Dragă Mădălina,
Te rog să te oprești câteva clipe din orice vei fi făcând atunci când scrisoarea mea te va surprinde acolo, departe, unde ai ales să mergi, și să citești rândurile obosite ale bătrânei tale profesoare de română. Fă aceasta măcar în schimbul supliciului la care m-ai supus în cei aproape patru ani de liceu, când ți-am citit lungile texte de proză, uneori cu încântare, alteori cu ciudă (pentru că eu nu fusesem niciodată în stare să scriu atât de frumos) și care m-au lăsat adeseori cu întrebări fără răspuns, pe mine, cea care se presupunea că te învăț. Nu ți-am spus niciodată, dar am avut mereu sentimentul că eu sunt cea care învață de la tine. Încadrează această afirmație la "enigme nedezlegate" și să trecem mai departe. Căci nu de aceasta îți scriu. Înainte de a intra în subiect, te rog ca, citind această epistolă, să nu mă imaginezi la catedră. N-am suportat niciodată obiectul acela interpus între profesor și elevi, nu l-am suportat ca elevă, dar mai ales ca profesoară (de altfel, poate ai remarcat că nu mă așezam niciodată pe scaun, sau atunci când eram nevoită s-o fac, preferam să stau în vreo bancă liberă). Dacă n-ar fi trebuit să respectăm anumite convenții, de la care știi bine că scorțosul director nu ne permitea să facem rabat, eu v-aș fi dus tot în locuri neconvenționale să ne desfășurăm orele: în parc, la muzeu, la bibliotecă etc. Așadar, imaginează-ți că stăm amândouă pe o bancă, în parc și ascultă-mă pentru ultima dată. Nu-ți voi vorbi de literatură. Îți voi vorbi despre viață. Despre viața așa cum e ea, necosmetizată stilistic și nemăsluită în cuvinte frumoase.
Am aflat de la colegi, în cancelarie, că ai ales să iei drumul Canadei. Doar tu știi de ce ai simțit nevoia să pleci la capătul lumii. Însă pe-aici se cunoaște următoarea variantă: ai dorit să dai admitere la Teatru, dar părinții ți-au interzis, profesorii te-au descurajat, colegii și prietenii au râs. Și tu? Pe cine crezi că pedepsești? Mai devreme sau mai târziu, părinții se vor obișnui cu ideea că ești acolo unde ești și, pentru a scăpa de remușcări, se vor iluziona cu gândul că ai nimerit-o chiar bine (vei fi având vreo casă mare, o meserie rentabilă, poate și vreun bărbat bogat, nu contează dacă va fi fiind bătrân, șchiop sau prost); profesorii te vor uita, iar colegii și prietenii vor râde în continuare, cu exuberanța specifică tinereții. Nu va lăcrima nimeni, înafară de tine. Știu că acum zâmbești superior și că îmi vei spune că lacrimile nu sunt specialitatea ta și că nu ești o smiorcăită. Știu asta. Dar, dacă vei fugi de menirea ce ți-a fost hărăzită, doar pentru că alții nu cred în ea, toată viața sufletul îți va fi o baltă de lacrimi, chiar dacă nu le vei da drumul să curgă, înăbușindu-le în tine.
Nu, n-am de gând să-ți țin teorii. Cum vă spuneam și la școală, teoria nu face doi bani, dacă nu e susținută de practică. Îți voi spune însă o poveste. Ascultă! Și crede-mă: aceasta nu este literatură!

Am fost un copil sărac, flămând și murdar, cea mai mare într-o familie cu șapte copii. M-am născut la scurtă vreme după război (al doilea mondial) și am trăit într-un sat amărât din Insula Mare a Brăilei. Cu siguranță știi din literatură, ori din istorie, cum se trăia pe atunci, dar e un fel de a zice că știi. Eu am cunoscut această realitate cruntă și nu, n-am văzut-o dincolo de geam. Mergeam desculță prin colb, umblam zdrențuită, așteptam să se umfle apele Dunării pentru a intra cu ciurul (știi ce-i ăla?) să adunăm pești - hrana noastră zilnică. O dată pe lună, așteptam vaporul să ne aducă pâine. Nu știu, poate vaporul ăla mai aducea și altceva, dar noi nu ne-am permis niciodată să cumpărăm altceva decât pâine. Știi, și astăzi îmi place să privesc vapoarele; o fac ori de câte ori am ocazia, și simpla lor vedere îmi aduce în suflet starea de sărbătoare. Vaporul copilăriei mele, apropiindu-se lent de mal a fost în anii aceia singura sărbătoare pentru mine. O dată pentru că, două zile după venirea lui, mâncam pâine, înlocuind singurele două feluri pe care ni le permiteam: peștele și mămăliga. Ai să râzi, dar pentru mine, nici astăzi nu există prăjitură mai bună decât pâinea. Și a doua oară, pentru că vasul căra după sine o aură nedeslușită, o nostalgie a depărtărilor, ceva indefinit care mă stăpânea și parcă mă chema.
