți sub greutatea celor două sacoșe care atârnau, de-o parte și de alta a trupului ei. De una dintre sacoșe se agățase o fetiță mărunțică, încercând să țină ritmul pașilor femeii. Se opriră lângă bradul uriaș, împodobit cu cutii de cadouri și țurțuri luminoși.
- Pachetele sunt pline?
Întrebarea fetiței se strecură șoptit, doar pentru urechile mamei, care, lăsă bagajele lângă picioare și se aplecă să aranjeze căciulița deșirată, ridicată în vârful capului din cauză că era prea mică.
- Nu sunt pline, Cristinuța, sunt puse acolo ca să fie pomul mai frumos.
Cu ochișorii triști, copila dădu roată de câteva ori ornamentelor din jurul bradului, sub privirile răbdătoare ale femeii. Câțiva tineri purtând căciuli de moș, trecură în grabă prin parc, gălăgioși și fistichii, aruncându-și unii altora bomboane de pom, într-un joc neastâmpărat. După plecarea lor, fetița se aplecă și culese de pe jos o bomboană rătăcită. Studie ambalajul roșu de pe care îi zâmbea un îngeraș, îl desfăcu cu grijă și strecură între dinți bucățica dulce. Închise ochii de încântare. Sub ciocolată, o cremă moale cu gust de căpșuni i se topi în gură, într-un răsfăț cum nu mai întâlnise. Femeia ridică sacoșele și, cu copila agățată din nou de ea, traversară Piața Teatrului, căutând parcă umbrele clădirilor înalte. Se oprea din când în când pentru a permite fetiței să admire figurinele din vitrine, după care o pornea din nou, anevoios, într-o înaintare chinuitoare.
- Nu cred că mai pot, va trebui să luăm un autobuz!
Fetița o privi cu ochii mari:
- Cât costă un bilet, mami?
Femeia scotoci prin buzunarele paltonului negru, scămoșat de atâta purtat, găsind două monede aurii de cincizeci de bani.
- Nu vor ajunge! Un bilet costă doi lei.
- Dar dacă mergem numai o stație?
- Suntem două, Cristinuța și nu avem decât un leu.
- Dar dacă vorbim cu șoferul, poate ne lasă să mergem o stație cu un leu.
Era prea obosită să îi explice copilei că existau casieri care vindeau bilete și controlori care verificau călătorii care foloseau mijloacele de transport în comun? Se așeză pe o bancă liberă din stația de autobuz pentru a-și trage sufletul. Fetița urmărea atentă trecătorii și mai ales copiii care își însoțeau părinții în goana de sărbători prin magazine. Un băiat ducea mândru în brațe un urs de pluș de înălțimea lui, două fetițe își plimbau păpușile elegante în cărucioare dantelate și sidefate, alt băiat, cu o pușcă de plastic pe umăr se încruntă la ea, făcând-o să își aplece privirea. Oamenii erau plini de pachete, veseli și gălăgioși. Cristina cântări din ochi sacoșele de la picioarele lor. Prin pânza învechită și decolorată se puteau distinge formele vaselor în care mama aduna mâncarea de la cantina unde lucra ca bucătăreasă.
- Mami, crezi că anul acesta Moș Crăciun va găsi drumul spre casa noastră?
Acasă le aștepta Cristian, care avea numai patru anișori. Ce bine ar fi fost ca moșul să nu se rătăcească ca anul trecut! Bunica spunea că nu văzuse drumul din cauza întunericului de pe strada lor. Anul acesta apăruse un bec chior chiar pe colț, lângă tomberonul ruginit, așa că exista șansa ca moșul să nu mai rateze intrarea pe străduța îngustă.
- Vom vedea! Uite, numărul 20, vino!
Trase copila după ea pe scările înalte de la ultima ușă a autobuzului oprit în stație. Se lipi de peretele din spate cu sacoșele în mâini.
- De ce nu le lași jos, mami?
- Trebuie să fii pregătită, când îți spun, sari repede afară, bine?
Fetița aprobă cu o mișcare scurtă din cap. Simțea încordarea mamei, așa că se lipi mai bine de piciorul ei, tăcută. Îi plăcea să meargă cu autobuzul. Îi plăceau și oamenii. Cel mai mult, însă, îi plăceau jucăriile. În pragul sărbătorilor de iarnă putea vedea o grămadă de jucării. Păcat că nu putea duce niciuna acasă. S-ar fi jucat cu frățiorul ei toată ziua și toată noaptea, nici măcar n-ar fi avut nevoie de somn!
- Coboară!
Ascultă, ridicând ochii nedumerită. Mai aveau o bună bucată de drum până acasă. Se trezi alergând pe stradă pe lângă mama, care gâfâia sub greutatea sacoșelor. Abia când ajunseră în apropierea tomberonului ruginit și intrară pe strada îngustă, femeia își permise să încetinească. După ce intră pe ușa casei, se prăbuși în scaunul fără spătar de lângă cuier, cu capul pe spate, rezemat de peretele mucegăit. Cristian apăru în pragul bucătăriei cu babețica lui cu ursuleț, de care nu se despărțea niciodată, agățată strâmb la gât. Cristinuța se descălță frumos, își aranjă geaca și gentuța la cuier, după care, îl trase pe frățiorul ei pe patul din cameră.
- Vino să îți povestesc ce jucării am văzut în oraș!
Îi povesti despre păpușile care dansau în vitrine, despre mașinuțele care străluceau pe podelele lucioase ale magazinelor, despre instrumentele muzicale care păreau poleite cu praful de stele din povestea lui Peter Pan, despre cuburile cu litere și cifre, din care puteai construi castele înalte până la cer, despre căsuțele în care locuiau animăluțe de pluș și despre toate minunățiile pe care le construiseră, cu siguranță, spiridușii lui Moș Crăciun. Micuțul se așezase în fața ei, atent la fiecare descriere, iar din gurița cât o căpșunică, deschisă ușor a mirare, i se vedeau cei câțiva dințișori nou ieșiți. Cât ar fi vrut să se poată juca împreună, măcar cu o jucărie! Ar fi avut grijă de ea, ca de ochii din cap.
- Ce bine ar fi să avem și noi jucării, nu-i așa?
Mama îi privea din prag. La un moment dat dispăru în bucătărie, apoi se întoarse cu o bucată de hârtie, groasă, roșie, desprinsă de pe ambalajul unei cutii în care țineau câțiva cartofi. Se așeză între ei și începu să o îndoaie. Încet, cu atenție, asigurându-se că fiecare îndoitură se așează muchie pe muchie și colț pe colț. Copiii îi priveau mâinile palide, fascinați de transformarea hârtiei. În cele din urmă, sub degetele ei se ivi un avion roșu, cu aripile ridicate ușor și botul ascuțit. Cristian țipă cu mânuțele adunate în dreptul pieptului, iar Cristinuța bătu din palme. Mama se ridică, făcu câțiva pași și lansă avionul, cu o mișcare amplă, din cadrul ușii spre ei. Într-un zbor lin și elegant, cea mai frumoasă jucărie din lume îi salută pe copii, oprindu-se apoi la picioarele lor, gata de o nouă lansare.