poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2746 .



Migrații (6) - 1980 - Virgil, Felix
proză [ ]
fragment de roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ghiocel ]

2014-11-21  |     | 



(continuare)

În 1980, pe când era în anul IV, lui Virgil Petrescu începuse să-i placă de fata profesorului Chriacescu. Era colegă de an cu el. Nici nu era de mirare. Felicia, Felix cum îi spunea toată lumea, brunetă cu ochii verzi, zveltă, cu picioare de atletă și figură neastâmpărată, era curtată de majoritatea colegilor lor de an.

Poate tocmai faptul că Felix avea mereu în jurul ei o mulțime de admiratori – curtea ei – îl făcuse pe Virgil să se țină cumva deoparte. Mai era și teama de a fi respins: timp de câteva luni, sau de un an, Felix acorda statutul de favorit unuia dintre cei care îi făceau curte. Apoi, fără că lucrurile între cei doi să meargă prea departe, Felix decidea că un alt coleg îi merită compania. Și tot așa, timp de patru ani de studenție. Alteori, încercările vreunui nefericit de a lega prietenie cu ea erau respinse din start, cu o ironie necruțătoare.

Virgil n-ar fi suportat nici să fie respins încă de la prima încercare – n-ar fi suportat, mai ales, să fie luat peste picior – și nici să fie schimbat după un timp așa cum se întâmplase cu mulți alții. Poate așteptase un semn și, că el îl interpretase corect sau nu, acel semn venise. Pe neașteptate.

La începutul anului V, într-o zi de practică, când stăteau degeaba lângă baraca unui șantier și așteptau să li se dea drumul acasă, Felix l-a luat deoparte și l-a întrebat:
– Tu chiar n-ai nicio prietenă?

Dacă ar fi fost vorba de o altă colegă, Virgil ar fi repezit-o sau i-ar fi răspuns ironic. Dar fiind vorba de Felix, i s-a părut că întrebarea ei e chiar semnul așteptat. Semnul că el nu îi este indiferent și că, din partea ei, e liber să încerce.
Așa că a încercat.

Și Felix nu l-a luat în zeflemea, cum făcea, de multe ori, cu cei care roiau în jurul ei. N-a deranjat-o, sau n-a arătat că o deranjează faptul că el vine din Drumul Taberei și că, nu-i așa, una e un apartament de trei camere pe Compozitorilor și alta e vila părinților ei din Dorobanți. A răspuns avansurilor lui Virgil, acceptându-l în preajma sa și dându-i voie să-și spună vorbele. Vorbele lui Virgil erau potrivite cu felul său serios și așezat de a fi: se îndrăgostise de ea. Mâine-poimâine vor termina amândoi facultatea, ce-ar fi să se gândească la un viitor comun. Să se căsătorească.

Au urmat invitații la film sau la teatru și plimbări prin parcurile și străzile pline de parfumul toamnei bucureștene. A fost primul lor sărut, sub ploaia care cădea molcom peste parcul Bordei, sub un castan care își lepăda ultimele frunze arămii. Felix alesese și momentul, și locul. Virgil a luat sărutul acela ca pe o promisiune, așa cum ia orice îndrăgostit primul sărut.

Au mai fost și petreceri la care Virgil trebuia să facă față băieților de bani gata din Primăverii. Erau un fel de teste. Ajutat de Felix, Virgil ajungea să discute de la egal la egal, fără complexe, cu cei inteligenți, cei care nu făceau prea mare caz din poziția părinților lor în nomenclatură. Iar pe cei pur și simplu snobi și superficiali îi ținea la distanță cu o ironie bine plasată.

Cum Virgil era un student foarte bun, nimeni nu l-a suspectat că vrea să profite de protecția profesorului Chiriacescu. N-avea nevoie de așa ceva. Dinspre partea aceasta, Felix privea liniștită la avansurile lui. Frumos era, deștept era – și pe partea aceasta Virgil puncta bine. De fapt, se gândise Felix, Virgil puncta bine din orice parte l-ai fi privit.

Au întâmpinat prima zăpadă într-o cabană de lângă Predeal. Acolo, privind la fulgii mari care acoperiseră în câteva minute brazii, acolo hotărâse Felix să i se dăruiască. Virgil, copleșit de clipa romantică și în același timp fierbinte, a observat doar în treacăt că Felix o făcuse într-un fel oarecum sportiv, dirijându-i mișcările și căutând să obțină maximum de plăcere. E drept, plăcere pentru amândoi. Chiar și prin momentul ales, ea părea să reducă faptul că i-a cedat la ceva obișnuit în programul unei excursii a doi tineri. Așa cum adolescenții se sărută la cinema, ca parte din program, și ei, ca oameni mari, nu puteau să nu aibă sex într-o excursie la munte, nu?
Felix adormise imediat după. Îl sărutase ca de noapte bună și își trăsese pătura până sub bărbie. „Să visezi frumos!” Din partea ei, punctul acela din programul excursiei fusese și el îndeplinit.