Aveam vreo 10-11 ani când, pentru prima dată, s-a frânt în mine lumea. Până atunci, "universul" în care trăiam, mărginit de coliba noastră, la un capăt, și apa Dunării, la celălalt, mi se păra absolut firesc. Așa cum firească mi se părea existența în satul nostru a unei case mari (căreia îi spuneam chiar așa, Casa, cu majusculă), din piatră, puternic contrastantă cu amărâtele de căscioare din jur. Era împrejumuită de un gard înalt, prin care nu se putea vedea nimic, spre ciuda noastră, a veșnic curioșilor copii. Știam că în casa aceea locuia o femeie, pe care o numeam Doamna. Dar ea nu ieșea niciodată din Casă. Doar servitorii ei cărau lăzi grele de la vapor și, uneori, o trăsură oprea la poartă. Din ea cobora un domn îmbrăcat în negru, care intra fulgerător, dispărând înainte ca cineva să apuce să-i vadă fața. Trăsura zăbovea o vreme, apoi domnul ieșea la fel de iute cum intrase, urca în trăsură și aceasta dispărea sub privirile noastre curioase. Despre Doamna nu se știa mai nimic, erau numai presupuneri care mai de care mai fanteziste. Una dintre acestea era că Doamna fusese alungată de tatăl său de la București, pentru că îl dezonorase prin legătura pe care o avea cu un bărbat însurat. Nu pricepeam, la vremea aceea, ce-i aia dezonoare, nici ce era greșit în ce făcuse Doamna (dacă făcuse), dar prezența aceasta nevăzută mă fascina pe zi ce trece mai mult. Într-o zi, mama m-a trimis până la Casă. Nu știu în ce împrejurări, Doamna ne ajutase cu niște produse (de fapt, îi vedeai adeseori servitorii cu câte un pachet în mână, bătând la diferite porți). Iar mama era o femeie demnă, accepta să primească pomană, dar se străduia să ofere și ea ceva, cât de neînsemnat - în schimb. Se pricepea să brodeze și m-a trimis cu un mileu făcut de ea. Îmi atrăsese atenția să îl înmânez unui servitor, nu cumva s-o deranjez pe Doamna. Dar eu, scăpată pe lângă cel care deschisese poarta, m-am înfipt cu nu știu ce tupeu până în ușa Casei și, spre surprinderea mea, am fost invitată înăuntru, astfel că mi-am introdus figura năclăită (dar avusesem grijă să-mi "greblez" părul cu mâna) pe covoarele plușate ale Doamnei. Nu știu să descriu tot ce-am trăit atunci, vocabularul e prea sărac. În primul rând, m-a năucit ființa care-mi stătea în față. Nu știu de ce, mi-o imaginasem ca pe o hoașcă îmbrăcată în maro, așa cum mi-o închipuiam pe muma pădurii din poveștile pentru copii. În loc de asta, vedeam o femeie tânără (poate la 30 de ani?), într-o rochie roșie sclipitoare, cu o figură angelică și uluitor de frumoasă. Pe deasupra, răspândea un parfum delicat care te făcea să simți nevoia să-o adulmeci. În universul meu de oameni murdari, cu fețele brăzdate înainte de vreme, de soare și vânt, cu mâini crăpate și veșnic mirosind a pește, această apariție mi s-a părut ca un soare mult prea orbitor luminând peste o mocirlă neagră. Și, la fel ca în fața soarelui, când te orbește cu strălucirea lui, am simțit nevoia să închid ochii. Era ceva ca un gest de respingere, încercam să mă conving că așa ceva nu există, că poate am avut o halucinație. Când, în sfârșit, am deschis ochii, ea încă stătea dreaptă și frumoasă în fața mea, privindu-mă cu ochii mari, căprui, parcă un pic neliniștiți, ușor umezi, parcă răspândind milă. Mila aceasta mi-a făcut și mai rău și am simțit brusc impulsul de-a întoarce capul. Privirea mi-a picat pe un perete, hipnotizată de imaginea dintr-un tablou. Am stat așa multă vreme, neînțelegând ce se petrece, simțindu-mă parcă evadată din mine și cocoțată în tabloul acela. Dar tot eu eram și cea care privea încremenită imaginea care mă hipnotiza și mă atrăgea prin fire nevăzute. Uitasem de Doamna, până când ea s-a apropiat de mine și m-a întrebat:
- Îți place?
