(continuare)

Pe la mijlocul lui decembrie se terminaseră și ultimele cursuri la facultate. Urma, după Anul Nou, ultima sesiune de examene și apoi semestrul de pregătire a Proiectului de diplomă. Dispăruseră, de la sine, și ocaziile în care se vedeau la facultate. Cam pe-atunci a început Virgil să nu mai înțeleagă e se întâmplă cu ea și cu el. Dacă până atunci mai înțelegea ceva, din puținul pe care Felix îl lăsa să se înțeleagă, spre sfârșitul acelui an nu mai înțelesese nimic.

Mai întâi, când a sunat-o la telefon, Felix s-a scuzat: nu se pot vedea din cauza calendarului. Chicotea la telefon. Era și o scuză, dar și un fel de a spune că ea vedea în întâlnirile lor numai partea de sex. Și nu părea să fi ales scuza la întâmplare. Voia ca Virgil să știe bine: el era numai partenerul ei, trebuia să se rezume la zilele libere pentru a face amor.

El a așteptat o săptămână, apoi a sunat-o iar. Era în preajma Crăciunului. Se gândea la planul de a petrece împreună, poate tot la munte, Revelionul. N-a răspuns la telefon. Nici Felix, nici altcineva din familie. A sunat iar și iar. Zilnic. De trei-patru ori pe zi. Nimic. S-a dus de câteva ori, sperând s-o vadă și să-i vorbească, la vila din Dorobanți. N-a zărit-o. Să fi fost plecată pe undeva? De ce nu i-ar fi spus asta mama ei, sau fratele sau profesorul? De ce să nu-i spus chiar ea că pleacă undeva? Sau că totul s-a terminat între ei. O cunoscuse îndeajuns în cele două-trei luni de când erau împreună. Nu era în firea Feliciei să se ascundă. Chiar dacă nu răspunsese direct planurilor lui, îi răspunsese într-un fel. Iar acum, când nici măcar nu era vorba decât de a răspunde la telefon, cum ar răspunde oricui sună – tăcere. Faptul că nu găsea nicio explicație la tăcerea ei îl făcea pe Virgil să sufere și mai mult. Să sufere poate chiar mai mult decât dacă, la telefon sau față în față, Felix i-ar fi anunțat despărțirea.

Au trecut sărbătorile. N-a știut cum au trecut. N-a putut nici măcar să-i ureze de Anul Nou. Au venit examenele din ianuarie, ultimele lor examene de student. Învățând pentru ele, a încercat să nu se gândească tot timpul la ea. La ei doi. N-avea ajutor de niciunde: trebuia să se salveze singur.

Felix n-a apărut la niciun examen. Virgil s-a dus de fiecare dată la sălile unde erau programate examenele grupei ei. Colegii ei de grupă, știind de relația lor, îl întrebau ce-i cu Felix. De ce nu apare la examene? El ridica din umeri. Ar fi vrut și el să știe. La telefon nu răspundea. De câteva ori răspunsese Bogdan, fratele ei, care-i spusese scurt, că Felix nu e acasă. Dar unde era, nu i-a spus.

La sfârșitul lui ianuarie, după ultimul lui examen, s-a dus din nou la vila din Dorobanți. A așteptat ore întregi, să o vadă măcar. N-a apărut. A apărut în schimb profesorul Chriacescu, tatăl ei. Virgil l-a zărit târziu, prea târziu ca să mai poată să plece. Profesorul i-a făcut un semn care părea să-i spună să nu plece, că are să-i spună ceva. După ce a parcat mașina în curte, a ieșit în stradă și l-a luat pe Virgil de braț. Nu părea deloc surprins să-l vadă dând târcoale casei lor.