Virgil adormise abia înspre dimineață, atunci când ninsoarea se oprise. Până atunci ninsese liniștit, tot cu fulgi mari. Se auzea foșnetul zăpezii care se așternea pe brazi, iar camera era luminată de parcă ar fi fost lună plină. Felix se cuibărise la pieptul lui. Zâmbea în somn.
Cum putea oare ea să doarmă? Trăiseră împreună un moment unic – se gândea Virgil –, ceva ce n-avea cum să se repete, chiar dacă vor fi atunci iar la munte și va cădea, și atunci, prima zăpadă. Încerca să fixeze cât mai bine în memorie clipele acelei seri. Era greu, nu-și amintea prea multe. Nici gesturile ei sau ale lui, nici senzațiile avute nu se distingeau, ci mai degrabă se contopeau într-o stare de grație în care Felix îl condusese, inițiatic. Virgil încerca să retrăiască acea stare. S-o prelungească.
Ea zbătându-se și părând că vrea să scape din îmbrățișarea lui. Și tot ea, înlănțuindu-l cu brațele, cu picioarele, înfingându-și unghiile în umerii lui, în încleștări de o forță nebănuită. „Ești ca un zeu al zăpezii” – îi șoptise ea. „Vreau să te topesc. Vreau să uiți de ținuturile tale din miazănoapte. Să stai aici și iarna, și vara. Să fii numai al meu, atunci când vreau eu. Oare cum ar fi să am un zeu, sau duhul unui zeu, ca paj?”
Nu spusese că îl vrea ca soț sau că ar vrea să-i fie zeiță sau crăiasă pământeană acelui zeu al zăpezii. Nu răspunsese, așa cum se aștepta el, când îi repeta, la nesfârșit, că o iubește. Dar faptul că îl dorea în preajma ei era o promisiune – așa a luat-o el – că va veni, cândva, și vremea când nu numai el va fi al ei – și nu numai ca paj –, dar și ea va fi a lui. Și asta tot timpul, nu numai în timpul înlănțuirilor fierbinți. Nu numai în seara aceea, când ea i se dăruise. Întocmai ca o crăiasă. Iubindu-l și spunându-i asta. Iubindu-l atât de mult încât să își dorească să-i fie soție.

Atunci, după, înainte de a adormi, și Felix se gândise că totul fusese bine. Nu se așteptase ca Virgil să nu aibă niciun fel de experiență în materie de dragoste. Nu se așteptase ca ea să fie prima femeie cu care el făcea dragoste. N-a spus nimic despre asta. L-a ghidat cu tact, făcând să pară că tot ce se întâmpla venea dinspre el, era exact ce trebuie și că ea primea totul, încântată.

Nu că ar fi vrut ca lucrurile să se întâmple altfel, dar faptul că totul fusese bine, faptul că Virgil trecuse cu bine și acest test, faptul că se potriveau unul cu altul o cam încurca. Îi cedase pentru că erau în excursie, zăpada era minunată și din multe alte motive: inclusiv pentru a-l surprinde. Așa cum făcuse când inițiase primul sărut. Dar nu-i cedase, de asta era sigură, pentru că o luase valul, pentru că n-a putut să-și frâneze o dorință de moment. Nu era în firea ei. Cu aceia cu care mai făcuse dragoste până atunci procedase la fel. Totul sub control: și sentimentele, și pornirile.

Dar cu Virgil constata acum, cu satisfacție dar și cu un dram de ciudă, că nu-l dorise înainte decât ca partener, dar și-l dorea și altfel acum, după, cum nu se mai întâmplase cu alții. Ar fi vrut să facă dragoste cu el toată noaptea. Trebuia să-și controleze pornirea. Trebuia să-și stăpânească dorința aceea de a se umple și de a-l umple de plăcere. De aceea își trăsese pătura până sub bărbie și de aceea adormise repede. Nu ca să se apere de el, ci ca să se apere de sine. Mâine va avea destul timp să se gândească la toate cele întâmplate. Și, eventual, – ceea ce îi plăcea ei cel mai mult – la ceea ce avea să se întâmple. Bineînțeles, sub control. Neapărat sub control.
Pentru că ea n-avea de gând să se lege prea devreme. N-avea de gând să se închidă, de tânără, între pereții căsniciei. Poate că peste cinci sau zece ani i-ar fi spus Da lui Virgil. Atunci ar fi știut că e cel mai bun dintre toți pretendenții cu care ar fi avut de a face între timp. Acum, cu cine să-l fi comparat? Cu colegii de an? Cu cei câțiva tineri, băieți de demnitari din Dorobanți sau din Primăverii, cu care petrecea la ceaiuri?