Îmi dispăruse graiul, am dat afirmativ din cap.
- De ce îți place?
Am ridicat din umeri.
- Știi ce este?
Am clătinat capul.
- O balerină.
Mi-am adus aminte că am glas și am întrebat timid:
- Ce-i aia o balerină?
- O dansatoare instruită, artistă, care dansează pe muzică de balet.
Ce frumos vorbea Doamna! Dar atât de diferit și pe neînțelesul meu! Îmi venea să plâng de ciudă!
- Ce-i aia muzică de balet?
A zâmbit și... mi-a făcut un semn:
- Așteaptă!
S-a așezat pe un taburet și a început să cânte la pian (evident că nu știam nici ce-i ăla!). Iar eu nu înțelegeam de ce clapele pe care apăsa nu sunau la fel de strident precum cele pe care le apăsa tata când zăvora câte-o ușă și cum se făcea că sunetele pe care le scoteau adunaseră în mine, laolaltă, toată fericirea și toată amărăciunea lumii. O ascultam cu aceeași încremenire cu care privisem balerina. Și aveam sentimentul că vreau să zbor, să plutesc la nesfârșit în ritmul acelei muzici magnifice. Când Doamna s-a oprit (și cât aș fi vrut să nu se oprească!), mi-a spus sec:
- Aceasta e muzică de balet.
N-am avut nevoie de mai multe explicații. În clipa aceea, am știut că vreau să fiu balerină. De-ar fi fost să trebuiască să trec Dunărea înot, de-ar fi fost să trebuiască să număr toți peștii care zburdau prin ea, de-ar fi fost să...
Nu-mi mai amintesc drumul înapoi până la poarta Casei, nu-mi amintesc nici dacă și ce mi-a mai spus Doamna. Știu doar că dincolo de poartă, lumea s-a frânt în mine ca o creangă putredă, sub propria-i povară. Cât stătusem în fața Doamnei, pentru prima dată am avut sentimentul de rușine. Pentru prima dată, mi-a fost rușine de noroiul pe care-l căram pe picioare, de zdrențele de pe mine, de unghiile înnegrite pe dedesubt, pe care mi le ascunsesem la spate, de părul meu nespălat și de vocabularul sărac. Paradoxal însă, când am trecut dincolo de poartă, am avut un sentiment de superioritate în fața mizeriei, a noroiului și a oamenilor care-l călcau. Brusc, am simțit că lumea aceea nu-mi mai aparținea și că eu nu-i mai aparțineam ei, că nu mai aveam una alteia ce să ne spunem. Poate doar "adio". Simțeam într-un mod nedefinit, dar ferm, că eu nu aparțineam acelui univers pe care până mai devreme îl consideram cât se poate de firesc, ci unuia populat de imaginea sclipitoare a Doamnei, de balerina din tablou, de sunetul muzicii care mă învăluise. Eu nu mai eram eu și totuși parcă mă regăsisem. Am zăcut, cu ființa divizată. Refuzam să mă mai joc cu ceilalți copii, jocurile lor nu mă mai distrau, refuzam să mai pescuiesc, să mai fac treburile la care eram pusă. Totodată, refuzam să dau vreo explicație de care oricum nimeni n-avea nevoie. Pentru că, totodată, revelația pe care-o avusesem îmi evidențiase clar și un alt lucru: că între mine și oamenii printre care trăiam, toate punțile de comunicare fuseseră rupte. Eu nu-i mai înțelegeam pe ei, iar ei nu m-ar fi înțeles niciodată pe mine. Preferam să primesc palme și castane decât să explic un lucru pe care, până la urmă, nici eu nu-l înțelegeam. Dar îl simțeam și asta era de ajuns.