– Mă ierți, te rog, că nu te invit în casă. Îți voi explica de ce. Cum a mers cu examenele?
– Bine, mulțumesc.
– Cu media cum stai? Termini în primii zece? se interesă profesorul.
– Depinde de ce notă voi lua la Proiectul de Diplomă. Dacă îl voi face de zece, probabil că voi termina în primii opt-zece.
– Păcat că legea nu ne mai dă voie să păstrăm pe cei mai buni absolvenți ca asistenți. Va trebui să mergi în producție, pe șantier. De obicei sunt cinci-zece locuri pe șantierele din București. Trage tare.
– Încerc, domnule profesor, răspunse Virgil. Dacă voi reuși să mă adun, completă tot el, în gând.
– Bun, să nu te lași, îl îndemnă profesorul Chiriacescu. Eu am văzut la dumneata și aplecare spre studiu, și perseverență și ceva talent. De aceea ți-am dat notă mare la proiectul din anul IV? Zece?
– Nu, mi-ați dat nouă.
– Poate că te-ai întrebat de ce numai nouă. Știu bine că nu greșisei nimic. Și dumneata știi bine că foarte rar dau zece. Și asta pentru că foarte rar voi, studenții, reușiți să treceți dincolo de ceea ce vi se predă. Rar vă dați frâu imaginației. E și vina noastră, a profesorilor, că vă judecăm mai mult în raport cu modul în care ați asimilat cursurile. Vă încurajăm mai puțin imaginația și talentul. Ne mulțumim să credem că în școală punem bazele pregătirii voastre și că, pornind de la această bază solidă, veți putea să ajungeți specialiști buni. Mai târziu, în producție.

Virgil nu înțelegea de unde venea interesul profesorului. Nu discutase niciodată cu Virgil despre situația lui școlară, despre viitorul lui de inginer. De ce tocmai acum, în stradă? Acum îi păsa dacă Virgil va prinde sau nu Bucureștiul? De ce? Ca să nu fie prea departe de Felix? Acum, când Felix, deși la câteva zeci de metri de el, era atât departe, de parcă el ar fi fost pe un șantier din Mehedinți sau din Maramureș?

Profesorul Chiriacescu știa și el că nu de viitorul lui de inginer constructor îi păsa acum lui Virgil Petrescu. Nu de aceea stătuse el în frig în jurul casei lor. Voise doar să îi arate doar că îl apreciază și că nu-i este indiferent ce i se va întâmpla de acum încolo.

– Acum să vorbim puțin despre Felicia și despre tine. Uite, mi-a fost ușor să vorbesc despre tine, deși te cunosc numai puțin mai mult decât ajung să-i cunosc pe studenții mei. Dar îmi e mult mai greu să vorbesc despre fata mea pe care o cunosc, pe care am crescut-o. Și asta pentru că, mai ales de când a trecut de adolescență, nu prea m-am băgat în treburile ei. Nici eu, nici maică-sa. Ne-am convins, pe de o parte, că ar fi fost în zadar: Felicia nu ne ascultă sfaturile. Pe de altă parte, am preferat să o lăsăm să se descurce singură, fără prea mult ajutor din partea noastră. Nu ne-a dezamăgit, cel puțin până acum. Nu știu dacă ești de acord, dar nouă ni se pare că are o maturitate neobișnuită la vârsta voastră.

– Așa e, încuviință Virgil. Uneori Felix sperie cu maturitatea aceasta. Privirea ei te despică precum un laser dacă emiți vreo prostie. Poate și de aceea, dintr-un sentiment de teamă, din orgoliul de a nu fi țintuit de vreo ironie, m-am ținut departe de ea.

– Dar nu suficient de departe, încercă profesorul o glumă. Vreau să înțelegi că nu avem, ca părinți, nicio putere de a o influența. De altfel, bănuiesc că ți-ai dat seama și singur de asta: nu ai venit să te plângi la noi despre cele întâmplate între voi doi. Apreciez comportarea aceasta, te onorează.

– Și totuși, forță Virgil o continuare, de teamă ca profesorul să nu fi considerat discuția încheiată.

– Și totuși, reluă profesorul, Felix nu fuge niciodată de răspundere. Își asumă faptele. Puțini dintre noi își asumă greșelile așa cum și le asumă ea. În condiții normale, n-ar fi evitat o discuție cu dumneata. Dar, din ce-ți voi spune, și-ți voi spune numai ceea ce cred eu că ți-ar fi spus Felix, vei vedea că situația numai normală nu e. Ce îți voi spune poate că nu îți va alina suferința, dar poate că te va ajuta să înțelegi.