Zăpada depusă blocase drumul spre Predeal, singurul drum care ducea la cabană. Au rămas acolo încă trei zile și trei nopți. Noaptea aceea, pe care Virgil o crezuse unică, a fost urmată de alte nopți unice. Ziua se făcea și ea noapte.

Virgil vedea un drum deschizându-se larg în fața lor, prin zăpada de un metru. Pe drumul acela vor merge mână în mână, fericiți – se gândea el. Nimic și nimeni nu-i va despărți. Cine să despartă un zeu și o zeiță? Sau, mă rog, o crăiasă.
Felix îl dorea din ce în ce mai mult. Dar avea grijă ca el simtă doar că îmbrățișările ei erau la fel de frenetice ca în prima lor noapte de dragoste. Atât. Nu i-a spus niciodată că îl iubește, deși ceea ce simțea ea nu era prea departe de ceea ce simțea el. Nu i-a spus pentru că ar fi sunat ca o promisiune. Ca un angajament. Ori un angajament ar fi legat-o, ar fi împins relația lor pe drumul acela împreună pe care Virgil îl vedea deschizându-se în fața lor, dar pe care ea ezita să se angajeze.

După excursie, la București, întâlnirile lor, de dragoste – pentru Virgil –, de sex – pentru Felicia –, au continuat. La ea acasă, o dată sau de două ori pe săptămână, atunci când părinții sau fratele ei erau plecați. Atunci când Virgil se intersectase, din întâmplare, cu ceilalți membri ai familiei, Felix îl prezentase ca pe un coleg care venise să o ia la cinema sau la teatru, sau cu care lucra la vreun proiect. Profesorul Chiriacescu, tatăl Feliciei, care îl remarcase pe Virgil la cursul din anul IV, îl privea cu bunăvoință, discutând cu el despre facultate. Mai reticent îl priveau doamna Chiriacescu și fratele Feliciei, Bogdan. Bogdan era student la Mecanică. Deși cu un an mai mic decât Felix, Bogdan se considera îndreptățit să o protejeze, așa cum ar fi făcut un frate mai mare. Nu credea, cum nu credea nici doamna Chiriacescu, cum nu credea, poate, nici profesorul că, în camera Feliciei, ea și Virgil lucrează la proiectele de la facultate. Dar, cunoscând-o bine pe Felicia, niciunul dintre ei nu o întrebase nimic. Niciunul nu a făcut măcar un gest și nu i-a spus nici măcar o vorbă care să-l facă pe Virgil să se simtă intrus în casa lor.

În afara acestor întâlniri de dragoste sau de amor, după întoarcerea de la munte, Felix avu grijă să reducă la maximum plimbările și mersul la cinema sau la teatru. Invoca tot felul de motive. Respingea toate inițiativele lui Virgil. Delicat, având grijă să nu-l rănească, dar le respingea. La facultate, în pauze, Felicia se înconjura iar de curtea ei de admiratori. Același lucru se întâmpla și la puținele petreceri la care ea îl lua pe Virgil. Odată ajunși acolo, îl lăsa pe Virgil singur. Nu-l mai ajuta atunci când îl încolțeau băieții din Primăverii. Nu ajungea până acolo încât să flirteze cu ei, dar nu era nici pe departe comportarea la care te aștepți de la iubita sau partenera cu care făcusei dragoste cu o zi înainte. Nu puteai să nu bănuiești că, de fapt, se izola de Virgil. Nu-l îndepărta de ea. Îl împingea să plece singur.
Virgil se chinuia să-și stăpânească orgoliul, să nu-i dea prilejul să spună ceea ce o credea în stare să spună: „Gil, așa sunt eu. Nu ți-am făcut nici o promisiune pe care să nu mi-o țin. M-a bucurat faptul că mă iubești. Atât. Eu văd lucrurile altfel și tot ce fac nu e menit să-ți facă ție rău. Nu vreau să te fac să suferi. Dacă tu suferi, atunci ar mai bine să nu ne mai vedem. Să o luăm fiecare pe drumul lui. Viitorul tău, viitorul meu – ne așteaptă. Poate că tu vezi mai bine unul singur. Poate că eu mă înșel atunci când nu cred în el.”

Nu, hotărât lucru, nu trebuia să declanșeze o astfel de reacție a Feliciei. Câtă vreme nu-l alunga din preajma ei, mai avea o șansă. Mai era o speranță.

Ghiocel

(va urma)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!