După vreun an, într-o seară, trăsura a oprit la poarta Casei, dar domnul n-a mai coborât din ea. L-am zărit, în schimb, când m-am apropiat, intrigată de această schimbare a unui obicei ce părea imuabil. La scurtă vreme, pe poartă a ieșit Doamna, înveșmântată într-o pelerină lungă, cu glugă, cu pas grăbit, pregătită să urce în trăsură. Înainte de asta, m-a văzut, mi-a făcut semn să m-apropii, mi-a pus în palmă un lănțișor de aur pe care și l-a scos de la gât și mi-a șoptit, abia perceptibil: "Fetițo, pleacă de-aici!" Ce ciudat! E pentru prima oară, acum, când scriu, când mă gândesc la faptul că acel îndemn rostit ar fi putut însemna o alungare a mea de lângă trăsură. Dar atunci, ca de altfel întreaga viață, am crezut, convinsă mai ales de tonul conspirativ în care mi s-a adresat, că acel "Fetițo, pleacă de-aici!" a însemnat, de fapt, îndemnul de a pleca de acolo, din lumea noroaielor și a mirosului de pește. Și evident că mi-a dat frisoane, amețeli și insomnii, nemaiavând liniște până ce nu l-am îndeplinit. S-a urcat apoi în trăsură, ajutată de domnul pe care l-am auzit spunându-i: "În sfârșit, iubirea mea, totul s-a terminat. Sunt al tău, doar al tău..." și au dispărut în noapte la fel de misterios precum apăruseră în acel sătuc amărât de pescari. Am știut atunci că nu se va mai întoarce niciodată. Am rămas în drum ascultând zgomotul roților până ce s-au pierdut de tot în noapte, plângând ca la moartea cuiva. N-o mai văzusem niciodată pe Doamna de-atunci, de când îmi cântase la pian, dar gândul că se afla acolo mă mai ținea legată de lumea aceea în care nu-mi plăcea să trăiesc, dar devenise suportabilă știind că ea cântă la pian undeva dincolo de ziduri. Acolo, în lumina lunii, l-am urât pe domnul care o luase doar pentru el; dar m-am și bucurat știind că nu mai e singură, amăgindu-și tristețea cu pianul, între două scurte și clandestine întâlniri. Dar, odată cu Doamna, "plecasem" și eu, cea care mă descoperisem în tablou. Iar eu, cea desculță din drum, nu mai aveam niciun rost pe acolo. Și vorbele ei - "Fetițo, pleacă de-aici!" - mi-au răsunat în urechi până în clipa când m-am furișat pe vapor.
Trec peste amănuntele devenirii mele, căci nu acestea sunt importante. Am fugit din Balta Brăilei și m-am oprit în oceanul marelui oraș. Nu știu ce ați învățat voi la geografie, dar eu știu că oceanul e tot o baltă mai mare. Dar care înghite oameni și corăbii, cu vise cu tot. Nu m-am făcut balerină, așa cum visam, am ajuns profesoară de română. Nu spun că profesia mea nu mi-a plăcut, însă toată viața m-am simțit ca un vultur fără o aripă, având în zestrea lui genetică dorul înălțimilor, dar fiind nevoit să trăiască pe sol. Iată, așadar, că am ajuns în punctul în care voiam să ajung. Dragă Mădălina, dacă nu vrei să fii și tu o pasăre dezaripată, întoarce-te, cât nu e prea târziu, și urmează-ți destinul. Nu spun mai mult, ești inteligentă și sunt sigură că ai înțeles. Fă așa încât să nu regreți nimic în "această prea singură viață" (ai recunoscut, Nichita, da?) și mai ales nu uita că "dacă dragoste nu e, nimic nu e" (scuză-mă, nu mă pot abține să dau citate, deformație profesională).
În final, mai vreau să te rog ca plicul sigilat, cu Post-scriptum, pe care l-ai găsit în scrisoare să-l deschizi numai după ce te vei fi hotărât să te întorci și să-ți implinești visul. Dacă nu vei lua această decizie, aruncă-l! Am încredere în corectitudinea ta pe care ți-am cunoscut-o în anii de școală.
A ta profesoară bătrână de limba română, căreia voi îi spuneați atât de frumos... Doamna.

P.S. Așadar, dacă citești aceste rânduri, te-ai hotărât să mă asculți și să-ți coși la loc aripa. Mă bucur pentru tine și îți doresc succes. Acum, te rog să mă ierți! Te-am mințit. Povestea pe care ți-am spus-o nu e a mea. M-am jucat și eu un pic de-a literatura. Eu am trăit una cu mult mai banală. Am fost o fată nici bogată, dar nici săracă, am urmat drumul pe care mi l-au trasat alții și nu cred că mi-a părut niciodată nici bine, nici rău. Așa-i că te-am păcălit? Vezi cât de ușor ne putem lăsa influențați de literatură? Povestea am auzit-o (cu mai puține floricele stilistice, desigur) de la menajera noastră, într-o zi ploioasă de vară. Dar n-am aflat niciodată dacă era reală sau inventată. Ce concluzie putem trage, așadar, din lecția pe care am învățat-o astăzi? Că nu trebuie să confundăm viața cu literatura, chiar dacă ele se împletesc uneori până când nu mai pot fi separate de o graniță. Mădălina, viața nu e un roman, nici un film și, din păcate, e mult mai puțin interesantă decât ne-o prezintă acești mincinoși de artiști. Îți doresc să îți ajute Dumnezeu să poți trasa mereu granița, să faci distincția dintre literatură și viață și să nu uiți nicio clipă că, în timp ce prima trebuie citită (sau jucată pe scenă, în film), cea din urmă trebuie... trăită!