– Nu e puțin lucru, acceptă Virgil. Deși vocea tremurată a profesorului nu-i anunța o istorisire plăcută. Nici ceva dătător de speranțe, ceva de care să se agațe și să supraviețuiască fără a fi dus de torent.

Profesorul părea încurcat, ca atunci când, la vreun curs, era nemulțumit de slaba reacție din sală la întrebările sale. Ca atunci când rezultatele la proiectul de an sau la examen fuseseră sub așteptări. Era și vina lui, asta răzbătea din vocea profesorului, că ei, studenții lui, nu fuseseră suficient pregătiți. Era și vina lui, o recunoștea, în cele întâmplate între Felix și Virgil, deși, nici el, nici oricine altcineva, nu ar fi putut spune unde anume greșise.

– Pe 12 decembrie a venit la noi, la Institutul Proiect București, un arhitect danez. De fapt, fusese chemat în calitate de consultant pentru Casa Poporului, la care contribuim și noi. În ziua aceea, Felix venise și ea pe-acolo, să-și tragă niște planșe la un proiect. Ne-am întâlnit toți trei, din întâmplare, pe hol, în fața Protocolului. I-am prezentat-o lui Jan. Jan Jorgensen, așa îl cheamă. Are vreo 35 ani. Blond, înalt, ochi albaștri. Urmaș de wiking, dar blând. Pe la noi ar fi considerat ca molâu. Bun specialist, lucrează la o firmă cunoscută din Copenhaga. Felix a schimbat cu el câteva vorbe în germană. Probabil că i-a făcut o impresie bună danezului. Aflând că e în ultimul an la Construcții, Jan a întrebat-o despre planurile ei de viitor. Nimic deosebit. Ne-am văzut apoi de treburile noastre. Felix s-a dus în atelier să-și tragă planșele. După vreo săptămână, o văd pe Felix că se pregătește să iasă. Era sâmbătă seara. Nu te văzusem venind, așa că m-am uitat pe geam, gândindu-mă că aștepți afară. Când colo, lângă poartă, l-am văzut pe Jan, lângă un taxi. Felix a coborât și a urcat la el în mașină. Nu înainte de a se săruta. Ți-am promis că îți voi spune tot, așa că te rog să mă ierți că te fac să suferi.

Virgil crezuse că nimic nu-l poate face să sufere mai mult decât suferise până atunci. Și totuși simți un cârcel în inimă, auzind că Felicia se întâlnise – ba chiar se sărutase – cu străinul, chiar în zilele în care ea inventa tot felul de motive ca să nu se vadă cu el. La nici două săptămâni după ce făcuseră dragoste.

– Am așteptat-o, continuă profesorul Chiriacescu. Nu s-a întors târziu. N-am întrebat-o nimic. Mi-a spus ea: am fost la teatru și apoi la Mignon, cu Jan. Ca și când ar fi fost ceva firesc. Ce era să-i spun? Nu-i spusesem nici până atunci cu cine să iasă și cu cine nu. Sigur, era o diferență: Jan era strain. Într-o astfel de situație, nu numai Felix, dar și eu trebuie să declar că fiica mea se vede cu un străin.

Asta era grija profesorului? Că trebuie să dea cu subsemnatul, așa cum îl obliga legea? se gândi Virgil. Mă rog, așa o crescuse, nu era obligat să o întrebe pe fiică-sa cum rămâne cu Virgil. Nici să-i recomande să-și aleagă prietenii numai dintre români.

– Puțin înainte de Anul Nou, ne-am trezit cu Jan pe nepusă masă. Plecase la Copenhaga, dar se întorsese. Felix îl chemase și nici nu binevoise să ne anunțe. Am stat la o cafea și Jan ne-a cerut-o în căsătorie. Ne-am uitat, și eu și maică-sa, la Felix. Ceva în genul: ești în toate mințile? Abia l-ai cunoscut și gata, la măritiș? Îți dai seama că e străin? Îți dai seama de implicații? Felix a dat din cap: îl voia pe Jan, voia să se mărite cu el, își dădea seama de implicații. Și cu facultatea? am întrebat-o eu, ca și cum aspectul ăsta era cel mai important. Nu-mi mai dau examenele de anul V, nu mai susțin examenul de diplomă. În felul ăsta nici nu trebuie să plătesc prea mult pentru facultate și va merge mai ușor cu aprobarea căsătoriei și cu plecarea în Danemarca. De ce atâta grabă? am întrebat-o. Pentru că suntem hotărâți, și unul și altul.

