Are nouă ani și o voce de înger. E o fetiță înaltă, cu niște ochi imenși, ascunzând taine verzi culese din univers și cu un zâmbet reținut, ușor timid, demn de o operă a lui DaVinci. Când cântă, pare că timpul stă pe loc și păsările se înghesuie să ia lecții de canto. O minune de copil!
- Vreau să fiu stea, șoptește emoționată de atenția pe care o primește de fiecare dată când cântă. Dacă aș putea, aș îngheța școala, ca să am timp suficient pentru muzică.
Râde. Știe că așa ceva este imposibil și, oricum, are note mari la toate materiile. Părinții o privesc cu mândrie, hotărâți să facă tot ce le stă în putință să îi susțină drumul spre culmi. Din puținul lor, găsesc pentru ea resursele de a pleca, în sfârșit, la un concurs de specialitate. Lume multă, emoții, un juriu format din personalități, toate ingredientele necesare unui eveniment de amploare și valoare. Primul de acest gen pentru ea. Știe că acum are ocazia de a urca spre stele, de a demonstra că poate fi ea însăși o stea.
Își privește rochia roșie, primită de la o prietenă de-a mamei și scurtată pe măsura ei cu câteva zile înainte de concurs, știind că îi vine bine. Își atinge cu vârful degetelor părul împletit cu migală de jur-împrejurul capului, ca o coroniță, și știe că totul este în perfectă stare, de la pantofii de lac și până în vârful unghiilor. Așteaptă cuminte să-i vină rândul, fără a lăsa sunetele, luminile rampei și aglomerația să o tulbure mai mult decât emoțiile primei apariții în public. Și iat-o! Pășește în fața juriului, cu ochii strălucind de lumina bucuriei care o încălzește la șansa pe care scumpii ei părinți i-au oferit-o. Un membru al juriului își butonează de zor telefonul mobil, fără a-i arunca măcar o privire, altul mâzgălește mesaje pentru colegul de scaun, în timp ce fondul muzical începe să curgă. Închide ochii și începe să cânte, așa cum știe ea, ca un înger, într-o chemare divină către armonie, bucurie și frumos. Brusc, muzica se întrerupe. Copilul deschide ochii, speriat, dar continuă să cânte. Toți ochii o privesc. Publicul, juriul, concurenții din spatele scenei.
- Ce cred ei, că noi am venit în provincie să le dăm lor premiile?
Cuvintele strecurate dinspre masa juriului ajung la ea pe finalul piesei. Luminile verzi ale universului se tulbură și stelele prind a lăcrima. Trupul subțire tremură de durerea rănilor însângerate în sufletul crud. Caută sprijin, cu ochii mari, umezi, trecând peste fețele necunoscute, crispate. E acolo! Mama îi zâmbește cald, cu palmele unite ca într-o rugăciune, semn că a cântat frumos. Îi surâde și ea, amintindu-și cum a învățat-o să salute cu respect juriul și publicul, într-o reverență amplă.
Sufletele pure nu merită să fie ciopârțite! Valorilor nu trebuie să li se ridice bariere! Mama nu poate striga toate aceste suferințe, își ia doar odorul în brațe și îi șoptește:
- Ai fost superbă!
Fetița o privește încrezătoare:
- Vreau să fiu o stea, mama!
Femeia o strânge la piept cu putere:
- Ai să fii, cu siguranță!
„Voi avea eu grijă să nu te frângă lumea!” suspină cu sufletul mut femeia, sărutându-și îngerul pe frunte.