Vorbea mai mult ea. Nevastă-mea nu vorbește germana, așa că tot n-ar fi înțeles ce spune Jan. Oricum, chiar dacă pentru Felix, așa cum ni le explica, lucrurile erau clare și hotărârea ei, a lor, definitivă, nouă ni se părea că mai pot să se răzgândească. Dar, cum noi nu îi impusesem nimic în lucruri mai puțin importante, cum ar fi alegerea facultății sau dusul la munte cu un prieten, nu aveam experiența unor negocieri de convingere sau de renunțare. Nici atunci nu i-am spus, pe loc, că face o greșeală. Nu i-am spus că ea și Jan s-au cunoscut de prea puțin timp ca să fie siguri că se potrivesc, că sunt făcuți unul pentru altul. Că ea va fi departe de noi, printre străini, departe de locurile în care a crescut, departe de cei printre care a trait și care ar putea s-o înțeleagă și s-o ocrotească la nevoie. Nu i-am spus nimic din toate acestea. Bogdan a dat să spună ceva, dar l-am oprit: îi cunoșteam spiritul protector. N-ar fi folosit la nimic. Felix era atât de hotărâtă, că nimic n-ar fi oprit-o.

Profesorul îl luă de braț. Parcă ar fi vrut să-i spună că e alături de el în pierderea suferită. Parcă ar fi vrut să-i transmită că și el a pierdut-o pe Felix. Ca părinte. Virgil îl simți că tremură. Se înnoptase și se făcuse și mai frig. Virgil simțea frigul venind nu din afară, ci dinăutru, înghețându-i până și gândurile.

– Le-am dat binecuvântarea. Nici nu știu câtă nevoie aveau de ea. Cu ea sau fără ea, oricum s-ar fi căsătorit. I-am strâns mâna lui Jan, Felix ne-a sărutat: și pe mine, și pe soție, și pe Bogdan. Bogdan fierbea, nevastă-mea era în stare de șoc. Felix s-a repezit apoi la baie. Am auzit-o vomând. Probabil un virus – ne-a explicat când s-a întors.
În zilele următoare i-a fost din ce în ce mai rău. Voma la fiecare cinci minute. Nevastă-mea a dus-o aproape cu forța la medic. Nu era niciun virus. Era însărcinată și sarcina îi producea starea aceea continuă de vomă.

Profesorul îi stânse și mai tare brațul. Ca pentru a-l ajuta să treacă și peste vestea asta.

– Măcar știam acum că nu mai era nimic de făcut, continuă profesorul. Că făcusem bine dându-le încuviințarea de căsătorie. Nu știam cât de mult contase sarcina asta în hotărârea lor, dar bănuiam că nu fusese chiar ultimul argument.

Da, nu mai era nimic de făcut, se gândi Virgil. Nici din partea lor, ca părinți, nici din partea lui, ca fost iubit, prieten de facultate și de excursii, sau ce o fi fost el în mintea Feliciei.

– Acum înțelegi de ce Felix nu ți-a răspuns la telefon, spuse profesorul. Nu putea. Abia dacă mai vorbea cu noi. E totul timpul la baie. A slăbit, e albă la față și orice ar mânca îi provoacă voma. Altfel, sunt convins că ți-ar fi spus cam ce ți-am spus și eu. Sper că n-am greșit tonul.

– Nu, e bine că mi-ați spus, acceptă Virgil. Mă ajută să înțeleg, măcar în parte. Mă ajută să accept pierderea. Până acum mai speram că mai e un viitor pentru noi. Acum, îmi este clar că Felix nu se va mai întoarce niciodată la mine. Ce frumos ar fi fost…

– Bogdan a întrebat-o, acum câteva zile, de tine. Cum rămâne cu Virgil? Eram acolo. Felix i-a răspuns scurt, între două drumuri la baie: Nu i-am promis nimic lui Virgil. Mi-a fost prieten, am ținut la el, dar nu mă angajasem cu el pe un drum mai lung. Și el știe asta. De aceea nu am ce să-mi reproșez.

Așa era, recunoscu Virgil, tot în gând. Felicia nu se angajase cu nimic. Dar cu cât sânge rece îl executase! Cum poți fi apropiat de cineva și, de îndată ce întâlnești pe altcineva, fără să-l cunoști prea bine, să-i sari în brațe? Ca și cum ți s-ar șterge din memorie, brusc, toate îmbrățișările și nopțile de dragoste. Ca și cum acel cineva ar dispărea dintr-odată. Ca și cum ai păși într-o altă lume, iar cea în care ai trăit până atunci ar dispărea subit.

– Au depus formele pentru aprobarea căsătoriei, mai spuse profesorul. Speră să o obțină până la începutul verii. Felix vrea să nască la Copenhaga.

– V-a spus vreodată că vrea să plece din țară? întrebă Virgil, mai mult ca să spună ceva. Eu n-o vedeam dornică de așa ceva. Știți, mulți ar vrea să plece într-o lume mai bună. Mulți dintre colegii noștri. Dar n-aș fi zis că Felix își dorește așa ceva.

– Nu, nici vorbă să se căsătorească pentru o situație. Ai dreptate, Virgil, așa ceva nu e în firea ei. Știu, perspectivele voastre, ca tineri, nu sunt încurajatoare. De aceea sunt mulți, chiar și la noi, la Institut, care caută soluția în afara țării. Dar Felix nu se mărită cu Jan pentru o viață mai bună. Faptul că a rămas însărcinată cu el nu ascunde nicio premeditare. Nicio intenție de a-l lega pe danez fără ca el să-și dea seama. Pur și simplu s-a întâmplat. Noi, ca părinți, le-am asigurat și ei, și lui Bogdan, un standard de viață destul de ridicat. Oricum, peste medie. Felix n-a ajuns în brațele lui Jan împinsă de nu știu ce lipsuri.

Oare cât de important era faptul că Jan, acel altcineva, era străin? se gândi Virgil. Putea să fie și un bărbat de pe-aici, un coleg de facultate sau fiul cuiva din Primăverii? Putea. Felix tot l-ar fi sacrificat pe Virgil, așa credea el. Dintr-o toană, din întâmplare, din dorința de schimbare? Poate din toate motivele astea la un loc. În fond, nu se întâmplase la fel cu foștii ei prieteni? Nu-i semănase, rând pe rând, pe drumul ei, mergând mai departe, fără ca să se uite în urmă? Nici lor nu le promisese nimic, nu? De ce ar fi avut remușcări? De ce s-ar fi uitat înapoi?
Singura diferență era că Jan, fiind străin, Felix va pleca departe. Atât de departe încât n-o va mai vedea niciodată. Virgil știa că, deși cei plecați legal din țară puteau să revină oricând, în vizită, nu se grăbeau să o facă. Erau bun plecați. Mai trimiteau scrisori și pachete rudelor, dar la atât se rezuma legătura cu țara. Fără a ști prea multe despre viața lor acolo, cei rămași aici bănuiau că le merge bine. Iar ei, indiferent de situația de acolo, lăsau impresia că într-adevăr le merge bine.

Se făcuse târziu. Orice ar mai fi spus profesorul, orice ar mai fi spus Virgil, ar fi fost de prisos. Trebuia să se încline și unul, și altul, în fața faptelor. În fața întâmplării. Și să recunoască, oricât de mult i-ar fi durut recunoașterea aceasta, că întâmplarea își jucase bine rolul. Profesorul îi strânse brațul la despărțire, ca și cum ar fi vrut să-l îmbărbăteze și să se îmbărbăteze. Fusese greu pentru el să-i povestească toate acelea. Fusese greu, neîndoios, pentru Virgil să asculte și să accepte povestea lui. Dar greul îi aștepta, pe amândoi, și de acum încolo.

Profesorul intră în curte. Virgil rătăci câteva ceasuri prin noaptea friguroasă.

(va urma)
Ghiocel